ICCJ. Decizia nr. 1725/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1725/2008
Dosar nr. 36518/3/2005
Şedinţa publică din 21 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 935, pronunţată la data de 23 ianuarie 2007, Secţia comercială a Tribunalului Bucureşti a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.B., prin Primarul general, împotriva pârâtei R.B. SA, pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 67.614,04 lei (RON), reprezentând taxă concesiune teren pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, sumă care include şi diferenţa de 650,61 lei, reprezentând taxă de concesiune pe anul 2000, neachitată şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu contractele de concesiune asupra terenului aferent tronsoanelor II şi III ale blocului M 17, situat în Bucureşti, pârâta datorează taxa de concesiune pentru acest teren pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi că, nici prin contractul de asociere nr. 1897 din 28 februarie 1992 şi, nici prin actul adiţional la acesta, nu s-a convenit asupra majorărilor sau penalităţilor de întârziere, stipulându-se doar că taxa de concesiune va fi reactualizată cu rata inflaţiei, însă reclamantul nu a înţeles să solicite daune sub această formă.
Apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, iar apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri a fost anulat, ca netimbrat, de Secţia a VI-a a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 333, pronunţată la data de 21 iunie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel, analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate de reclamant, a reţinut că, în mod corect, au fost respinse pretenţiile acestuia, reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere, având în vedere că în contractul de asociere nr. 1897/1992, valabil până la încheierea contractelor de concesiune, nu au fost prevăzute clauze prin care intimata pârâtă să fie obligată la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere şi a apreciat ca fiind nefondate susţinerile apelantului, prin care se invocă ca temei al avocatelor pretenţii, acte normative referitoare la sume datorate bugetului de stat, întrucât taxa de folosinţă a terenurilor nu constituie creanţă bugetară.
În ce priveşte apelul pârâtei a reţinut că această cerere nu a fost timbrată şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant prin reprezentantul său legal, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor OG nr. 11/1996 şi OG nr. 61/2002, care sunt aplicabile pretenţiilor reprezentând penalităţi şi majorări de întârziere, întrucât, acestea constituie obiect al colectării creanţelor bugetare, recurentul nedezvoltând motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., spre a putea fi examinat şi neprecizând relevanţa afirmaţiilor vizând fondul cauzei, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate pe care o apreciază ca fiind legală.
Recursul este nefondat.
Astfel, este de observat că, prin contractele de concesiune încheiate consensual, părţile sunt angajate în raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor de voinţă, aşa încât, în mod corect, instanţa de apel a înlăturat prevederile legale referitoare la sume datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca temei al pretenţiilor sale reprezentând penalităţi şi majorări, apreciind, cu justeţe, că taxa de folosinţă a terenurilor nu se încadrează în noţiunea de creanţă bugetară, care se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea, impusă unilateral de către stat contribuabililor, aşa încât motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-şi găseşte incidenţa în cauză.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de apelantul reclamant împotriva deciziei instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 333 din 21 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1723/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1722/2008. Comercial → |
|---|
