ICCJ. Decizia nr. 1610/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1610/2008
Dosar nr. 315/1/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 1091 din 28 ianuarie 2004, reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.913.713.923 lei reprezentând redevenţa neachitată şi penalităţi de întârziere, a penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune nr. 323/2000 până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că potrivit contractului de concesiune încheiat cu pârâta, aceasta din urmă s-a obligat să-i plătească redevenţa reprezentând echivalentul în lei a 430 kg grâu/an pentru terenul arabil şi 425 kg grâu/an pentru păşuni şi fâneţe la preţul stabilit după cotaţia bursieră la momentul plăţii, obligaţie pe care nu şi-a respectat-o. Mai arată reclamanta că la momentul promovării acţiunii pârâta figurează pentru perioada 1999 - 2001 cu o redevenţă restantă în sumă de 2.170.293.130 lei la care se adaugă penalităţile de întârziere în cuantum de 1.743.420.793 lei calculate conform art. 5.2 din contract.
A mai precizat recurenta că la stabilirea contravalorii redevenţei a avut în vedere Bursa de la Londra, deoarece Bursa Română de Mărfuri nu tranzacţiona grâu.
Reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 969 şi urm., art. 1066 C. civ., Legea nr. 268/2001 şi HG nr. 626/2001.
Prin întâmpinare pârâta SC T. SA a invocat excepţia prematurităţii cererii în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte fondul cauzei pârâta a susţinut, în esenţă că data de la care datorează redevenţă este 1 martie 2000 întrucât contractul de concesiune a fost încheiat la data de 25 aprilie 2000 şi urma să-şi producă efectele, conform art. 3 din contract, de la data de 1 martie 2000, că penalităţile de întârziere nu sunt datorate ca urmare a intervenţiei cazului fortuit exonerator de răspundere contractuală ce constă în lipsa unei cotaţii bursiere a grâului pe piaţa românească care constituie o cauză străină în sensul art. 1082 C. civ., că dreptul de a cere redevenţa datorată pe anul 2000 este prescris faţă de dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958; cu privire la convenţia de compensare nr. 3/2002 se arată că aceasta nu poate avea efect întrerupător de prescripţie deoarece nu reprezintă o recunoaştere de datorie în sensul art. 6 din acelaşi decret.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 5399 din 27 aprilie 2004, a admis excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi a respins acţiunea ca prematur formulată, instanţa de fond reţinând, în esenţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2005, a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată la 29 martie 2005, cu citarea părţilor, instanţa de apel reţinând în esenţă, din probele administrate, că procedura concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., a fost respectată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 785 din 29 noiembrie 2005, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii.
În pronunţarea acestei hotărâri instanţa a avut în vedere că tribunalul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei şi că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 9/ A din 1 martie 2006, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Bucureşti a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a-l soluţiona.
În pronunţarea acestei decizii instanţa a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 725 alin. (2) prima teză C. proc. civ. şi nu cele ale Legii nr. 219/2005, intrată în vigoare după pronunţarea hotărârii atacate, curtea de apel fiind în mod legal sesizată cu evocarea fondului cauzei în temeiul art. 297 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1690 din 17 mai 2006, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în aplicarea art. 725 alin. (2) C. proc. civ.
În cauză a fost efectuat un raport de expertiză contabilă judiciară.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 473 din 22 octombrie 2007, judecând fondul cauzei, a admis acţiunea majorată a reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 627.283 lei reprezentând redevenţă şi penalităţi de întârziere, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.300 lei către reclamantă, a admis cererea de reexaminare a amenzii aplicate expertului E.I., a dispus anularea comenzii în cuantum de 300 lei, a admis cererea de majorare a onorariului de expert şi a dispus majorarea acestuia cu suma de 2300 lei.
În pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
- ultima convenţie de compensare nu reprezintă o recunoaştere de datorie întrucât este încheiată numai între Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor – D.G.A.I.A. Prahova şi A.D.S., iar pârâta în folosul căreia curgea prescripţia nu şi-a manifestat voinţa de a efectua o plată şi deci nu întrerupe prescrierea dreptului material la acţiune în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă;
- în raport de art. 5 din contractul de concesiune, în sensul că plata redevenţei se face trimestrial şi de art. 12 din decret, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune se calculează distinct pentru redevenţa scadentă la sfârşitul fiecărui trimestru şi începe să curgă de la scadenţă, în speţă de la ultima zi a ultimei luni a fiecărui trimestru;
- faţă de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, acţiunea reclamantei este formulată în cadrul termenului legal de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958;
- apărarea în sensul nedatorării penalităţilor de întârziere ca urmare a intervenirii cazului fortuit exonerator de răspundere contractuală nu poate fi reţinută în raport de art. 4 din contract şi de art. 40 C. com.;
- în mod corect expertul a luat în considerare cotaţia bursieră a grâului la Bursa de Mărfuri de la Londra, în speţă nefiind incidente prevederile art. 1082 C. civ., ci cele ale art. 40 C. com., redevenţa nefiind calculată în raport de media aritmetică a facturilor invocate de pârâtă.
Pârâta SC T. SA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială şi a deciziei nr. 473 din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, criticându-le pentru nelegalitate.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, criticile recurentei vizează greşita soluţionare de către instanţă a procedurii de conciliere reglementată de art. 7201 C. proc. civ.
Referitor la cea de a doua decizie recurată, criticile aduse de recurentă subsumate motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:
- hotărârea recurată este nemotivată dat fiind faptul că instanţa de judecată a preluat în dispozitivul hotărârii atacate concluzia expertului din varianta a doua cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de bani conform acestei variante, însă în considerentele hotărârii se referă la prima variantă de expertiză.
- instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1082 C. civ., întrucât cauza străină avută în vedere de către legiuitor înlătură doar obligaţia de plată a daunelor interese şi nu pe aceea de executare a obligaţiei;
- instanţa de control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 1091 şi 1110 C. civ., întrucât nu a ţinut cont că o parte din debit, respectiv suma de 137.000 Ron a fost achitată în timpul judecării litigiului prin ordinele de plată din 21 septembrie 2005 şi 22 septembrie 2005 emise pentru sumele de 100.000 şi respectiv 31.700 lei;
- instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5), art. 169 alin. (1) şi art. 201 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că au transferat în sarcina expertului contabil numit soluţionarea unor probleme de drept esenţiale pentru determinarea cuantumului pretenţiilor intimatei – reclamante şi anume: interpretarea contractului, aplicabilitatea în speţă a art. 40 C. com. şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la imputaţia plăţii;
- instanţa nu a stăruit în completarea raportului de expertiză şi în lămurirea tuturor problemelor legate de documentaţia ce a stat la baza efectuării de către expertul contabil a calculului debitului.
În final recurenta – pârâtă solicită admiterea recursului împotriva ambelor decizii şi modificarea acestora în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei nr. 5399/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Înalta Curte, analizând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta.
1. Cu privire la criticile aduse deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 1338/2004, este de reţinut faptul că reclamanta a respectat cerinţa concilierii prealabile reglementată de art. 7201 C. proc. civ., comunicând pârâtei cu adresa nr. 26902 din 9 octombrie 2003 convocarea la conciliere în care se regăseşte indicat cu cuantumul pretenţiilor, temeiul şi fişa de calcul a acestora. Convocarea la conciliere a fost transmisă prin scrisoare recomandată, confirmarea de primire fiind semnată chiar de un reprezentant al pârâtei.
Se reţine aşadar că demersurile efectuate de intimata - reclamantă au fost făcute în respectarea art. 7201 C. proc. civ., încercarea de conciliere fiind pe deplin în spiritul articolului evocat, chiar dacă nu în litera lui.
2. Referitor la criticile aduse celei de-a doua decizii, Înalta Curte reţine următoarele:
a. În hotărârea recurată există similitudine între considerente şi dispozitiv sub aspectul cuantumului pretenţiilor, instanţa precizând la pag. 5 din hotărâre că potrivit răspunsului pârâtei la obiecţiunile raportului de expertiză, majorarea rezultată în urma aplicării de către expert a noii variante de calcul, variantă însuşită astfel de instanţă, este de 472.791.400 lei, rezultând o sumă totală de plată de 627.283 lei, sumă ce se regăseşte în dispozitivul hotărârii.
b. Instanţa a făcut o corectă interpretare a art. 1082 C. civ., întrucât preţul stabilit prin contractul de concesiune deşi nu era determinant, era determinabil în aplicarea art. 40 C. com., ceea ce făcea inaplicabile dispoziţiile art. 1082 C. civ., atât în ceea ce priveşte plata obligaţiei principale cât şi a celei subsecvente.
c. Nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de control judiciar a dispoziţiilor art. 1031 C. civ. şi 1110 C. civ., întrucât, pe de o parte, recurenta nu individualizează documentele de plată neindicându-le numărul şi pe de altă parte nu precizează în dezvoltarea motivelor de recurs în ce constă încălcarea evocatelor dispoziţii legale, ceea ce face imposibilă analizarea nerespectării acestor dispoziţii. În realitate, această critică vizează aprecierea probelor de către instanţa de fond, în speţă a expertizei contabile efectuate.
De asemenea, criticile vizând încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 129 alin. (5), art. 169 alin. (1) şi art. 201 alin. (1) C. proc. civ., vizează în realitate situaţii ce ţin de administrarea, probei cu înscrisuri, care în opinia recurentei ar fi trebuit să fie făcută nemijlocit în faţa instanţei de judecată, înainte de efectuarea expertizei şi nu pe parcursul efectuării acesteia.
Cum aceste critici nu pot forma obiectul examenului de legalitate, ele vizând exclusiv situaţii de fapt, vor fi respinse ca atare.
În ceea ce priveşte ultima critică este de reţinut că nu se poate reproşa instanţei că nu a stăruit în completarea raportului de expertiză odată ce aceasta a apreciat asupra suficienţei sale în lămurirea tuturor aspectelor speţei.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T. SA Gura Vadului împotriva deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială şi a deciziei nr. 473 din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1607/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1611/2008. Comercial → |
|---|
