ICCJ. Decizia nr. 1612/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1612/2008
Dosar nr. 645/42/2006
Şedinţa publică din 13 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea comercială înregistrată la Tribunalul Buzău la nr. 42/2004, reclamanta A.D.S. Bucureşti, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa, pârâta A.A.I.P. Câlnău, să fie obligată să-i plătească 2.749.346.690 lei, din care 1.991.458.569 lei, reprezenta redevenţă restantă, 567.284.857 lei penalităţi de întârziere şi 190.603.264 lei TVA datorate în baza contractului de concesiune nr. 21 din 11 august 2000.
Prin aceeaşi acţiune reclamanta a mai solicitat să se constate reziliat contractul de concesiune nr. 21/2000, conform pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la Cap. V art. 5 din contract, potrivit adresei nr. 21944 din 20 martie 2003, iar pârâta să fie obligată să-i plătească penalităţile prevăzute de art. 5.4 din contract până la data stingerii debitului.
Prin sentinţa nr. 934 din 11 noiembrie 2004, Tribunalul Buzău a respins acţiunea, ca nefondată, hotărâre menţinută prin Decizia nr. 101 din 28 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin respingerea apelului formulat de pârâta A.D.S.
Prin Decizia nr. 4573 din 7 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei A.D.S., a casat Decizia susmenţionată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa superioară a concluzionat că prin modul de stabilire a cuantumului redevenţei prevăzut de art. 4.2 din contractul de concesiune nr. 21/2000 preţul acesteia este determinat şi determinabil, în deplină concordanţă cu prevederile art. 1303 – art. 1304 C. civ., pârâta necontestând că datorează redevenţă, ci numai cuantumul acesteia.
Instanţa de recurs a mai reţinut că în mod repetat pârâta a adus la cunoştinţă reclamantei că terenul concesionat în baza contractului nr. 21/2000, face obiectul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, iar acest aspect nu a fost analizat de către instanţa de apel, astfel că s-a considerat necesar suplimentarea probatoriului pentru stabilirea unei situaţii de fapt corecte şi a cuantumului redevenţei, în raport de criteriile propuse de părţi.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ fiscal, în urma probelor administrate, a pronunţat Decizia nr. 230 din 9 noiembrie 2007 prin care a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.476.268.485 ROL din care 2.190.840.629 ROL, redevenţă datorată şi neachitată la termenele stabilite şi 1.285.427.856 penalităţi de întârziere, calculate până la 7 octombrie 2004, conform raportului de expertiză P.M. şi în continuare penalităţi calculate, conform art. 5.4 din contractul de concesiune nr. 21/2000, până la achitarea debitului.
S-a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 21 din 11 august 2000 încheiat de părţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin contractul de concesiune nr. 21 din 11 august 2000, apelanta reclamantă A.D.S. a concesionat intimatei pârâte A.A.I.P. Câlnău în temeiul Legii nr. 219/1998 terenul agricol în suprafaţă de 662 ha situat în perimetrul localităţii Dulbanu, judeţul Buzău, pe o perioadă de 49 de ani.
În schimbul exploatării terenului, intimata s-a obligat să plătească apelantei o redevenţă reprezentând echivalentul în lei a 510 kg grâu STAS/813/68/ha anual pentru terenul arabil şi 436 kg grâu acelaşi STAS/ha anual pentru păşuni, preţul stabilindu-se după cotaţia de la B.R.M. la momentul plăţii, potrivit convenţiei părţilor instituită prin art. 4 pct. 1 şi 2 din contract, prin care s-au prevăzut caracteristicile grâului STAS, precum şi tranşele trimestriale în care urma să se plătească redevenţa, conform art. 5.1 din contract şi sancţiunea rezilierii de drept a contractului, pentru neplata redevenţei în termen de 30 de zile de la scadenţă, art. 5.5 din contractul de concesiune.
Deoarece B.R.M. nu a tranzacţionat grâu pe perioada derulării contractului nr. 21/2000, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei – A.D.S. a propus ca modalitate de determinare a redevenţei cotaţia grâului la Bursa din Londra, care a fost însă refuzată de intimata concesionară, astfel încât s-a aplicat o altă propunere: preţul mediu al grâului de pe piaţa românească preluat de agenţii economici în vederea comercializării şi prelucrării, comunicat de I.N.S. pentru perioada martie 2000 – iulie 2002.
Din corespondenţa purtată între părţi, rezultă că intimata a refuzat să accepte o altă modalitate de determinare a preţului redevenţei contractuale şi nici nu a propus la rândul său apelantei un alt mod de calcul al acesteia.
În cauză s-au efectuat probatorii pertinente privind preţul grâului STAS la care părţile au făcut referire în contractul de concesiune, luându-se ca reper preţul comunicat de I.N.S., astfel încât s-a concluzionat că în mod greşit s-au înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert M.P. şi a suplimentului acestui raport, prin care s-a răspuns obiecţiunilor formulate de intimate pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs ambele părţi, în termenul legal.
Reclamanta a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, nesocotind cererea de majorare a pretenţiilor de la 7 septembrie 2004, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.639.595.916 lei şi la penalităţi în continuare, în condiţiile în care, potrivit clauzelor contractului de concesiune nr. 21/2000, cantitatea de grâu în tone, la data rezilierii contractului, datorată este de 73,0739178 to, iar cuantumul redevenţei este cel indicat în cererea de majorare şi nu cel admis în urma rejudecării apelului.
Pârâta a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a criticat hotărârea, deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra solicitării acesteia de a se efectua o nouă expertiză contabilă în faza apelului, soluţia fiind întemeiată doar pe susţinerile şi înscrisurile depuse de reclamantă, încât concluziile, nu au un suport real, nici din punctul de vedere al suprafeţei efectiv exploatată, nici din punctul de vedere al preţului redevenţei care încalcă prevederile contractului.
Prin ultima critică, a arătat că instanţa de apel a dat o rezolvare greşită şi capătului de cerere în plata penalităţilor de întârziere neexistând justificare pentru obligarea la plata daunelor moratorii în condiţiile în care, acţiunea are ca temei răspunderea civilă delictuală, iar obligaţia chiar dacă există nu a devenit exigibilă decât de la data hotărârii Curţii de Apel şi nu se pot acorda penalităţi decât până la data încetării contractului.
Reclamanta şi pârâta au depus întâmpinare, respectiv concluzii scrise la recursul declarat de cealaltă parte, reiterând apărările de la fond şi au solicitat admiterea recursului propriu.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, se găsesc nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Privitor la recursul declarat de reclamantă, se constată că partea invocă motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul juridic, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, or situaţia relevată de parte nu se încadrează în aceste limite, ci ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, aşa cum s-a arătat, deja, în precedent, recurenta – reclamantă critică nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii sale astfel cum a fost precizată confundându-se obiectul cererii de chemare în judecată precizată, cu actul juridic dedus judecăţii, care în cauză este reprezentat de contractul de concesiune, care nu a fost denaturat după cum nici conţinutul obligaţiilor asumate. Pe de altă parte, cererea recurentei – reclamante de modificare a cuantumului redevenţei datorată în funcţie de cantitatea de grâu, astfel cum a fost solicitată prin cererea precizatoare a fost soluţionată, de vreme ce, instanţa de apel schimbând sentinţa a admis cererea precizată, pronunţându-se deci, în limitele investirii, iar stabilirea cuantumului prin expertiză necontestată, de altfel, ţine de aprecierea probelor ceea ce nu poate face obiectul recursului.
Aşa fiind, recursul reclamantei este nefondat şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
2. Referitor la recursul declarat de pârâtă se constată că prima critică este nefondată, discutarea cererii de administrare a unei noi probe cu expertiză contabilă formulată la 14 februarie 2006 fiind prorogată la data de 10 martie 2006, când judecarea cauzei a fost suspendată, iar după repunerea pe rol, recurenta – pârâtă deşi citată legal, nu s-a mai prezentat pentru a susţine cererea astfel că nu se poate reţine o nelegalitate din perspectiva încălcării principiului dreptului la apărare al părţii.
Prin cea de a doua critică, se invocă aspecte care ţin de aprecierea probelor cu acte şi expertiza efectuată în cauză, acestea neputând face obiectul cererii de recurs.
În fine, prin ultima critică se invocă nelegalitatea hotărârii, deoarece nu există justificare pentru obligarea la penalităţi de întârziere faţă de temeiul acţiunii, or aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, temeiul răspunderii, invocat, este contractul de concesiune în baza căruia reclamanta şi-a formulat pretenţiile deduse judecăţii, inclusiv plata penalităţilor de întârziere care au devenit scadente la data prevăzută prin contract, recurenta pârâtă fiind considerată în întârziere de la această dată ca urmare a nerespectării termenului de scadenţă a obligaţiei principale (dies interpellat pro hominem) şi nu de la data hotărârii judecătoreşti aşa cum se susţine în recurs.
Totodată, nu se poate reţine nici susţinerea că instanţa a acordat nelegal penalităţi de întârziere după data constatării încetării contractelor în baza pactului comisoriu, deoarece penalităţile de întârziere solicitate au fost calculate conform legii aplicabile contractului, prin voinţa asumată pentru obligaţii scadente, până la această dată şi nu pentru o perioadă ulterioară încetării efectelor contractului.
Aşa fiind, nici recursul pârâtei nu este fondat şi în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 230 din 9 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.A.I.P. Câlnău împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1611/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1615/2008. Comercial → |
|---|
