ICCJ. Decizia nr. 165/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 165/2008
Dosar nr. 817/42/2007
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 iunie 2005 reclamanta SC F.G. SRL Vălenii de Munte actualmente SC P.G.W. SRL a chemat în judecată pârâta SC S. SA solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 5.025.033.337 lei contravaloare facturi fiscale cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în baza contractului de distribuţie exclusivă din 10 august 2000 pârâta s-a obligat să producă şi să desfacă diverse produse, acordându-i distribuţie exclusivă (nisip cuarțos).
La art. 9 din contract părţile au prevăzut că preţurile produselor sunt preţuri franco - depozit -vânzător, iar produsele pot fi modificate numai cu acordul scris al părţilor, preţul acestora fiind stabilit pentru anul 2004 la suma de 15,5 euro/tonă, iar discount-ul convenit de părţi fiind de 1,50 euro/tonă.
Reclamanta a mai arătat că în perioada ianuarie - noiembrie 2004 a cumpărat nisip în valoare de 25.635.515.140 lei şi a vândut la rândul său în acelaşi cuantum, iar discount-ul de 10% reprezintă suma facturată prin factura din 15 decembrie 2004 pe care pârâta a refuzat-o la plată în mod nejustificat, cât şi factura din 15 martie 2005 în valoare de 2.353.438.497 lei cu titlu de discount pentru nisipul livrat în luna decembrie 2004 şi în perioada ianuarie - august 2005.
Deşi contractul expira la data de 1 septembrie 2005 pârâta l-a reziliat unilateral începând cu 1 ianuarie 2005, procedând şi la majorarea unilaterală a preţului procedând şi la încheierea unui alt contract pentru acelaşi tip de produse şi la un preţ inferior.
Pârâta a depus întâmpinare prin care arată că acel contract de distribuţie exclusivă a fost reziliat de drept urmare neachitării preţului produselor livrate în valoare de 3.470.589.925 lei pentru care s-a emis ordonanţă conţinând somaţie de plată.
S-a mai susţinut că această convenţie de distribuţie exclusivă este lovită de nulitate absolută sub aspectul clauzelor care vizează obligaţia de neconcurenţă a societăţii pârâte inclusiv plata discount-ului.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 265 din 26 ianuarie 2007 a admis acţiunea precizată obligând pârâta la plata prejudiciului reprezentând discount pentru produsele livrate în perioada februarie - noiembrie 2004 în sumă de 301.364,18 ron şi daunelor interese în sumă de 246.038,46 ron.
A dispus totodată compensarea creanţelor reciproce, lichide şi exigibile şi după compensare a obligat pârâta la plata sumei de 200.343,65 ron.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond urmare probelor administrate, inclusiv expertiză a reţinut că în baza contractului de distribuţie pârâta a livrat reclamantei în perioada februarie - noiembrie 2004 cantitatea de 402.944,44 tone nisip S III în valoare totală de 30.136.418.760 lei, iar potrivit art. 21 din contract pârâta trebuia să asigure un discount de 10%.
Întrucât pârâta nu şi-a respectat această obligaţie reclamanta a emis factura din 15 decembrie 2004, în valoare de 2.671.594.810 lei reprezentând discount, refuzată la plată pe motiv că a fost majorat preţul de vânzare, deşi potrivit art. 9 din contract preţurile pot fi modificate numai cu acordul părţilor, cu obligaţia notificării celeilalte părţi cu acordarea unui aviz de 15 zile.
Potrivit raportului de expertiză discount-ul ar fi trebuit evidenţiat distinct pe facturile fiscale, care se evidenţiază distinct în contabilitatea societăţii, suma reală fiind de 30.136.418.760 lei.
A mai reţinut instanţa de fond că rezilierea unilaterală a contractului i-a fost comunicată reclamantei la data de 9 februarie 2005, deşi dispoziţiile art. 17 din contract prevăd că denunţarea unilaterală este interzisă sub sancţiunea de daune, cererea primind plata acestora fiind justificată.
La cererea reclamantei, faţă de datoriile reciproce, reprezentând creanţe certe, lichide şi exigibile instanţa a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 1144 C. civ. procedând la compensaţia legală între cele două creanţe.
Instanţa a înlăturat nulitatea absolută a clauzelor care vizează obligaţia de nonconcurenţă a societăţii inclusiv plata discount-ului, nulitate invocată ca o apărare de fond, deoarece obligaţia de nonconcurenţă convenită de părţi nu aduce restrângeri excesive libertăţii contului pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe au promovat apel ambele părţi.
Reclamanta solicită să se constate compensaţia legală a sumei de 301.364,18 ron datorată de pârâtă cu suma de 347.058,99 ron datorată de reclamantă până la concurenţa celei mai mici sume, de la data la care toate aceste creanţe certe, lichide şi exigibile existau în mod reciproc în patrimoniile societăţii la 24 decembrie 2004.
Apelanta - reclamantă arată că erau îndeplinite condiţiile compensaţiei legale prevăzute de art. 1143 C. civ., creanţa îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 379 alin. (3) C. proc. civ.
Pârâta - apelantă susţine că la începutul fiecărui an calendaristic administraţia pârâtei stabilea preţul de listă a tuturor sortimentelor de nisip, iar pentru contractul de distribuţie cu reclamanta, administraţia comună celor două societăţi a ignorat preţul de listă pentru nisipul S III considerând că în art. 21 din contract este înscrisă clauza privitoare la discount, care este neclară, deoarece nu precizează baza de calcul, preţul de listă sau preţul din anexa la contract.
Se mai susţine că, urmare a nerespectării a obligaţiilor de către reclamantă, contractul a fost reziliat făcându-se aplicaţiunea clauzei cuprinsă în art. 11 lit. j).
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 98 din 15 mai 2007, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa criticată şi pe fond a respins acţiunea precizată.
În fundamentarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că suma de 301.364,18 lei reprezentând discount-ul de 10% este contestată de pârâtă creanţa nefiind certă, lichidă şi exigibilă în speţă neoperând compensaţia legală.
Cu privire la apelul pârâtei, s-a reţinut că în procesul - verbal din 18 decembrie 2001, care consemnează şedinţa Consiliului de Administraţie ţinută la sediul societăţii pârâte la care au participat şi cei doi administratori, s-a dezbătut la pct. 1 al ordinii de zi – analizarea şi aprobarea noilor preţuri de comercializare a nisipului, avându-se în vedere cheltuielile de producţie din anul 2001, producţia de nisip programată în anul 2002, precum şi nevoia acordării unor discount-uri pentru distribuţie, pentru cantitatea contractată, dar probele administrate au dovedit că pentru anul 2004 discount-ul a fost introdus în preţ.
De asemenea instanţa de control judiciar a reţinut că reclamanta nu a achitat preţul mărfii astfel că s-a făcut aplicarea pactului comisoriu expres prevăzut de art. 10 din contract situaţie în care nu datorează daune.
Cu petiţia înregistrată la data de 22 mai 2007 reclamanta a declarat recurs vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat prevederile exprese ale contractului, a înlăturat prevederi legale, a reţinut în motivare considerente contradictorii, a reţinut din probatoriu numai elemente emanând exclusiv de la SC S. SA fără a motiva cenzurarea celorlalte probe prin ignorarea dispoziţiilor art. 379 C. proc. civ. care definesc caracterul cert lichid al creanţelor.
Aceasta, deşi art. 21 din contractul încheiat stabilea în mod expres că vânzătorul se obligă să asigure distribuitorului un discount de 10% pentru toate tipurile de produse comerciale, iar prin ignorarea celorlalte clauze contractuale instanţa de apel a considerat că pentru anul 2004 s-au stabilit preţurile la început de an, în prezenţa domnului P.A., care este asociat şi la cealaltă societate, noul preţ fiind de 18 euro/tonă.
De asemenea se susţine că instanţa de apel îşi fundamentează concluziile pe un raport de expertiză extrajudiciară şi nu face referire la raportul de expertiză contabilă judiciară administrată la fond din care rezultă clar modul de calcul al discountului şi cel al daunelor interese.
Nu s-au respectat dispoziţiile art. 969 C. civ., instanţa de apel ignorând clauzele cuprinse în art. 9 şi art. 21 din contractul încheiat.
Intimata prin întâmpinarea formulată pe cale de apărare invocă necompetenţa instanţelor judecătoreşti motivat de faptul că în mod greşit instanţa de drept comun s-a considerat competentă să judece un litigiu pentru care părţile au încheiat o clauză compromisorie şi au desemnat instanţa arbitrală să soluţioneze litigiile născute din derularea contractului de distribuţie exclusivă.
Pe fond solicită respingerea recursului motivând că prin contractul încheiat, administraţia comună a celor două societăţi în persoana domnului P.A., ignorând cu desăvârşire preţul de listă pentru nisipul S III, a stabilit în anexa la contract, doar pentru anul 2004 (nu şi pentru anii 2000 - 2003) un preţ de livrare pe tona/nisip, mult inferior preţului de listă.
Nu se impunea respectarea clauzei privind modificarea preţului numai cu acordul părţilor, în condiţiile în care vânzătorul şi cumpărătorul aveau aceiaşi reprezentare în persoana domnului P.A. administrator - preşedinte Consiliu de Administraţie la vânzătoare şi administrator la cumpărătoare.
De asemenea intimata consideră că art. 21 din contractul încheiat reprezintă o clauză neclară deoarece nu precizează baza de calcul la care se aplică discount-ul.
Recursul este fondat.
Criticile privind ignorarea clauzelor contractului încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. sunt justificate.
Astfel conform contractului din 2000 de distribuţie exclusivă furnizorul se obliga să producă şi să aprovizioneze pe recurenta - reclamantă cu produsele prevăzute în anexa la contractul menţionat. Conform art. 9 din convenţia intervenită recurenta avea obligaţia de a plăti preţul stabilit franco - depozit - vânzător.
Conform prevederilor exprese ale aceluiaşi articol, preţul contractului putea fi modificat numai cu acordul scris al părţilor, cu acordarea unui aviz de 15 zile, fără ca prin aceasta cealaltă parte să fie obligată să accepte noul preţ, modificarea trebuind să fie acceptată în scris.
Susţinerea intimatei potrivit căreia această clauză nu se impune a fi respectată, dat fiind că ambele societăţi au aceiaşi reprezentare nu poate fi primită ştiut fiind că, în condiţiile art. 7 C. com., comerciant este societatea persoană juridică care a încheiat contractul ce trebuie respectat întocmai indiferent de compunerea Consiliului de Administraţie al părţilor contractante.
Pentru anul 2004, părţile au încheiat anexa la contract, prin care preţul contractului a fost stabilit la 15,5 euro/tonă, preţ acceptat de cele două părţi prin semnarea acestei anexe şi prin acceptarea la plată a facturilor emise de SC S. SA.
Prin art. 21 al aceluiaşi contract, intimata - pârâtă se obliga să asigure recurentei o reducere a preţului contractului (discount) de 10% pentru toate tipurile de produse comerciale reducere acordată până în luna ianuarie 2004.
Acest fapt a fost reţinut de raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, la care instanţa de apel nu face nicio referire, reţinând concluziile unui raport extrajudiciar ce emană exclusiv de la intimată încălcând în felul acesta normele procesuale în materie.
Mai mult s-a încălcat şi clauza de exclusivitate, intimata procedând la încheierea unui contract de livrare pentru acelaşi tip de produse direct cu SC G. SA Scăieni principalul beneficiar al recurentei, la un preţ inferior decât cel care se făceau livrările între părţi.
La art. 17 din contractul încheiat părţile au stipulat că „Denunţarea unilaterală a contractului este interzisă sub sancţiunea de daune" iar conform art. 18 „Pentru nerespectarea totală sau parţială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată este obligată să plătească daune".
Astfel denunţarea unilaterală a contractului de distribuţie exclusivă de către pârâta - intimată coroborată cu luarea principalului client pentru nisip, deşi la data de 3 decembrie 2004, conform raportului de expertiză, se plătise toate facturile scadente, apare nejustificată cu atât mai mult cu cât la data de 16 decembrie 2004 se opune excepţia de neexecutare a contractului, refuzând plata facturilor scadente începând cu 6 decembrie 2004.
Faţă de cele arătate rezultă că instanţa de apel a trecut peste prevederile art. 969 C. civ. care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor, încălcând şi dispoziţiile privind condiţiile rezilierii şi pactelor comisorii, criticile privind aceste aspecte fiind justificate.
Nu pot fi reţinute însă criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1143 C. civ., întrucât aşa cum a reţinut şi instanţa de apel nu sunt întrunite condiţiile privind compensaţia legală intimata - pârâtă contestând suma de 301.364,18 lei ştiut fiind că o creanţă este certă când are o existenţă neîndoielnică.
Cu privire la excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, formulată în cadrul întâmpinării la recursul declarat se reţine că prin sentinţa nr. 1315 din 4 octombrie 2006 Tribunalul Prahova a respins excepţia tardivităţii, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de pârâta - intimată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta şi Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 2554/2006 a modificat, în tot sentinţa, în sensul că a admis excepţia tardivităţii invocării necompetenţei materiale a instanţei şi a trimis cauza, pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Prahova.
Prin această soluţie a fost stabilită irevocabil în cauză competenţa de soluţionare a pricinii situaţie în care nu se justifică apărarea intimatei prin reinvocarea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti.
Faţă de cele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta S SC P.G.W. SRL Vălenii de Munte (fostă SC F.G. SRL), împotriva Deciziei nr. 98 din 15 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, modifică Decizia, respinge apelul pârâtei SC S. SA Vălenii de Munte, ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 150/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 208/2008. Comercial → |
|---|
