ICCJ. Decizia nr. 175/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 175/2008
Dosar nr. 26471/3/2004
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A.V.A.S. l-a chemat în judecată pe I.N. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 4081 din 12 august 1999, precum şi obligarea pârâtului la plata daunelor-interese care vor fi determinate prin expertiză în conformitate cu art. 21 alin. (2) din OUG nr. 25/2002.
În esenţă, reclamanta a invocat nerespectarea de către pârât a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni de a efectua plăţile şi investiţiile la care s-a obligat motiv care o îndreptăţeşte să solicite nu numai rezoluţiunea contractului ci şi obligarea acestuia la plata daunelor-interese.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 3712/2006, a respins, ca nefondată, acţiunea apreciind că SC R. SA ale cărei acţiuni au fost cumpărate la 12 august 1999 de către pârât a intrat în faliment astfel că din acest moment nu se mai poate pune problema rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare . În ce priveşte al doilea capăt de cerere s-a reţinut că împrejurarea declanşării procedurii falimentului societăţii nu îi este imputabilă pârâtului care aşa cum a demonstrat expertiza, a înregistrat o îmbunătăţire a rezultatelor financiare însă înainte de finalizarea anului 2000 a intrat în faliment.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti care, prin Decizia nr. 12 din 12 ianuarie 2007 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti. Instanţa de apel a examinat criticile formulate în cauză prin prisma art. 1020 şi 1082 C. civ. şi a reţinut că sarcina probei este inversată în cazul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, creditorul fiind ţinut să dovedească neexecutarea obligaţiei, vina debitorului fiind prezumată.
Potrivit instanţei de apel neexecutarea obligaţiei contractuale de efectuare a investiţiilor nu este imputabilă intimatului întrucât acesta s-a aflat în imposibilitate să le mai execute datorită declanşării procedurii insolvenţei după aproximativ un an de la încheierea contractului.
A mai reţinut instanţa de apel că urmare radierii societăţăii care s-a privatizat nu se mai poate pune problema restituirii acţiunilor, a repunerii părţilor în situaţia anterioară şi că în cauză, problema care se pune este cea a riscului contractului. Cu referire la temeiurile legale invocate de reclamanta apelantă, instanţa a reţinut că OUG nr. 25/2002 nu derogă de la dreptul comun în privinţa rezoluţiunii contractelor sinalagmatice ci numai în ce priveşte nivelul despăgubirilor ce se cuvin creditorului ca urmare a desfiinţării contractului şi că de vreme ce în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii judiciare nu se pot acorda despăgubirile prevăzute de art. 21 alin. (3) din OUG nr. 25/2002.
Împotriva deciziei nr. 12 din 12 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, care a invocat în sprijinul criticilor privind nelegalitatea soluţiei, art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
În argumentarea motivului invocat autoarea a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de fundamentul juridic al acţiunii şi anume de prevederile art. 21 din OUG nr. 25/2002 alin. (1), (11) şi (3), care indriduiesc A.V.A.S. să solicite şi repararea altor prejudicii provocate de cumpărător.
În concret a criticat faptul că deşi a solicitat repararea prejudiciului suferit, care urma să fie determinat prin expertiză aşa cum prevede art. 21 alin. (3) din OUG nr. 25/2002, nu i-a fost admisă completarea acestei probe deşi expertiza nu a răspuns obiectivelor, pe care le-a solicitat. În sensul aceleiaşi critici a susţinut că deşi restituirea acţiunilor în forma lor materială nu mai este posibilă întrucât societatea SC R. SA a intrat în faliment la aproximativ un an de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, A.V.A.S. este îndreptăţit să solicite despăgubiri în cuantumul cărora poate fi inclusă şi valoarea acţiunilor. Prin faptul că s-a respins refacerea expertizei financiar-contabile, A.V.A.S. consideră că a fost împiedicat în dreptul său de a-şi determina prejudiciul real adus de cumpărător acestei instituţii.
În continuare autoarea a criticat faptul că nu s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 25/2002, că nu s-a ţinut seama pe de o parte, de faptul că aceasta se aplică şi contractelor ale căror efecte s-au produs după intrarea ei în vigoare, iar pe de altă parte, că nu s-au avut în vedere lit. (a) (b) şi (c) ale art. 21 alin. (1) din menţionata ordonanţă pentru determinarea daunelor solicitate. Tot greşit a considerat recurenta s-a reţinut de către instanţă riscul contractului drept justificare pentru neadmiterea despăgubirilor solicitate, deşi în discuţie era culpa cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale printre care se află şi obligaţia de a realiza investiţiile la termenele stipulate.
În consecinţă, pentru motivele invocate şi argumentate, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Intimatul, prin întâmpinare, a răspuns criticilor formulate de recurentă şi a solicitat respingerea recursului considerând că cererea privind rezoluţiunea contractului este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 1021 C. civ., iar dispoziţiile art. 21 din OUG nr. 25/2002 sunt subsecvente rezoluţiunii.
A mai susţinut intimatul că obligaţiile care trebuiau îndeplinite nu erau esenţiale astfel încât acestea nu puteau genera rezoluţiunea contractului. Intimatul a considerat că nu poate fi reţinută culpa sa pentru neexecutarea obligaţiei contractuale şi că declanşarea procedurii falimentului a fost generată de cauze anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru care în culpă este reclamnanta - recurentă.
Potrivit intimatului clauzele contractului prevedeau obligaţii şi în sarcina vânzătorului pe care acesta nu şi le-a îndeplinit, astfel că A.V.A.S. nu poate invoca propria culpă care a dus în realitate la imposibilitatea realizării investiţiei. În fine, a considerat că OUG nr. 25/2002 nu-i este aplicabilă întrucât obligaţiile au fost asumate în 1999 înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/2002.
Recursul este fondat.
1. Criticile aduse deciziei, sintetic, se reduc la înlăturarea aplicării dispoziţiilor OUG nr. 25/2002 datorită neobservării faptului că aceasta este o reglementare specială care se coroborează cu principiile generale ce guvernează convenţiile, în măsura în care nu sunt potrivnice.
Ca instanţă de control judiciar într-o cale de atac devolutivă, Curtea de Apel trebuia mai întâi să pornească de la criticile formulate care vizau obiectul cererii: rezoluţiunea şi determinarea daunelor interese în raport de temeiul legal invocat. Din punctul de vedere al primului capăt de cerere faţă de specificul speţei în care după un an de la încheierea contractului de privatizare s-a declanşat procedura falimentului, instanţa trebuia să aibă în vedere că sunt două momente care se impuneau a fi urmărite, momente care în cazul de faţă nu coincid, şi anume: cel care marchează desfiinţarea propriu-zisă a contractului şi cel al producerii efectelor desfiinţării prin care se deschide dreptul la acţiune în temeiul clauzelor de răspundere asumate contractual sau care decurg din reglementări speciale cum sunt cele prevăzute în OUG nr. 25/2002.
2. Cele două momente deşi în legătură nu sunt interpendente în aşa măsură încât neadmiterea primului să-l înlăture pe al doilea, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 21 din OUG nr. 25/2002 dau dreptul la sume care sunt prevăzute expres la lit. (a) – (c) fără să excludă şi alte daune care ar rezulta din neexecutarea contractului.
3. Dreptul reclamantei apelante de a-şi proba susţinerile privind determinarea daunelor printr-o expertiză este prevăzut de OUG nr. 25/2002, prin urmare nu era vorba doar de o chestiune de apreciere a instanţei sub aspect probator, ci şi de un drept recunoscut de norma specială pentru determinarea daunelor care pot fi solicitate în temeiul acesteia. Or, în măsura în care expertiza nu a răspuns la obiectivele, care trebuiau cenzurate de instanţă, în raport de răspunderea care poate fi angajată în temeiul OUG nr. 25/2002, solicitarea de completare a expertizei era legitimă.
4. Sub aspectul efectelor produse, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, intră sub incidenţa ordonanţei mai sus numite, iar prejudiciul reclamat este determinabil potrivit aceleeaşi reglementări.
5. Prin art. 21 alin. (11) lit. (a) şi (b) din OUG nr. 25/2002 legiuitorul a stabilit din ce se compun daunele-interese datorate de cumpărător în timp ce dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ dau posibilitatea angajării răspunderii şi pentru alte prejudicii cauzate de cumpărător.
Prin urmare se face distincţie între răspunderea care decurge din contract şi răspunderea legală pentru care este obligatoriu a fi probată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile, respectiv fapta culpabilă, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul reclamat.
În speţă, nu s-a făcut această distincţie şi mai mult s-a introdus ca element de apreciere „cauza străină", respectiv împrejurarea fortuită, falimentul, care a fost apreciată ca determinantă în neexecutarea obligaţiilor şi de aici s-a ajuns la problema riscului contractului.
Instanţa însă nu a observat că deschiderea procedurii şi apoi radierea societăţii s-a produs după o perioadă de timp, anterior căreia intimatului îi revenea obligaţii pe care le-a asumat concret şi ca atare exonerarea de răspundere a debitorului apreciată prin prisma cazului fortuit nu acoperea întreaga perioadă. Mai mult exonerarea poate să intervină în cazul unor împrejurări de fapt independente de culpa debitorului determinante pentru neexecutarea contractului, chestiune care se examinează distinct în cazul celor două alineate ale art. 21 menţionate mai sus.
7. Contractul de vînzare-cumpărare încheiat între părţile în proces este în strânsă legătură cu privatizarea societăţii aşa încât obligaţiile intimatului deşi asumate faţă de vânzător erau în legătură cu societatea comercială iar intrarea societăţii în stare de insolvenţă nu este străină de obligaţiile acestui contract care au fost asumate personal de cumpărător.
8. Datorită nedeterminării momentului când a intervenit imposibilitatea executării contractului, care trebuia să fie independentă de orice culpă imputabilă vreuneia din părţi, consecinţele riscului contractului au fost aplicate dincolo de prevederile OUG nr. 25/2002 ceea ce a dus la concluzia că toate obligaţiile au devenit imposibil de executat. Acest mod de abordare nesocoteşte faptul că temeiul juridic al regulii riscului contractului se găseşte în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor cu distincţiile specifice contractului de privatizare prin vânzare de acţiuni.
9. Dincolo de aceste chestiuni era de observat că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din OUG nr. 25/2002 lit (a) şi (b) îşi găsesc corespondent în clauzele sancţionatoare determinate la încheierea contractului, unele dintre sancţiuni funcţionând ca o adevărată clauză penală în timp ce determinarea altor daune aşa cum s-a arătat deja sunt condiţionate de probe întrucât în această ultimă ipoteză culpa nu este prezumată, dovadă fiind prevederile din ordonanţă care trimit la proba cu expertiză.
10. Neimplicarea pârâtului în conducerea societăţii şi faptul că nu i s-a atras răspunderea în procedura falimentului nu sunt de natură să înlăture răspunderea acestuia în temeiul contractului în condiţiile dispoziţiilor normelor speciale şi principiilor generale ale răspunderii în măsura în care acestea din urmă sunt aplicabile.
11. Faţă de cele ce preced este evident că prin respingerea apelului s-a confirmat o soluţie prin care s-au aplicat restrictiv dispoziţiile art. 21 din OUG nr. 25/2002 la o situaţie de fapt insuficient determinată şi întrucât fundamentarea aplicării acestora nu a avut în vedere şi chestiunile mai sus arătate de care depinde aplicarea legii şi exercitarea controlului de nelegalitate în recurs, potrivit art. 304 alin. (9), art. 314 şi 312 C. proc. civ., recursul se va admite în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 12 din 12 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează Decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 174/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 176/2008. Comercial → |
|---|
