ICCJ. Decizia nr. 1582/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1582/2008
Dosar nr.4710/2/2007
Şedinţa publică din 9 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul P.M. a chemat în judecată B.A. Tulcea şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de cauţiune din 17 aprilie 1996, pentru garantarea unui credit de 400.000.000 lei cu dobânzile aferente, acordat de bancă prin contractul nr. 52 din 17 aprilie 1996 societăţii comerciale A. SA Pardina. Şi-a argumentat acţiunea arătând că a semnat contractul de cauţiune în numele societăţii, ca administrator şi că nu a înţeles să garanteze creditul care s-a acordat societăţii cu patrimoniul propriu.
Creanţa Băncii a fost cesionată conform OUG nr. 51/1998 prin contractul de cesiune de creanţă nr. 91 din 6 decembrie 1999 către A.V.A.S. care s-a subrogate şi în drepturile procesuale în calitate de pârât.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 186 din 31 octombrie 2006, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de A.V.A.S. şi în consecinţă a respins acţiunea ca prescrisă. Prima instanţă a luat în examinare excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în conformitate cu prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 şi a stabilit că termenul a început să curgă la data încheierii contractului de cauţiune şi cum acţiunea a fost introdusă în anul 2005, termenul de 18 luni a fost depăşit. S-a mai reţinut tardivitatea cererii şi în raport de termenul de prescripţie de 18 luni prevăzut de art. 49 din OUG nr. 51/1998.
Sentinţa nr. 186 din 31 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 1409 din 19 aprilie 2007, a admis recursul reclamantului şi a trimis cauza pentru rejudecare. Instanţa de recurs a apreciat că instanţa de fond trebuia să păşească la analiza fondului şi să examineze prin prisma art. 948 C. civ., dacă sub aspectul consimţământului, convenţia de garanţie este validă sau nu, respectiv dacă a fost semnat contractul din 17 aprilie 1996 în nume propriu de reclamant sau în calitate de administrator al societăţii.
În rejudecare a fost pronunţată sentinţa nr. 190 din 15 octombrie 2007 prin care acţiunea reclamantului a fost respinsă pe fond după ce în prealabil s-a examinat şi excepţia lipsei competenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti în primă instanţă.
Curtea de Apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 44 şi 45 a OUG nr. 51/1998 potrivit cărora litigiile în legătură cu creanţele neperformante preluate de A.V.A.S. pentru a reţine că în primă instanţă competenţa revine Curţii iar pe fond a reţinut că reclamantul a avut reprezentarea clară a actelor juridice pe care le-a încheiat. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reţinut că reclamantul nu se află în ipotezele prevăzute de art. 953 şi 954 C. civ., care se referă la eroarea obstacol, întrucât falsa reprezentare nu a căzut nici asupra naturii actului şi nici asupra identităţii obiectului.
Împotriva sentinţei nr. 190 din 15 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, reclamantul P.M.
Recurentul a criticat sentinţa apreciind că în cauză nu a fost administrată proba cu martori care a fost solicitată, concluzia instanţei bazându-se pe simple aserţiuni ale judecătorului care nu a analizat cauzele de validitate ale contractului de garanţie. În continuare a arătat că în calitate de administrator al societăţii nu a înţeles să garanteze împrumutul cu bunuri personale ci garanţia privea culturile agricole. Respingerea acţiunii fără administrarea probelor face, potrivit recurentului ca cercetarea fondului să nu se bazeze pe nimic legal ci doar pe teorii.
În continuare recurentul a susţinut că debitul garantat a fost achitat şi a cerut instanţei să constate că acţiunea a rămas fără obiect. La cererea de recurs au fost anexate înscrisuri: ordinul de încasare în numerar din data de 15 noiembrie 2006 şi ordinul de plată din 16 iulie 2007.
În replică, intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea recursului întrucât executarea garantului poate fi făcută în baza contractului de garanţie care potrivit art. 39 din OUG nr. 51/1998 constituie titlu executor. Asupra vicierii consimţământului, intimata a considerat că nu poate fi vorba de o falsă reprezentare asupra contractului de garanţie întrucât în calitate de administrator care a contractat creditul a cunoscut că era necesară o garanţie, contractul de cauţiune fiind încheiat în nume personal. Această garanţie potrivit A.V.A.S. se deosebeşte de gajul general pe care în temeiul art. 1718 C. civ., îl deţinea banca împotriva societăţii, astfel că, în opinia sa, recurentul încearcă să inducă în eroare instanţa.
Recursul este nefondat.
În analiza criticilor aduse sentinţei se vor avea în vedere prevederile art. 3041 C. proc. civ., întrucât împotriva sentinţelor pronunţate în condiţiile OUG nr. 51/1998, a fost stabilită o singură cale de atac, recursul. Cu toate acestea se poate remarca faptul că s-au formulat critici care vizează numai netemeinicia soluţiei de primă instanţă, recurentul reluând susţinerile potrivit cărora nu a semnat contractul de cauţiune în nume propriu ci în calitate de administrator al societăţii.
Considerentele sentinţei sunt edificatoare în ce priveşte analiza susţinerilor privind viciul de consimţământ invocat, eroarea obstacol. Atât din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile speţei, art. 953 şi 954 C. civ., cât şi din punctul de vedere al analizei înscrisului a cărui nulitate s-a solicitat instanţa de fond a stabilit corect că nu poate fi vorba de o falsă reprezentare asupra naturii actului sau a identităţii obiectului garanţiei.
Astfel, din conţinutul clauzelor contractului de cauţiune însuşite prin semnătură de recurent rezultă fără dubiu că acesta a garantat personal în solidar cu debitorul, obligaţia din contractul de împrumut. Acest înscris a fost întocmit, la data de 17 aprilie 1996, când s-a încheiat şi contractul de împrumut care constituie actul principal, necontestat de recurent. Pe de altă parte recurentul nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă de faptul că împrumuturile se acordă de bancă numai în condiţii de garanţie şi nici faptul că patrimoniul societăţii este gajul creditorilor iar alături de acesta se instituie şi alte garanţii.
În plus, se poate remarca faptul că prin clauzele contractului de garanţie s-a specificat clar faptul că reclamantul se obligă în calitate de fidejusor să garanteze creditul în sumă totală de 400.000.000 lei, cu dobânzile aferente, acordate de bancă în baza contractului de credit nr. 52 din 11 aprilie 1996.
Aşadar, nu poate fi reţinută eroarea, falsa reprezentare asupra naturii actului sau asupra identităţii obiectului, ca şi componente ale erorii obstacol.
Nu în ultimul rând trebuie reţinut că cele două contracte de împrumut şi de cauţiune, au fost încheiate în aceeaşi zi, astfel că recurentul a cunoscut toate obligaţiile rezultând din contractul de garanţie care constituie accesoriul la contractul de împrumut. Afirmaţia că a înţeles să garanteze cu producţia de cereale nu prezintă nicio relevanţă în raport de conţinutul clauzelor stipulate în convenţia de garanţie.
În ce priveşte susţinerea că s-au făcut plăţi care ar duce la lipsirea de obiect a acţiunii, Înalta Curte nu o va reţine întrucât obiectul cererii de primă instanţă l-a constituit nulitatea actului şi nu constatarea îndeplinirii obligaţiei de garanţie, iar în recurs nu se poate schimba obiectul cererii.
În consecinţă, faţă de cele ce preced recursul reclamantului, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 190 din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1577/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 180/2008. Comercial → |
|---|
