ICCJ. Decizia nr. 1201/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1201/2008
Dosar nr. 1981/36/2007
Şedinţa publică din 21 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta P.M.S.P.A. Milano cu sediul în Constanţa s-a adresat Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim solicitându-i ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să o oblige pe pârâta SC G.N. SA Giurgiu la plata sumei de 45.000 Euro cauzate pentru întârzierea predării mărfii în portul Constanţa, la 36.199,45 Euro reprezentând daune egale cu contravaloarea mărfii deteriorate pe timpul transportului cu barja nr. 709, la 898 Euro daune egale cu contravaloarea mărfii deteriorate pe timpul transportului cu barja nr. 2057, 8551 Euro navlu mort şi 12.715,63 dolari S.U.A. cu titlu de daune egale cu contrastaliile plătite, plus cheltuieli de arbitrare. În susţinerea acţiunii s-a invocat de către reclamantă nerespectarea de către pârâtă a termenelor stipulate în contractul de transport, care a avut drept consecinţă rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare din partea cocontractantului său şi plata de daune în sumă de 45.000 Euro.
În calitate de cărăuş, reclamanta a motivat că pârâtei îi revine răspunderea şi pentru plata navlului mort şi a contrastaliilor care s-au produs la descărcare.
Tribunalul arbitral, prin hotărârea nr. 16 din 15 iunie 2007, şi-a verificat competenţa de a soluţiona litigiul în conformitate cu art. 343 C. proc. civ. şi art. 12 din regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A. Constanţa şi a stabilit că între părţi nu s-a încheiat o convenţie arbitrală privind eventuale litigii care ar rezulta din executarea transporturilor din litigiu între P. şi Constanţa. De asemenea, a apreciat că scrisorile de trăsură şi celelalte acte care au fost depuse la dosar vizează rezolvarea în fond a litigiului şi nu competenţa Tribunalului arbitral întrucât nu conţin nicio clauză compromisorie privind eventualele litigii care s-ar naşte din executarea sau neexecutarea contractului de transport. S-a mai reţinut că pârâta nu şi-a dat consimţământul în faţa Tribunalului arbitral pentru încheierea unei astfel de convenţii, iar din comportarea părţilor din faţa tribunalului s-a dedus că acestea nu au convenit să abandoneze competenţa legală de drept comun în favoarea unui arbitraj. Văzând şi dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A. Constanţa, tribunalul arbitral a hotărât închiderea procedurii arbitrale în litigiul dintre cele două părţi.
Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta P.M.S.P.A. a formulat acţiune în anulare în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., pentru motivul că soluţia s-a dat cu încălcarea art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât tribunalul arbitral dacă a constatat că nu era competent să soluţioneze litigiul trebuia să-şi decline competenţa în favoarea instanţei de judecată competente.
În sprijinul acţiunii în anulare au mai fost invocate prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 3434 alin. (4) C. proc. civ., care se referă la posibilitatea ivirii conflictului de competenţă între o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitral. De asemenea, s-a invocat şi art. 59 din Acordul de la Bratislava care impune pentru litigiile izvorâte din contractul de transport competenţa arbitrajului de la locul unde se află pârâtul.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 19 din 12 iulie 2007, a respins acţiunea în anulare înlăturând toate susţinerile reclamantei referitoare la obligaţia tribunalului arbitral de a declina competenţa în favoarea instanţelor judecătoreşti. Potrivit Curţii, convenţia de la Bratislava stabileşte competenţa teritorială a arbitrajului în cazul în care există convenţie arbitrală iar în ce priveşte dispoziţiile art. 343 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., a reţinut că obligaţia de declinare nu se poate deduce din faptul că în codul de procedură civilă există reglementări care se referă la rezolvarea conflictului de competenţă care s-ar ivi între un tribunal arbitral şi o instanţă de judecată. Potrivit aceleiaşi Curţi, permisivitatea normelor care guvernează procedura arbitrală, creează doar o situaţie posibilă fără să stabilească imperativ soluţia de declinare a competenţei în favoarea instanţei judecătoreşti. Pe baza acestor argumente s-a ajuns la concluzia că nu s-au încălcat norme imperative de ordine publică şi, în consecinţă, acţiunea în anulare a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta P.M. cu sediul profesional în Constanţa invocând motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv recurenta a susţinut că soluţia pronunţată în acţiunea în anulare încalcă prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât trimiterea-declinarea competenţei atunci când instanţa arbitrală constată că nu există o clauză compromisorie decurge cu necesitate din conţinutul art. 158 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dacă instanţa se declară necompetentă … dosarul se trimite instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.
Autoarea a mai invocat în sprijinul susţinerii privind nelegalitatea sentinţei pronunţată de Curtea de Apel şi aplicarea greşită a art. 59 din Acordul de la Bratislava potrivit căruia competenţa pentru soluţionarea litigiului revine Arbitrajului de la locul unde se află pârâtul. Printr-o altă critică recurenta a susţinut că instanţa competentă era tribunalul arbitral potrivit clauzei din contractul de navlosire încheiat între părţi. Această susţinere a fost dezvoltată de recurentă prin trimiterea la corespondenţa purtată între părţi din care rezultă, în opinia sa, faptul că raporturile juridice s-au stabilit prin agenţii părţilor, astfel că, aceştia răspund pentru activităţile întreprinse în această calitate. Întrucât contractul s-a executat de către debitoarea SC G.N. menţionată drept cărăuş în scrisorile de trăsură potrivit Acordului de la Bratislava, competenţa revine Arbitrajului.
Prin ultimul motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocată încălcarea formelor de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici s-a susţinut că deşi Curtea de Apel a amânat pronunţarea de la 12 iulie 2007 la 13 iulie 2007, soluţia a fost pronunţată în ziua de 12 iulie 2007.
În consecinţă, pentru motivele invocate, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa arbitrală iar în subsidiar trimiterea la instanţa de drept comun.
Recursul este nefondat.
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv, recurenta nu a arătat în concret care sunt formele de procedură încălcate, de natură să atragă nulitatea sentinţei care a fost pusă în discuţie.
Deşi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este considerat dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, partea care invocă o neregularitate procedurală, de natură să atragă sancţiunea nulităţii, trebuie să demonstreze că sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale articolului mai sus menţionat. În speţă, nefiind o nulitate necondiţionată prevăzută procedural pentru situaţia în care s-a trecut eronat în sentinţă data pronunţării, deşi aceasta este corect menţionată în minută, îi revenea recurentei obligaţia să demonstreze că există o vătămare care nu poate fi înlăturată. În cauză se constată că menţionarea eronată a datei pronunţării sentinţei nu a împiedicat declararea recursului în termen astfel că nu a adus părţii o vătămare în exercitarea drepturilor procesuale. Dacă sub acest aspect se examinează dispoziţiile art. 261 pct. 1 - 8, se observă că nu există o referire expresă la dată iar în ce priveşte amânarea pronunţării, art. 260 alin. (1) C. proc. civ., dă dreptul instanţei care nu poate hotărî de îndată să amâne pronunţarea.
Este neîndoielnic faptul că data înscrisă în minută, în încheierea de amânare a pronunţării şi în sentinţă trebuie să fie în concordanţă, însă atâta vreme cât nu se poate reţine că actul astfel săvârşit a produs o vătămare nu se poate impune refacerea actului (prin casare cu trimitere) ci se poate reţine că partea poate utiliza reglementările procedurale referitoare la îndreptarea erorilor materiale.
În acest context, critica nu va fi reţinută.
Prin cel de-al doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a art. 158 alin. (3) C. proc. civ. În sprijinul aplicării greşite a legii, autoarea a invocat doctrina şi practica judiciară pentru a susţine că atunci când tribunalul arbitral se declară necompetent funcţionează declinarea de competenţă în favoarea instanţei statale, apreciind că, declinarea de competenţă funcţionează în ambele sensuri, de la instanţa statală către arbitraj şi de la arbitraj către instanţa statală. Analizând acest motiv se constată:
Art. 158 alin. (3) C. proc. civ., prevede expres: „Dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent de îndată ce hotărârea de declinare a devenit irevocabilă".
Dispoziţiile citate constituie în adevăr soluţia procedurală a declinărilor de competenţă aplicabile în cazul când instanţele judecătoreşti se declară necompetente. Se admite că necompetenţa, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept consecinţă declinarea competenţei în favoarea altei instanţe sau în favoarea unui organ cu activitate jurisdicţională atunci când raportul litigios este în legătură cu o convenţie arbitrală valabilă.
Nu este mai puţin adevărat că în acest caz dispoziţiile citate nu fac nicio distincţie între organele cu activitate jurisdicţională competente care pot fi organe ale statului sau private şi, ca urmare, în practică dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., au constituit fundamentul declinărilor de competenţă de la instanţa statală care s-a dezinvestit către arbitraje care sunt organe jurisdicţionale cu un caracter privat.
În temeiul aceloraşi dispoziţii cu referire şi la art. 3434 alin. (4) C. proc. civ., recurenta a considerat că declinarea de competenţă funcţionează în aceleaşi condiţii de la tribunalul arbitral care se declară necompetent către instanţa statală.
Cu privire la această critică dezvoltată în recurs, în soluţionarea acţiunii în anulare, instanţa a dat o dezlegare corectă solicitării de a se declina sau trimite cauza unei instanţe statale în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu o prevede iar partea nu a cerut în faţa tribunalului arbitral, ca alternativă la situaţia verificării competenţei de către acesta, trimiterea cauzei către o instanţă statală care în condiţiile art. 342 C. proc. civ., ar fi competentă să judece litigiul.
Dacă în primul caz, cel anterior analizat, art. 158 alin. (3) se coroborează cu art. 3434 pct. 3 C. proc. civ. şi se admite că există o finalitate a soluţiei în situaţia în care instanţa judecătorească se declară necompetentă, pe o construcţie juridică bazată pe art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în cel de-al doilea caz, cel în speţă, cu atât mai puţin se poate pune problema declinării competenţei către instanţa statală.
Trebuie reţinut faptul că atunci când partea se adresează în baza unei convenţii arbitrale pe care o consideră valabilă, tribunalului arbitral, acesta spre deosebire de instanţa statală care îşi verifică la cererea uneia dintre părţi competenţa, îşi verifică din oficiu competenţa şi în măsura în care apreciază că este necompetent închide procedura arbitrală, soluţie care a fost pronunţată şi în speţă.
Prin această soluţie, tribunalul arbitral s-a dezinvestit şi, în lipsa unor dispoziţii speciale din Cartea a IV-a, nu se poate apela la alte norme procedurale care reglementează o anume situaţie pentru a reţine că există şi o altă obligaţie în sarcina unui organ jurisdicţional, de declinare a competenţei cu atât mai mult cu cât acesta este unul privat.
Prin urmare normele speciale rămân de strică interpretare iar aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă la situaţii juridice pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere.
Principiul simetriei şi partea de atribuţii jurisdicţionale a activităţii arbitrajului nu sunt argumente suficiente pentru a ajunge la concluzia, care nu are acoperire legală, potrivit căreia tribunalul arbitral este obligat să-şi decline competenţa în favoarea instanţelor, substituindu-se în drepturile reclamantei care are opţiunea de a alege instanţa (chiar şi în cazul convenţiei arbitrale) sau tribunalul privat pe baza convenţiei care constituie sursa principală a activităţii jurisdicţionale. În speţă, continuitatea procesului este la latitudinea reclamantei care are deschisă calea judecăţii, în condiţiile dreptului comun.
În fine, ipoteza existenţei conflictului negativ de competenţă prevăzută de art. 3434 alin. (4) C. proc. civ., invocată în alţi termen în recurs este una atipică, specială care se poate ivi atunci când instanţa judecătorească „se declară necompetentă" iar tribunalul arbitral „închide procedura arbitrală" fără ca între cele două jurisdicţii să existe declinare de competenţă. Aceste dispoziţii nu sunt suficiente pentru a se reţine obligaţia tribunalului arbitral de a-şi declina competenţa în favoarea instanţei statale.
Faţă de cele ce preced, nu se poate reţine că simetria justifică utilizarea unor reglementări speciale apelându-se la funcţiile şi efectele altor dispoziţii procedurale, astfel că instanţa de anulare a aplicat corect dispoziţiile procedurale specifice materiei arbitrajului. Aprecierea asupra continuităţii procesului şi asupra drepturilor care s-ar pierde urmând căi procedurale care nu sunt deschise pentru judecata litigiului este în sarcina reclamantei. Această subliniere are în vedere posibilitatea oferită procedural reclamantei ca după închiderea procedurii arbitrale să se adreseze direct instanţei judecătoreşti dacă nu a uzat de minima diligenţă de a solicita tribunalului arbitral trimiterea dosarului la instanţa statală, ştiut fiind că alegerea îi aparţine.
În ce priveşte motivul invocat în acţiunea în anulare, art. 364 lit. i) C. proc. civ., instanţa de anulare a stabilit că nu s-au încălcat norme din care să rezulte o obligaţie imperativă, impusă procedural tribunalului arbitral în legătură cu declinarea competenţei către o instanţă statală.
Şi critica în legătură cu existenţa unei convenţii arbitrale care s-ar deduce din împrejurările speţei, conform înscrisurilor pe care le-a enumerat recurenta, se apreciază ca nefondată întrucât în cauză s-a stabilit corect că o convenţie arbitrală, indiferent dacă este compromis sau clauză compromisorie se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii, în acest sens edificatoare fiind dispoziţiile art. 343 C. proc. civ., prin care se stabileşte: „(1) Convenţia arbitrală se încheie, în scris sub sancţiunea nulităţii (2). Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis".
În consecinţă, soluţia Curţii de Apel de respingere a acţiunii în anulare fiind legală, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P.M.S.P.A. MILANO împotriva sentinţei nr. 19/ COM din 12 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1198/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1202/2008. Comercial → |
|---|
