ICCJ. Decizia nr. 1364/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1364/2008
Dosar nr. 6846/271/2006
Şedinţa publică din 7 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 11 iulie 2006, contestatorii D.A. şi D.V. au formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., solicitând anularea tuturor formelor de executare cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că executarea silită pornită de A.V.A.S. este prescrisă deoarece contractul de credit încheiat de SC A.E. SRL datează din 30 noiembrie 1993, fiind de mult împlinit termenul de 3 ani sau respectiv 5 ani.
Chiar dacă ne raportăm la 16 decembrie 1999, dată la care s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă între B.A. şi A.V.A.S., este de observat că au trecut mai mult de 6 ani.
B.A. avea posibilitatea să se îndrepte oricând împotriva contestatorilor care aveau calitatea de fidejusori, independent de procedura de faliment.
Prin sentinţa comercială nr. 183 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins excepţia tardivităţii, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatori şi s-au anulat formele de executare efectuate de A.V.A.S Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut că între B.A. SA, sucursala Bihor şi SC A.E. SRL s-a încheiat contractul de credit nr. 12/8003 din 30 noiembrie 1993 privind suma de 20.000.000 lei.
Împrumutul a fost garantat printr-un contract de cauţiune (fidejusiune) încheiat la 28 decembrie 1993 de D.A. şi D.V.
Prin contractul de cesiune de creanţă nr. 720624 din 16 decembrie 1999, A.V.A.S. a preluat o creanţă la valoarea nominală de 55.943.504 lei, rezultată din contractul de mai sus. Pentru valorificarea acesteia, a emis adresa nr. 14352 din 24 mai 2006, de comunicare a titlurilor executorii ce constată soldul creanţei sale de 3.113,16 dolari S.U.A., consolidată conform art. 21 alin. (2) din OUG nr. 51/1998 republicată, solicitând contestatorilor plata debitului în 5 zile lucrătoare.
Adresa a fost primită la 26 iunie 2006 potrivit dovezii aflate la fila 32 iar contestaţia la executare a fost predată oficiului poştal la 7 iulie 2006, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de articolul 401 C. proc. civ.
Pe de altă parte, s-a constatat că ultima plată efectuată de contestatori, în contul creanţei, a fost la 6 decembrie 1998, când cursul prescripţiei speciale de 7 ani, stipulat de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 R, s-a întrerupt.
Cum somaţia de plată emisă de A.V.A.S. a fost comunicată contestatorilor la 26 iunie 2006, rezultă că dreptul A.V.A.S. de a proceda la executarea silită în temeiul contractului de cauţiune, s-a prescris, astfel că formele de executare nu mai au suport legal şi contestaţia la executare a fost admisă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs intimata A.V.A.S. Bucureşti invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 şi 304 C. proc. civ., respectiv art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia şi, în principal, casarea hotărârii, iar în subsidiar modificarea şi respingerea contestaţiei la executare.
A arătat în dezvoltarea motivelor de recurs, în primul rând, că instanţa de judecată a dat o rezolvare greşită excepţiei prematurităţii, invocată de A.V.A.S. prin întâmpinarea depusă la fond, deoarece excepţia prevăzută de art. 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998, republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001, potrivit căreia reclamantul este obligat să comunice, actele pe care se întemeiază, înainte de depunerea acestora la instanţă, împiedică judecata pe fond, fiind o excepţie absolută, de ordine publică, în sensul art. 162 C. proc. civ., astfel că, instanţa trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 109 alin. (2) C. proc. civ. şi să respingă contestaţia la executare, ca prematur introdusă.
Pe fondul cauzei, a arătat că soluţia este de asemenea, criticabilă deoarece, dreptul la executare silită nu s-a prescris, contestatorii având calitatea de fidejusori ai SC A.E. SRL, iar aceasta din urmă s-a aflat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, R, începând din anul 1995 şi până în 2005, perioadă în care dreptul la acţiune cât şi de a cere executarea silită, au fost suspendate atât faţă de debitor cât şi faţă de contestatori având în vedere raportul de accesorialitate încât, faţă şi de principiul accesorium sequitur principalem, contestaţia la executare trebuia respinsă.
Intimaţii contestatori au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului şi au arătat că termenul de prescripţie a executării silite s-a îndeplinit anterior întocmirii formelor de executare în ceea ce îi priveşte, aceştia putând fi urmăriţi separat şi independent de debitorul principal, suspendarea acţiunilor în justiţie şi a executării silite, prevăzută de Legea nr. 64/1995, R, vizând exclusiv societatea aflată în procedura reglementată prin această lege.
Motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate se subsumează doar motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Raportarea recurentei şi la dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 8 C. proc. civ., este greşită, acestea vizând încălcarea competenţei altei instanţe, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ceea ce nu s-a susţinut, încât recursul va fi analizat în limitele motivelor din cererea de recurs doar prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică adusă hotărârii vizează soluţionarea excepţiei prematurităţii contestaţiei la executare din perspectiva aplicării art. 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pronunţându-se mai întâi asupra acestei excepţii prin Încheierea din 6 iunie 2007, iar soluţia dată nu se poate susţine ca o vatămă pe recurentă din perspectiva dispoziţiilor 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001, în condiţiile în care comunicarea actelor s-a făcut, într-adevăr abia în faţa instanţei de judecată şi nu anterior introducerii contestaţiei la executare, dar recurenta s-a apărat în sensul respingerii contestaţiei la executare încât, şi dacă s-ar fi respectat aceste dispoziţii, care nu prevăd, de altfel, nici o sancţiune, recurenta ar fi avut aceeaşi poziţie faţă de cererea contestatorilor.
Invocarea dispoziţiilor art. 162 C. proc. civ., este greşită, deoarece acest text de lege se referă la regimul juridic al excepţiilor absolute de procedură în faţa instanţei de recurs, ceea ce nu este cazul, critica vizând soluţionarea excepţiei în faţa instanţei de fond.
Cât priveşte cea de a doua critică legată de soluţia dată contestaţiei la executare se constată însă că instanţa de fond a nesocotit caracterul juridic al contractului de fidejusiune de contract accesoriu în raport cu obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de creditorul său, caracter din care decurg următoarele consecinţe: fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale cât priveşte cauzele de validitate şi de stingere, nu poate depăşi datoria debitorului şi se întinde în cazul în care obligaţia principală nu este determinată şi la accesoriile acelei obligaţii şi la cheltuielile ocazionate de urmărirea silită.
În cauză, între părţi s-a încheiat contractul de fidejusiune (cauţiune) la data de 28 decembrie 1993 prin care contestatorii s-au obligat să garanteze creditul acordat SC A.E. SRL de către B.A. SA, cu întreg patrimoniul prezent şi viitor, inclusiv cu veniturile ce se vor realiza din orice activitate renunţând la beneficiul de discuţiune şi diviziune.
Prin sentinţa civilă nr. 506/ LC din 27 octombrie 1997 pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. 2626/1997, contestatorii au fost obligaţi alături de debitorul principal la plata sumelor restante.
Prin contractul de cesiune de creanţă nr. 720624 din 16 decembrie 1999, recurenta A.V.A.S. a preluat de la B.A. SA creanţa şi garanţiile accesorii, iar faţă de data emiterii titlului executoriu de la care începe să curgă termenul de prescripţie a executării silite, se constată că la data cesiunii nu se împlinise termenul de prescripţie de a cere executarea silită, devenind, astfel, incident cel prevăzut de art. 43 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 republicat, de 7 ani.
Pe de altă parte, în perioada 1995 – 2000, debitorul principal s-a aflat sub incidenţa Legii nr. 64/1995, Republicată, executarea silită fiind suspendată şi deci, şi termenul de prescripţie a executării silite, astfel că, neintervenind stingerea obligaţiei principale nu se poate pune în discuţia nici stingerea obligaţiei accesorii.
Apărarea potrivit căreia, recurenta creditoare avea posibilitatea să urmărească separat fidejusorii pe perioada cât debitorul s-a aflat în faliment ţine de efectele juridice ale contractului de fidejusiune, iar stingerea pe cale directă nu poate avea loc decât prin modurile generale de stingere a obligaţiilor.
Aşa fiind, aplicând dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis şi hotărârea schimbată în sensul respingerii contestaţiei la executare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 183 din 26 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică sentinţa, în sensul că respinge contestaţia la executare, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1360/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1368/2008. Comercial → |
|---|
