ICCJ. Decizia nr. 1722/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1722/2008
Dosar nr. 5267/36/2006
Şedinţa publică din 20 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Într-un al doilea ciclu procesual, în fond, după casarea deciziei nr. 163 din 13 iunie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială nr. 2332 din 22 iunie 2006, în rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, a pronunţat Decizia nr. 245 din 15 noiembrie 2007 prin care a admis apelul declarat de reclamanta SC G.P. SRL împotriva sentinţei nr. 31 din 14 ianuarie 2005 a Tribunalului Tulcea pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat-o pe pârâta SC T.C. SA Tulcea să plătească reclamantei suma de 359.715.678 lei cu titlu de daune interese şi suma de 817.308.927 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei. Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins excepţiile invocate de pârâtă precum şi apelul declarat de către aceasta împotriva aceleiaşi sentinţe.
Critica apelantei reclamante şi care viza respingerea capetelor de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere şi a daunelor interese s-a apreciat ca întemeiată cu motivarea că problema de drept privind obligaţia plăţii lor a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare în sensul obligativităţii clauzei penale pe care o conţine art. 10 lit. b) din contractul modificat de 0,15 % pe zi de întârziere în raport de art. 969 C. civ., dezlegare obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., pentru instanţa de trimitere.
În ce priveşte apelul declarat de pârâtă, cât priveşte excepţiile insuficientei timbrări şi prematurităţii acţiunii s-a reţinut incidenţa art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care acestea au fost respinse.
Critica privind greşita compensare a fost înlăturată faţă de constatările raportului de expertiză efectuat în apel, probă în temeiul căreia au fost înlăturate şi criticile privind obligarea la plata dobânzilor de 7.328,70 Euro şi de 2718 Euro.
În contra deciziei a declarat recurs pârâta SC T.C. SA pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel nu a înţeles condiţia de acordare a daunelor pentru diferenţa de marfă neachitată reţinând greşit la fila x din decizie că acestea se datorează pentru „produs neprelucrat", motivarea fiind străină de natura pricinii. Obligaţia recurentei de cumpărare era subsecventă obligaţiei intimatei de a vinde şi era una de diligenţă nu de rezultat, cât timp marfa nu a fost livrată.
Opinia Înaltei Curţi este în sensul netemeiniciei criticii.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Tehnica de redactare a deciziei recurate a cuprins partea de istoric în care s-a redat conţinutul acţiunii promovate de reclamantă, al întâmpinării şi cererii reconvenţionale, formulate de pârâtă şi sinteza hotărârilor pronunţate în cauză şi partea care conţine propria motivare a instanţei de apel.
În motivarea sa, instanţa de apel nu a făcut aprecieri cu privire la natura produsului cumpărat ca fiind „produs neprelucrat" fila x din Decizia la care face trimitere recurenta cuprinzând redarea conţinutului acţiunii promovată de reclamantă, afirmaţia aparţinând acesteia.
Ca atare critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza a II-a nu poate fi primită, Decizia criticată nefăcând aprecieri străine de natura pricinii.
2. Motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurenta evocă în dezvoltarea lui lipsa de înţelegere a naturii şi condiţiilor de acordare a daunelor interese cu sfidarea şi denaturarea clauzelor contractuale şi a actului juridic dedus judecăţii. Totodată instanţa de recurs nu a motivat de ce a exclus probele noi administrate.
Opinia Înaltei Curţi este în sensul netemeiniciei criticii formulate.
Interpretarea clauzelor contractuale şi a actului juridic dedus judecăţii s-a făcut de instanţa de casare, respectiv de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 2332 din 22 iunie 2006, dezlegările în drept pe care aceasta le conţine fiind, cum corect a reţinut şi instanţa de apel obligatorii pentru aceasta conform art. 315 C. proc. civ.
Cât priveşte critica nepronunţării instanţei de apel asupra probelor noi administrate aceasta nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci s-ar fi încadrat în fostul pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogat întrucât potrivit art. 304 alin. (1) modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a cercetat fondul pricinii şi nici excepţiile invocate sub motiv că dezlegarea în drept a dat-o instanţa de casare conform art. 315 C. proc. civ. Excepţia prescripţiei deşi invocată nu a fost rezolvată de instanţa de apel şi aceasta este întemeiată pentru primele 5 luni contractuale, acţiunea fiind promovată la data de 19 februarie 2004, scadenţa fiind lunară începând cu 1 septembrie 2000.
Opinia Înaltei Curţi.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 315 C. proc. civ., în conformitate cu care „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Într-adevăr, instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, admiţând recursul declarat de reclamantă a apreciat ca fondate criticile acesteia cu privire la respingerea de către instanţa de fond a capetelor de cerere privind daunele interese şi penalităţile de întârziere şi procedând la interpretarea contractului a statut că art. 3 lit. e) conţine obligaţia pârâtei de a cumpăra lunar o anumită cantitate de marfă iar prin art. 10 lit. b) s-au prevăzut penalităţi de întârziere de 0,15 % zi de întârziere convenţie cu putere de lege între părţile contractante conform art. 969 C. civ., iar cu privire la excepţiile insuficientei timbrări şi prematurităţii acţiunii, faţă de faptul că acestea nu au fost invocate prin apel s-a statuat că ele nu mai pot fi analizate în această fază procesuală.
Cât priveşte excepţia prescripţiei, în apel pârâta s-a referit la aceasta tangenţial cu ocazia concluziilor pe fond, după închiderea dezbaterilor.
Fiind o excepţie absolută ce poate fi invocată şi în recurs, Înalta Curte procedând la analiza acesteia constată netemeinicia ei având în vedere aspectele care urmează.
Prin acţiunea promovată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalităţi şi daune aferente celor două facturi emise la 18 iunie 2001 şi respectiv 3 iulie 2001. Prin procesul verbal de conciliere pârâta a recunoscut obligaţia de plată constatată prin factura din iulie 2001, contestând plata facturii din iunie 2001. Cum penalităţile au fost calculate de expert în apel, conform obiectivelor stabilite prin încheierea din 13 septembrie 2001 când părţile au fost prezente, de la data emiterii facturii până la data introducerii acţiunii, astfel cum rezultă din răspunsul expertului şi din anexa 7 la raportul de expertiză, este evident că în raport cu data acestei facturi acţiunea promovată la 19 februarie 2004 a fost introdusă în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel a confirmat expertiza din apel dar întrucât reclamanta nu şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la nivelul celor contestate de aceasta, pârâta a fost obligată până la concurenţa majorării lor făcute în faţa instanţei de fond după administrarea expertizei de către aceasta.
Aşa fiind, susţinerea recurentei în sensul că această factură ar conţine datorii ce erau deja scadente lunar nu poate fi primită, întrucât această factură priveşte debitul principal de 584.346.052 lei respectiv 23.183,73 Euro iar pârâta nu a criticat sentinţa sub aspectul obligării sale la această sumă şi cum penalităţile sunt aferente obligaţiei constatate prin această factură, cererea cu privire la ele nu este prescrisă.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.C. SA Tulcea împotriva deciziei nr. 245/ COM din 15 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1725/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1540/2008. Comercial → |
|---|
