ICCJ. Decizia nr. 1195/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1195/2008
Dosar nr. 2441/54/2007
Şedinţa publică din 21 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul I.D. a chemat în judecată SC E. SA – filiala Î.S.E.E.S. SA, sucursala Î.S.E. Craiova, agenţia Î.S.E. Slatina, şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i vândă imobilul situat în judeţul Olt, deţinut pe bază de contract de închiriere, împreună cu cota indiviză de teren aferent. A mai solicitat ca pârâta să fie obligată să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru preţul stabilit în raportul de evaluare întocmit la data de 15 decembrie 2005 conform prevederilor art. 4 din OUG nr. 130/2004, aprobată prin Legea nr. 189/2005. În motivarea cererii reclamantul a susţinut că este angajatul pârâtei din anul 1984, că are calitatea de chiriaş în baza contractului de închiriere din 9 noiembrie 2006 reactualizat (ca accesoriu al contractului de muncă) şi că prin OUG nr. 130/2004 aprobată prin Legea nr. 189/2005 s-a recunoscut dreptul chiriaşilor salariaţi de a cumpăra apartamentele deţinute cu chirie. A mai arătat că adunarea generală a societăţii a aprobat vânzarea apartamentului în urma cererii ferme de cumpărare pe care a formulat-o şi că pârâta a refuzat nejustificat că încheie contractul, motiv care l-a determinat să se adreseze Judecătoriei Slatina.
Judecătoria Slatina după ce a examinat obiectul cererii şi participanţii la proces şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Olt, secţia comercială, invocând drept temei pentru soluţia adoptată, art. 4 şi art. 56 C. com.
La rândul său Tribunalul Olt, secţia comercială, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Slatina şi în conformitate cu art. 22 C. proc. civ. a constatat conflict negativ de competenţă, dosarul fiind înaintat Curţii de Apel Craiova pentru emiterea regulatorului de competenţă. Pentru a-şi declina competenţa, Tribunalul a avut în vedere natura necomercială a vânzării - cumpărării, apreciată în raport de prevederile legale evocate de reclamant din care rezultă că bunul nu este cumpărat de chiriaş în scop speculativ deoarece există un raport de accesorialitate între contractul de muncă şi cel de închiriere, iar normele care reglementează vânzarea au un caracter civil, social.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, sesizată cu acest conflict negativ de competenţă prin sentinţa nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Olt, secţia comercială. Pentru a ajunge la această concluzie Curtea a examinat OUG nr. 130/2004 şi a stabilit pe de o parte că măsura vânzării priveşte locuinţele din patrimoniul societăţii, iar pe de altă parte că destinaţia sumelor încasate cu titlu de preţ de la salariaţii proprii şi pensionarii care au avut ultimul loc de muncă la agenţii comerciali prevăzuţi în actul normativ este cea prevăzută de OUG nr. 88/1997. Potrivit Curţii, faptul că sumele încasate din vânzarea locuinţelor către foştii salariaţi sau pensionari care au contract de închiriere urmează regimul juridic prevăzut de art. 26 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale duce la concluzia că vânzarea locuinţelor se face în cadrul procesului de privatizare şi atunci competenţa în primă instanţă revine potrivit art. 72010 C. proc. civ., Tribunalului.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs reclamantul I.D. care a invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (8), (9) C. proc. civ. pentru a susţine că sentinţa nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. În argumentarea susţinerilor privind nelegalitatea sentinţei recurentul a susţinut că sentinţa a fost pronunţată numai în contradictoriu cu SC F.Î.S.E.E.S. SA deşi a chemat în judecată şi SC E. SA, că raportul de locaţiune s-a stabilit cu această pârâtă şi că litigiul are natură civilă şi nu comercială.
Ca urmare a solicitat, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea în vederea citării în calitate de pârâtă principală şi a SC E. SA.
Recursul este fondat.
1. Critica în legătură cu nedeterminarea corectă a cadrului procesual este întemeiată. Astfel se constată că în speţă, Curtea de Apel la pronunţarea sentinţei deşi nu a intrat în fond a avut în vedere calitatea de pârâtă a SC F.Î.S.E.E.S. SA reţinută de altfel şi de celelalte instanţe, fără ca în prealabil să-i solicite reclamantului să-şi precizeze poziţia faţă de SC E. SA prevăzută la pct. a) din cererea de chemare în judecată în condiţiile în care atât societatea mamă cât şi Filiala au personalitate juridică. Nu este mai puţin adevărat că în cauză a fost chemată şi S.Î.S.E.E.S. SA, dar acesta nu este un argument suficient pentru a nu se stabili calitatea de parte în proces prin determinarea modului în care s-a legat raportul juridic, dedus judecăţii în care calitatea de salariat pensionar sau disponibilizat este legată de locul de muncă.
Întrucât reclamantul este cel care a declanşat procedura judiciară lui îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală cât şi calitatea procesuală a părţilor chemate în judecată. Această obligaţie îşi are temeiul în art. 112 C. proc. civ.
Prin indicarea pretenţiei sale precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenţie, reclamantul va trebui să-şi justifice în faţa instanţei de fond competente îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva fiecărui pârât chemat în judecată. Cu toate acestea pentru ca soluţia să fie legală şi temeinică, instanţa este datoare la rândul său să verifice atât calitatea procesuală activă cât şi cea pasivă. Prin urmare îi revine instanţei obligaţia să verifice, pornind de la raportul juridic supus cercetării, care este persoana de care este legat raportul obligaţional. Această precizare se impune având în vedere timpul scurs de la data introducerii cererii de sesizare a instanţei (decembrie 2006) cât şi faptul că până la această dată (2008) nu s-a pronunţat o soluţie pe fond termenul rezonabil pentru soluţionare fiind afectat.
2. Asupra naturii raportului juridic dedus judecăţii se constată că în mod greşit Curtea de Apel a apreciat că litigiul este de natură comercială şi ca urmare a stabilit greşit că în primă instanţă competenţa îi revine Tribunalului în conformitate cu art. 72010 C. proc. civ.
Prima chestiune care se impune a fi precizată în raport de natura litigiului dedus judecăţii este cea a cadrului legal şi a scopului urmărit prin actul normativ respectiv. Astfel, se constată că OUG nr. 130/2004, modificată şi aprobată prin Legea nr. 189/2005, a fost emisă ca măsură imediată pentru reglementarea situaţiei locuinţelor ocupate de personalul propriu, de titularii contractelor de închiriere, salariaţi, pensionari sau disponibilizaţi ai societăţilor comerciale, companii etc.din subordinea M.E.C.
Motivaţia apariţiei actului normativ este evidentă în sensul că se urmăreşte luarea unor măsuri de natură socială într-un cadru legislativ determinat. Din explicaţia raţiunii reglementării situaţiei locuinţelor ocupate de salariaţi, pensionari şi disponibilizaţi din cadrul societăţilor respective nu se poate reţine, cum greşit a apreciat Curtea de Apel, că vânzarea - cumpărarea locuinţelor de serviciu deţinute cu contract de închiriere se realizează în cadrul procesului de privatizare, reorganizare şi restructurare ci doar că toate aceste operaţiuni vor afecta drepturile locative ale persoanelor numite de lege care dobândesc astfel protecţie prin posibilitatea acordată de legiuitor de a-şi cumpăra locuinţele.
În al doilea rând, apartenenţa locuinţelor la patrimoniul social, aşa cum rezultă din art. 1 al Legii nr. 189/2005 nu schimbă caracterul normei care reglementează aceste drepturi acordate salariaţilor şi celorlalte persoane determinate de lege şi nici nu-i dă viitoarei operaţiuni care va interveni între societate, salariaţi, pensionari, disponibilizaţi, caracter speculativ, câtă vreme cumpărarea are ca scop asigurarea drepturilor locative ale persoanelor determinate de lege a căror legătură cu societatea vânzătoare este realizată pe de o parte prin contractul de muncă (actual sau fost) iar pe de altă parte prin contractul de închiriere. Prin urmare, natura civilă a actului care se poate încheia în aceste condiţii şi a normei care-l protejează este de necontestat. Problema scopului urmărit de ordonanţa aprobată prin lege trebuie privită şi din punct de vedere constituţional şi în acest sens trebuie observat art. 47 din constituţie care obligă statul să ia măsuri de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor săi un nivel de trai decent. În considerarea acestor dispoziţii dar şi al legii aplicabilă în speţă trebuie reţinut şi faptul că vânzarea locuinţelor deţinute în patrimoniu de persoanele juridice enumerate în art. 1, vizează bunul şi nu societatea comercială mai precis obiectul său de activitate astfel că şi din acest punct de vedere dezlegarea dată în stabilirea regulatorului de competenţă de către Curtea de Apel nu poate fi reţinută ca fiind în spiritul legii întrucât norma respectivă instituie o protecţie socială cu un caracter civil.
Într-o altă ordine de idei argumentul întemeiat pe art. 8 din ordonanţa aprobată prin Legea nr. 189/2005 în legătură cu destinaţia sumelor rezultate din vânzarea apartamentelor nu sprijină ideea de comercialitate a litigiului dedus judecăţii întrucât în discuţie este încheierea contractului şi nu încălcarea normelor privind destinaţia sumelor obţinute din vânzare. Faptul că se precizează destinaţia acestor sume prin trimitere la OUG nr. 88/1997 [art. 26 alin. (2)], nu constituie o confirmare a faptului că vânzarea apartamentelor se realizează în scop de privatizare, ci doar că sumele respective trebuie utilizate în aceleaşi condiţii ca şi cele obţinute din privatizare.
În contextul arătat, Curtea nu putea să reţină că operează prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., ci că această prezumţie simplă este răsturnată de natura civilă a actului şi de caracterul operaţiunii (obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare asupra căruia se va pronunţa instanţa de fond) care nu „aparţine comerţului".
În esenţă, faţă de cele ce preced se va reţine că reglementarea aplicabilă în speţă, bunul supus vânzării, natura şi scopul urmărit prin încheierea unui act de vânzare - cumpărare astfel reglementat cât şi sfera persoanelor determinate de lege ca participante la aplicarea legii sunt argumente suficiente pentru a reţine că prezumţia de comercialitate nu operează.
Aşa fiind, în mod greşit s-a făcut aplicarea art. 72010 C. proc. civ., pentru emiterea regulatorului de competenţă. În consecinţă, potrivit art. 304 alin. (9) raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite iar sentinţa va fi modificată în sensul dispozitivului reţinând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul I.D. împotriva sentinţei nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, modifică sentinţa recurată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1191/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1199/2008. Comercial → |
|---|
