ICCJ. Decizia nr. 1369/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1369/2008
Dosar nr. 26385/3/2005
Şedinţa publică din 8 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 9680 din 7 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea formulată de reclamantele SC I. SA în contradictor cu pârâta SC M.L. SA, ca neîntemeiată, şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC S.L. SA.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că cererea reclamantei ce are ca obiect rezilierea contractului de leasing încheiat între SC I. SA în calitate de utilizator şi pârâtă în calitate de locator şi a celui de antrepriză, încheiat între SC B. SRL în calitate de antreprenor şi pârâta în calitate de beneficiar este neîntemeiată deoarece prin probele administrate nu s-a făcut dovada nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă prin contractul de antrepriză aceasta făcând dovada plăţii mai multor lucrări, iar pentru anumite lucrări nu s-a dovedit respectarea mecanismului de plată stipulat de părţi prin contract aşa încât rezilierea contractului de antrepriză apare ca neîntemeiată şi pe cale de consecinţă şi rezilierea contractului de leasing.
Cât priveşte contractul de superficie autentificat sub nr. 10 din 18 ianuarie 2005, cererea de constatare a nulităţii lui este neîntemeiată deoarece aceasta a avut ca obiect construcţia ce urma să se edifice, un bun viitor determinabil prin obiect în condiţiile art. 948 C. civ.
Pe cale de consecinţă şi cererea de radiere a dreptului de superficie s-a apreciat ca neîntemeiată.
Respingându-se cererea reclamantei, pe cale de consecinţă s-a admis cererea de intervenţie accesorie.
În contra sentinţei au declarat apel reclamatele SC I.D.C. SA (fostă I. SA) şi SC B. SA.
Apelantele au criticat sentinţa pentru greşita apreciere a probelor, pentru stabilirea subsecvenţei celor două contracte, greşita admitere în principiu a cererii de intervenţie, aplicarea legii cu privire la recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii pronunţată în Germania, greşita interpretare a clauzei 9.7 din contractul de antrepriză şi ale art. 16.2 din acelaşi contract.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 264 din 21 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în tot sentinţa, a admis cererea principală şi în consecinţă a dispus: rezilierea contractului de leasing încheiat între reclamanta SC I. SA şi pârâta SC M.L., rezilierea contractului de antrepriză nr. 2177 din 26 noiembrie 2004 încheiat între reclamanta SC B. SRL şi pârâta SC M.L., desfiinţarea contractului privind constituirea dreptului de superficie autentificat sub nr. 101 din 18 ianuarie 2005 încheiat între SC I. SA şi pârâta SC M.L. ca urmare a rezilierii contractului principal de leasing din 29 decembrie 2003, respingerea cererii formulată în principal de reclamante, privind nulitatea constituirii dreptului de superficie ca neîntemeiată; radierea din Cartea Funciară nr. 3762 a Comunei Voluntari a dreptului de superficie înscris în favoarea SC M.L., respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC S.L. SA ca neîntemeiată.
Apărările intimatelor cu privire la incidenţa art. 7201 C. proc. civ., formulate direct în apel cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile au fost înlăturate motivat de natura neevaluabilă în bani a obiectului cererii de chemare în judecată şi de faptul că această procedură a fost realizată conform înscrisurilor de la dosarul de fond dar care nu s-a finalizat prin conciliere.
A fost înlăturată şi apărarea cu privire la interesul în promovarea acţiunii raportat la faptul că, contractele încheiate de părţi sunt valabile iar obligaţiile părţilor mai pot fi îndeplinite în contextul în care reclamanta a dovedit neexecutarea contractului de către pârâtă.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut greşita stabilire a situaţiei de fapt de către prima instanţă întrucât din probele administrate rezultă că pârâta este vinovată de neexecutarea obligaţiei de plată a contravalorii lucrărilor executate de antreprenor conform contractului de antrepriză, situaţie în care devin incidente prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ., cu privire la reziliere, în contextul îndeplinirii de către reclamantă a propriei sale obligaţii de a efectua lucrări de construire, conform dovezilor de la dosar.
Distincţia pe care o face pârâta ce greşit a fost însuşită de instanţa de fond, între factura externă (invoice) şi factura fiscală nu a fost primită faţă de prevederea art. 9 pct. 7 din contractul de antrepriză, neechivocă.
În raport de prevederile art. 295 C. proc. civ., susţinerile cu privire la efectele hotărârii pronunţate în Germania şi aplicabilitatea clauzei art. 16 alin. (1) lit. a) nefăcând obiectul analizei la instanţa de fond, nu au putut fi analizate pentru prima dată în apel.
Cât priveşte interdependenţa dintre contractul de antrepriză, de leasing şi contractul privind constituirea dreptului de superficie, aceasta s-a apreciat a fi de necontestat, deoarece părţile au încheiat convenţiile în speţă în considerarea efectelor pe care le produc, ilustrativă în acest sens fiind clauza art. 5.41 din contractul de leasing.
Drept urmare, rezilierea contractului de antrepriză conduce automat la rezilierea contractului de leasing, drepturile şi obligaţiile stabilite de părţi prin cele două contracte fiind interdependente.
Constituirea dreptului de superficie în favoarea pârâtei s-a considerat a fi un contract accesoriu contractului de leasing imobiliar şi a celui de antrepriză, fiind încheiat exclusiv în considerarea dreptului de folosinţă transmis utilizatorului asupra terenului pe durata existenţei construcţiei şi faţă de rezilierea contractelor principale acesta le urmează soarta.
Referitor la cererea de intervenţie s-a reţinut că motivele de apel cu privire la calificarea cererii ca accesorie nu pot fi primite deoarece contractul de cesiune de creanţă încheiat între pârâtă şi intervenientă nu este opozabil reclamantelor, el nefiind notificat în condiţiile art. 1393 C. civ.
În contra deciziei menţionate au declarat recurs pârâta SC M.L. şi intervenienta SC S.L. SA.
I. Recurenta pârâtă critică Decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare arată că:
1. în mod greşit instanţa de apel a înlăturat apărările formulate de intimate cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, deoarece obiectul acţiunii era unul evaluabil în bani;
2. chiar dacă nu au fost cerute prin acţiune, instanţa de apel pronunţând rezilierea contractelor trebuia să se pronunţe şi cu privire la prestaţiile efectuate;
3. instanţa de apel nu a luat în considerare documentele contabile aflate la dosarul cauzei şi care dovedeau un anumit circuit al facturilor externe şi facturilor fiscale româneşti.
4. faţă de clauza art. 6.2 din contractul de leasing, cum predarea imobilelor nu a avut loc, locatorul are în continuare un drept de superficie asupra suprafeţei de teren.
Opinia intimatelor reclamante.
1. Cu privire la neaplicarea art. 7201 C. proc. civ., arată că aceste dispoziţii legale trebuie interpretate teleoleogic în sensul de a se soluţiona cu celeritate diferendele şi de a se degreva instanţele. La dosar există dovada notificării pentru conciliere şi procesul verbal de constatare în lipsa răspunsului pârâtei.
2. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa corect s-a pronunţat în limitele investirii, cererea de chemare în judecată având ca obiect numai aplicarea sancţiunii civile a rezilierii nu şi restabilirea situaţiei anterioare.
3. Între cele trei contracte există un raport de interdependenţa derivată din mecanismul creat în mod convenţional privind suportul juridic şi material necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor iar în cauză s-a făcut dovada că reclamantele şi-au îndeplinit obligaţiile asumate nu însă că şi recurenta pârâtă.
4. Contractul privind constituirea dreptului de superficie are regimul juridic prevăzut de art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară şi, în consecinţă, când încetează efectele actului juridic în temeiul şi pe baza căruia s-a încheiat încetează şi efectele contractului accesoriu.
Opinia Înaltei Curţi.
1. Procedura concilierii directe reglementată de art. 7201 C. proc. civ., are ca finalitate celeritatea soluţionării pricinilor şi degrevarea activităţii instanţelor iar lipsa dovezii realizării ei reprezintă un fine de neprimire. Nerealizarea procedurii nefiind sancţionată expres cu nulitate absolută, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea nu se prezumă.
Drept urmare, cum potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii pe fond, invocarea lipsei dovezii procedurii concilierii de către pârâtă în faza apelului, fără a invoca şi dovedi vreo vătămare cu privire la aceasta nu poate fi primită, soluţia instanţei de apel fiind corectă sub acest aspect, mai ales că, în cauză, cum a reţinut şi instanţa de apel o atare procedură s-a realizat.
2. Recurenta critică apoi nepronunţarea instanţei asupra unui lucru despre care ea însăşi afirmă că nu s-a cerut prin acţiune: restituirea prestaţiilor efectuate.
Or, este de principiu, că în aplicarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa poate şi trebuie să se pronunţe numai în limita investirii, în cauza de faţă, asupra rezilierii contractelor în speţă solicitată prin cererea de chemare în judecată.
3. Cea de-a treia critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece ea dezvoltă o analiză detaliată a probelor administrate respectiv a documentelor financiare: facturi externe şi facturi fiscale interne, a modului de apreciere a lor cu consecinţele de rigoare precum şi o analiză a oportunităţii continuării acţiunii de către reclamantă din perspectiva rezultatelor economice negative pentru aceasta, situaţie în care, faţă de dispoziţiile art. 304 partea introductivă C. proc. civ., care limitează controlul în recurs numai la legalitatea hotărârii atacate, critica nu poate fi primită.
4. Critica cu privire la supravieţuirea contractului de superficie în condiţiile în care contractul de leasing a fost reziliat, nu poate fi nici ea primită, instanţa de apel în mod corect reţinând interdependenţa dintre cele două contracte de antrepriză şi de leasing şi raportul de accesorialitate în care se află contractul de superficie faţă de acestea.
Faţă de cele ce preced, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
II. Recurenta intervenientă a declarat recurs cu încălcarea termenului de 15 zile pe care art. 301 C. proc. civ., îl prevede de la comunicarea hotărârii.
Cum Decizia atacată i-a fost comunicată recurentei interveniente, la data de 6 septembrie 2007, recursul înregistrat la 16 ianuarie 2008 este tardiv declarat urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.L. SA Germania prin administrator judiciar Avocat Dr. G.B. împotriva deciziei nr. 264 din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge, ca tardiv declarat, recursul intervenientei SC S.L. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1368/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1371/2008. Comercial → |
|---|
