ICCJ. Decizia nr. 1777/2008. Comercial. Acţiune în constatare. Recurs



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1777/2008

Dosar nr. 10731/1/2007

Şedinţa publică de la 23 mai 2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii

Reclamanta SC P. SRL a sesizat Tribunalul Bucureşti, secţia comercială şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate că este proprietara activului spaţiu comercial situat în Bucureşti B-dul Basarabiei şi a cotei indivize de teren de sub construcţie şi spaţii comune ca urmare a îndeplinirii în totalitate a obligaţiilor asumate de reclamantă prin contractul de leasing imobiliar nr. 1266/iulie/1998 inclusiv. Potrivit reclamantei sesizarea instanţei a fost determinată de refuzul pârâtei de a-i transfera dreptul de proprietate la sfârşitul perioadei de leasing. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei de a-i transmite dreptul de proprietate asupra activului respectiv cu daune cominatorii, iar în caz de refuz să se pronunţe, prin suplinirea consimţământului acesteia, o sentinţă care să reprezinte titlu de proprietate, dispunând şi intabularea în Cartea Funciară.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat rezilierea judiciară a contractului de leasing pentru neîndeplinirea în totalitate a obligaţiilor de plată asumate.

Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia comercială

Prin sentinţa nr. 1119 din 8 martie 2005 s-a respins acţiunea principală şi cererea reconvenţională pentru motivul că din probele administrate în cauză a rezultat o diferenţă neachitată de 25.845,27 dolari la sfârşitul perioadei de leasing, iar cererea reconvenţională pentru motivul că nu a existat o neexecutare cu rea-credinţă a contractului, neplata diferenţei stabilită în cauză fiind determinată de modul de interpretare a obligaţiilor rezultând din art. 6 alin. (5). De asemenea, s-a stabilit că obligaţia asumată la art. 4 lit. f) din contract în legătură cu asigurarea imobilului nu constituie o încălcare gravă a convenţiei care să atragă rezilierea.

Apelul. Decizia nr. 755 din 18 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe pentru motivul că a interpretat greşit dispoziţiile art. 6 alin. (1) din contractul de leasing, iar Curtea de Apel, analizând această critică, a constatat că actul juridic dedus judecăţii a primit o interpretare corectă în sensul că sumele plătite de către utilizator nu includ şi taxa pe valoare adăugată. A mai reţinut instanţa de apel că la momentul promovării acţiunii, apelanta nu achitase integral valoarea reziduală .

Recursul.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2453 din 30 iunie 2006.

Împotriva deciziei nr. 755 din 18 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta prin care în temeiul art. 304 alin. (6) şi (9) a invocat, în alţi termeni, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., interpretare care a avut ca urmare respingerea acţiunii. În concret s-a referit la prevederile art. 6 alin. (1) şi (4) din contract în temeiul cărora plăţile au fost făcute precum şi la facturile care au fost emise de pârâtă, care potrivit recurentei, includeau şi TVA. De asemenea, s-a referit expres la facturile care au cuprins şi diferenţa de valoare reziduală, susţinând că şi aceasta a fost achitată în totalitate.

Urmare analizei criticilor aduse soluţiei pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte a stabilit că, în cauză s-a apreciat greşit faptul că preţul contractului nu include şi TVA, că în raport de aceste dispoziţii instanţele puteau să determine dacă s-au achitat în totalitate obligaţiile asumate prin contractul de leasing. A mai reţinut Curtea că nu s-a lămurit de instanţele anterioare dacă valoarea contractului s-a socotit şi în raport cu valoarea reziduală pe care recurenta a afirmat că a achitat-o. În susţinerea acestor argumente, instanţa de recurs a avut în vedere stipulaţia din art. 6 alin. (5) din contract prin care s-a stabilit că ultima redevenţă va acoperi integral preţul contractului prevăzut prin art. 6 alin. (1), acesta incluzând şi valoarea rămasă neamortizată a imobilului. La calculul ultimei redevenţe potrivit Curţii, trebuiau avute în vedere vărsămintele efectuate de utilizator, anterior, cu titlu de redevenţă lunară.

În raport şi de aceste dispoziţii constatând că în cauză nu s-a stabilit corect situaţia de fapt, în temeiul art. 314 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a admis recursul şi a fost trimisă cauza pentru rejudecare instanţei de apel.

Rejudecarea apelului. Decizia nr. 474 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.

În rejudecare a fost dispusă completarea probelor cu o expertiză de specialitate, după care, instanţa de apel trecând la analiza actelor şi lucrărilor dosarului a reţinut că părţile potrivit art. 6 alin. (4) din contract au convenit ca la preţul contractului să se adauge TVA inclusiv la valoarea reziduală.

Urmare acestei aprecieri, Curtea de apel a mai stabilit că din valoarea reziduală a rămas neachitată suma de 25.845 dolari, plus TVA, concluzie care, potrivit instanţei, se sprijină pe toate expertizele efectuate în cauză. În continuarea aceluiaşi raţionament instanţa de apel a stabilit că potrivit art. 14 din contract nu se poate solicita ca formalităţile pentru transferul dreptului de proprietate să fie îndeplinite şi în consecinţă apelul reclamantei SC P. SRL a fost respins.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 474 din 17 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială.

Reclamanta SC P. SRL a declarat recurs împotriva deciziei mai sus menţionată prin care în temeiul art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a susţinut că soluţia instanţei de apel este în totală contradicţie cu actele dosarului şi cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2453 din 30 iunie 2006 întrucât nesocoteşte dispoziţiile contractului de leasing, prevederile O.G. nr. 55/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing imobiliar aprobată prin Legea nr. 90/1998 precum şi H.G. nr. 457/1997 pentru aprobarea normelor metodologice privind procedurile de privatizare şi condiţiile de organizare şi desfăşurare a vânzărilor de acţiuni. A mai susţinut recurenta că ultima probă administrată în apel demonstrează faptul că s-au făcut toate plăţile aşa încât cu nesocotirea art. 6 pct. 1 din contract şi a O.G. nr. 51/1997 printr-o opinie empirică nesusţinută de probe s-a respins apelul său menţinându-se o soluţie nelegală a fondului pronunţată în aceleaşi condiţii. Pentru aceste motive a solicitat ca soluţia să fie modificată în sensul de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

Abordarea criticilor aduse de recurentă deciziei Curţii de Apel, urmează să se facă sub următoarele aspecte: (a) nerespectarea art. 315 C. proc. civ.; (b) neexaminarea contractului în conformitate cu clauzele acestuia prin prisma art. 969 C. civ. şi a O.G. nr. 51/1997; (c) nedeterminarea situaţiei de fapt în vederea aplicării corecte a legii.

a) Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii. Aceste dispoziţii au fost nesocotite de către instanţa de apel întrucât prin decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs s-a stabilit obligaţia ca analiza plăţilor făcute de către reclamantă să aibă în vedere clauza stipulată la art. 6 alin. (1) din contract potrivit căreia preţul contractului nu include şi TVA. În acelaşi context urma să se determine şi dacă valoarea reziduală a fost achitată.

Nesocotind aceste îndrumări date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt se constată că deşi instanţa de apel a dispus administrarea probei cu expertiză nu a valorificat-o şi nu a examinat apărările şi susţinerile părţilor în raport de concluziile expertizei şi de conţinutul clauzelor contractului. În acelaşi timp a nesocotit îndrumările instanţei de casare care sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar făcute cu scopul de a asigura o corectă soluţionare a litigiului.

b. Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, art. 969 C. civ.

În aplicarea acestor prevederi, instanţa de casare a stabilit că preţul contractului include şi TVA, aşa încât instanţa de trimitere nu putea să modifice această concluzie care de altfel era statuată şi de verificarea făcută de expertiza de specialitate dispusă în cauză. Prin urmare, concluzia că toate expertizele efectuate în cauză au stabilit că sumele stipulate prin contractul de leasing nu-şi găsesc sprijin în aceste probe este greşită câtă vreme nu au fost valorificate probele respective. În ipoteza în care probele ar fi dus la o concluzie contrară acestea trebuiau înlăturate motivat.

În fine, dispoziţiile art. 6 din contract trebuie analizate în integralitatea lor şi din acest punct de vedere era de observat că preţul trebuia să rămână nemodificat pe toată perioada derulării contractului cu excepţia prevăzută de părţi în legătură cu modificarea valorii taxelor şi impozitelor aferente bunului.

De asemenea, trebuia observată componenţa sumelor din facturile emise de intimată, acesta constituind de altfel şi un obiectiv al expertizei.

c) Fără obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de control judiciar nu se poate realiza finalitatea controlului şi nu se poate asigura soluţionarea temeinică şi legală a cauzei de faţă şi, în plus, în măsura în care deşi nesocotite prevederile art. 315 C. proc. civ., s-ar trece la examinarea şi stabilirea situaţiei de fapt pentru prima dată în recurs s-ar eluda dreptul părţilor la o cale de atac. Mai mult obligaţia de a se supune îndrumărilor instanţei de recurs vizează şi un alt aspect, care ţine de durata soluţionării cauzei, aşa încât şi sub acest aspect instanţa de apel trebuia să asigure finalitatea controlului exercitat prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, în contextul arătat, instanţa de recurs este împiedicată din nou să verifice legalitatea soluţiei din apel întrucât împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, iar controlul în această cale extraordinară de atac potrivit art. 304 alin. (1) raportat la art. 314 C. proc. civ., se realizează numai în scopul aplicării corecte a legii.

Aşa fiind, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul, cu trimitere spre rejudecare în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC P. SRL POPEŞTI LEORDENI împotriva sentinţei comerciale nr. 474 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează decizia recurată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2008.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1777/2008. Comercial. Acţiune în constatare. Recurs