ICCJ. Decizia nr. 147/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 147/2008
Dosar nr. 868/2/2007
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 9918 din 24 noiembrie 2005, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatoarea P.I.cu domiciliul în municipiul Craiova judeţul Dolj în contradictoriu cu A.D.S. cu sediul social în Bucureşti, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, cu motivarea că potrivit dispoziţiilor OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată cu modificările şi completările ulterioare, cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile bancare preluate de A.V.A.S., inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 79 din 24 aprilie 2007, a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare invocată de pârâta A.D.S. A fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarea P.I. în contradictoriu cu intimata A.D.S. şi a fost desfiinţată poprirea înfiinţată prin Ordinul de poprire nr. 7103/22 august 2006 emis de A.D.S. asupra conturilor bancare ale contestatoarei debitoare P.I. S-a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a apreciat, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare invocată de intimata A.D.S., pentru motivul nerespectării de către contestatoare a procedurii prealabile a comunicării cererii şi actelor prin scrisoare recomandată că nu se poate reţine existenţa în condiţiile art. 46 din OUG nr. 51/1998 a unei „proceduri prealabile" în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ. şi a cărei neîndeplinire se poate sancţiona cu „fine de neprimire". A sancţiona cu inadmisibilitatea cererii nerespectarea unei obligaţii ce a fost îndeplinită mai târziu, fără ca prin aceasta să fie prejudiciată în vreun fel cealaltă parte, ar echivala cu o aplicare şi o interpretare excesiv de formulă a textului legal şi ar conduce la încălcarea dreptului la acces într-o instanţă de judecată.
Pe fondul contestaţiei la executare s-a stabilit că A.D.S. a început executarea silită prin poprire, având ca temei contractul de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 şi prevederile OUG nr. 64/2005 şi OUG nr. 51/1998 modificată şi republicată. Contractul de arendă nu constituie titlul executoriu, aşa cum cere în mod expres art. 372 C. proc. civ.
Astfel, contractul de arendă nr. 226 a fost încheiat de contestatoare cu pârâta la data de 29 iulie 2002, anterior intrării în vigoarea OUG nr. 64/2005, act normativ care dă posibilitatea A.D.S. să folosească formele şi procedurile de executare prevăzute de OUG nr. 51/1998.
Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, contractului de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 nu îi sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 64/2005, el neconstituind titlul executoriu.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 79 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a promovat recurs creditoarea A.D.S. Bucureşti, care în temeiul art. 3041 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei la executare formulată de contestatoarea P.I., ca nefondată, iar pe cale de excepţie ca inadmisibilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs în principal s-a evocat că contestatoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 46 din OUG nr. 51/1998, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererii. De asemenea, actele de executare efectuate de A.D.S. sunt în deplină concordanţă cu legile în vigoare, nu există nici o cauză de nelegalitate a acestora care ar putea duce la anularea lor, iar principiul neretroactivităţii legii nu a fost invocat de contestatoare ca motiv al cererii sale.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea A.D.S., pentru următoarele considerente.
Este adevărat că art. 46 din OUG nr. 51/1998 reglementează că reclamantul este obligat să comunice A.D.S. cererea însoţită de actele pe care se întemeiază şi după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanţă. De remarcat este împrejurarea că reclamanta P.I. a comunicat întreaga documentaţie pârâtei A.D.S., în momentul când s-a adresat instanţei judecătoreşti, fiind realizat astfel scopul şi finalitatea instituită de cadrul legal expus anterior. Nu se impunea admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii contestatoarei nici din perspectiva regimului juridic sancţionator legal, cu atât mai mult cu cât pârâta A.D.S. nu a fost prejudiciată sub nici un aspect, ea exercitându-şi plenar toate apărările pe care le-a considerat necesare.
De necontestat că în materia executării silite, art. 372 C. proc. civ., statuează că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlul executoriu.
Corect a considerat instanţa de fond că în speţă este aplicabil principiul neretroactivităţii legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, contractul de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 fiind încheiat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 64/2005, el neconstituind titlul executoriu.
În contextul expus anterior, îşi găseşte aplicabilitatea cel mai important principiu de rezolvare a problemelor ridicate de acţiunea în timp a legilor civile, care este principiul neretroactivităţii. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., în următorii termeni: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă". Doctrina juridică a definit principiul neretroactivităţii legii civile ca fiind regula juridică potrivit căreia o lege se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute, adică trecutul scapă legii civile noi. Legea civilă nouă nu reglementează raporturile juridice născute, modificare sau stinse înainte de intrarea ei în vigoare, facto praeterita. Ca o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii există principiul aplicării imediate a legii civile noi, potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care reglementează cum legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Cadrul juridic şi argumentele expuse, determină ca toate criticile formulate în cererea de recurs de creditoarea A.D.S. Bucureşti să fie înlăturate ca neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul, nefiind îndeplinite nici una din dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică sentinţa comercială nr. 79 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea A.D.S. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 79 din 24 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 145/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 152/2008. Comercial → |
|---|
