ICCJ. Decizia nr. 1621/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1621/2008
Dosar nr. 22385/2/2005
Şedinţa publică din 14 mai 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentinţa comercială nr. 1961 din 28 aprilie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 882/2005, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la motivul de nulitate relativă constând în vicierea consimţământului şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea, ca prescrisă, cu privire la acest motiv de nulitate şi s-a respins, ca neîntemeiată, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate acţiunea formulată de reclamantă SC J.I. SRL, în contradictoriu cu parata SC D. SA, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea actului adiţional nr. 1739 din 02 martie 1995, ca fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 953 C. civ., privitor la „vicierea consimţământului" şi art. I pct. 3 din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei, referitor la „concurenţa neloială".
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că sancţiunea ce intervine în cazul vicierii consimţământului prin eroare, violenţa sau dol este aceea a nulităţii relative, al cărei regim juridic este guvernat de regula prescriptibilităţii, ceea ce presupune că nulitatea relativa trebuie invocată pe cale de acţiune sau excepţie în termenul de 3 ani, reglementat cu caracter general de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care în speţă a fost depăşit, faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, actul de „violenţă", astfel cum a fost calificata de către reclamanta ceea ce s-a constatat în somaţia trimisa de pârâtă, a încetat la data încheierii actului adiţional. În acelaşi context, tribunalul a înlăturat, ca neîntemeiată, susţinerea reclamantei privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1900 C. civ., cu privire la prescripţie, aceste dispoziţii fiind abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958 (art. 25).
În privinţa nulităţii actului adiţional pentru încălcarea dispoziţiilor art. l pct. 1 şi 3 din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurentei, precum şi a dispoziţiilor art. 1421 alin. (1) şi (2) C. civ., instanţa de fond a reţinut că afirmaţiile reclamantei nu sunt întemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada încălcării unor dispoziţii legale, actul adiţional fiind încheiat si semnat de reclamanta, aşadar, însuşit de către aceasta, iar aspectele referitoare la participarea la licitaţie cu o ofertă nelegală, nesinceră şi neloială, de asemenea nedovedite în speţă, sunt anterioare încheierii actului adiţional şi chiar contractului de închiriere pe care îl modifică, în legătura cu care nu s-au invocat motive de nulitate.
S-a mai arătat că nerespectarea dispoziţiile art. 1421 alin. (1) si (2) C. civ., cu privire la obligaţiile locatorului nu poate conduce la nulitatea absoluta a actului adiţional, ci, în cazul dovedirii acestora, poate angaja răspunderea contractuala a locatorului şi nicidecum nulitatea actului juridic civil, iar reclamanta nu a dovedit nici susţinerile legate de dispoziţiileart. 36 şi 37 din Legea nr. 15/1990 şi nici cele legate de dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 21/1996, actul adiţional atacat necuprinzând încălcarea ale art. 5 si 6 din acest din urma act normativ.
Prin sentinţa comerciala nr. 2735 din 09 iunie 2005 aceeaşi instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a sentinţei comerciale nr. 1961 din 28 aprilie 2005, prin care reclamanta solicita instanţei să examineze capătul de cerere privind nulitatea absolută a actului adiţional nr. 1739 din 02 martie 1995.
Instanţa de fond a reţinut ca prin sentinţa a cărei completare s-a cerut au fost analizate toate capetele de cerere şi motivele de nulitate invocate de reclamanta, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.
Reclamanta a formulat apel atât împotriva sentinţei comerciale nr. 1961 din 28 aprilie 2005, cât şi împotriva sentinţei comerciale nr. 2735 din 09 iunie 2005, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 143 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-au respins apelurile formulate de apelanta SC J.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1961 din 28 aprilie 2004 şi a sentinţei nr. 2375 din 9 iunie 2005, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, în dosarul nr. 882/2004, în contradictoriu cu intimata SC D. SA.
Apelanta, în temeiul art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei pronunţate în apel.
Prin Decizia comercială nr. 415 din 2 august 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a fost respinsă.
Atât împotriva deciziei pronunţate în apel, cât şi împotriva deciziei de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului, reclamanta a declarat recurs.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cu privire la Decizia nr. 143/2006 şi art. 304 pct. 5 şi 9 cu privire la Decizia nr. 415/2006.
Deciziile atacate sunt la adăpost de criticile formulate, fiind pronunţate cu deplina respectare a legii. Din analiza lor, Înalta Curte reţine că nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, iar părţii nu i s-a adus vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură. Aşadar, recurenta invocă în mod nefondat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privitor la ambele decizii.
Analizând Decizia nr. 143/2006 în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal de către recurentă.
Curtea găseşte nefondat şi motivul de recurs invocat de recurentă cu privire la ambele decizii şi prevederile de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recurenta aduce în discuţie soluţionarea, printr-o singură hotărâre, a apelurilor declarate împotriva sentinţei primei instanţe şi a hotărârii dare în cererea de completare a dispozitivului acesteia. Dar această modalitate de soluţionare nu încalcă dispoziţiile legale invocate de recurentă.
Curtea găseşte nefondat şi motivul de recurs invocat de recurentă şi prevederile de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţele de fond şi de apel s-au pronunţat în raport de probele administrate. Judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nici nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Raporturile juridice dintre părţi au fost analizate din perspectiva înscrisurilor de la dosarul de fond ce a guvernat relaţiile cocontractanţilor, iar natura juridică a acestui act nu a fost nici schimbată şi nici denaturată de instanţa de apel.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, la termenul din 17 martie 2005 instanţa de fond a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune in ceea ce priveşte motivul de nulitate relativa constând în vicierea consimţământului, excepţie pe care a unit-o cu fondul cauzei si, ulterior, a soluţionat-o, în mod judicios, cu prioritate, în temeiul dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.
Critica recurentei faţă de admiterea acestei excepţii a constat în invocarea unor motive de întrerupere a termenului de prescripţie, prin introducerea de către parata-intimata a unor acţiuni în justiţie, în toate fiind pronunţate soluţii în defavoarea apelantei.
Or, pentru a opera efectul întreruptiv al unei cereri de chemare în judecata [(art. 16 alin. (1) Iit. b) din Decretul nr. 167/1958)], cererea trebuia să fie formulată de persoana îndreptăţită sau interesată, adică reclamanta-recurentă în cazul de faţă, să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, chiar necompetent, să fie serioasă, adică făcută cu scopul de a fi admisă şi, mai mult, să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În raport de aceste împrejurări, Curtea va înlătura susţinerile recurentei privind întreruperea termenului de prescripţie aplicabil în cauză, constatând că instanţele de fond şi de apel au făcut o aplicare corectă a prevederilor Decretului nr. 167/1958.
După ce a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material al reclamantei la acţiunea întemeiată pe motivele de nulitate relativă instanţele de fond şi de apel au procedat la analizarea motivelor de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât sunt neîntemeiate susţinerile recurentei în sensul că tribunalul nu ar fi analizat şi aceste motive. De asemenea, faţă de petitul acţiunii, respectiv nulitatea relativa şi/sau absolută a unui actul adiţional, Curtea apreciază că în mod corect s-a considerat că nu este utilă cauzei efectuarea unei expertize contabile.
Curtea mai reţine că prin actul adiţional nr. 1739 din 02 martie 1995 (încheiat la contractul nr. 81/06.1993), s-a modificat chiria lunară pentru folosirea suprafeţelor închiriate, făcându-se referire şi la aspecte legate de modalitatea de plata a chiriei şi sancţiunea nerespectării de către chiriaş (reclamantă) a acestei obligaţii. Acest act adiţional a fost semnat de către reclamantă, modificările fiind expresia voinţei ambelor parţi, în considerarea prevederilor art. 969 C. civ. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nulitatea unui act intervine în situaţia în care la momentul încheierii sale s-au încălcat normele juridice care se referă la condiţiile de fond şi de forma ce trebuie îndeplinite de respectivul act, reclamanta-apelantă nefăcând vreo dovadă în acest sens.
Curtea constată că instanţele au analizat toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar precizată, raportându-se în analiza sa la toate dispoziţiile legale invocate de reclamanta recurentă (inclusiv la dispoziţiile art. 1421 C. civ., despre care s-a reţinut în mod corect că nu pot atrage nulitatea absolută a actului adiţional şi cele ale Legii nr. 11/1991 modificată, Legii nr. 1990 şi Legii nr. 21/1996) şi la toate argumentele, în realitate, simple afirmaţii, nesusţinute de probe, prezentate de aceasta, concluzionând în mod just ca actul contestat sub aspectul condiţiilor sale de validitate nu este lovit de nici un motiv de nulitate absolută.
Pentru considerentele reţinute conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC J.I. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi a deciziei comerciale nr. 415 pronunţată în Camera de Consiliu la 2 august 2006 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC J.I. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi a deciziei comerciale nr. 415 pronunţată în Camera de Consiliu la 2 august 2006 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1613/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1622/2008. Comercial → |
|---|
