ICCJ. Decizia nr. 1773/2008. Comercial. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1773/2008
Dosar nr. 26738/2/2005
Şedinţa publică de la 23 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A.V.A.S. a sesizat Tribunalul Bucureşti, secţia comercială şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa, pârâta A.E. PAS să fie obligată la plata sumei de 884.184.739 lei dobânzi şi penalităţi, la 629.576.010 lei dividende şi la plata daunelor interese calculate până la rămânerea definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 21 alin. (11) lit. a) din O.G. nr. 25/2002.
Litigiul a fost soluţionat prin sentinţa nr. 2294 din 17 mai 2005 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 585 din 5 decembrie 1994 şi a obligat pârâta la plata sumelor de 78.433.195 lei dobânzi aferente ratelor nr. 14-20, 1.410.987.617 lei penalităţi de întârziere aferente ratelor nr. 13-20 şi 629.576.010 lei dividende aferente perioadei 1994-1996. Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Bucureşti a respins celelalte capete de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata altor daune-interese reprezentând prejudicii produse din culpa pârâtei.
După examinarea probelor dosarului, prima instanţă a reţinut că pârâta, a încetat să-şi îndeplinească obligaţia de plată a ratelor, reprezentând preţul acţiunilor, care a fost asumată prin art. 4, din contract, începând cu rata a 13-a, care era scadentă la 30 iunie 2001, motiv care justifică aplicarea dispoziţiilor art. 1020 – art. 1021 C. civ., privind rezoluţiunea contractului cât şi aplicarea art. 21 din O.G. nr. 25/2002 prin care se stipulează care sunt obligaţiile cumpărătorului în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară precum şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat A.V.A.S.
Pentru respingerea capetelor 3 şi 4 ale acţiunii, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a precizat şi nu a probat prejudiciul produs din culpa pârâtei, care să fie verificat şi analizat de un expert contabil, prin obiecţiunile formulate la raportul de expertize efectuată în cauză conturându-se doar un prejudiciu eventual.
Sentinţa a fost apelată de reclamantă care a criticat soluţia de respingere a celor două capete de cerere pentru motivul că instanţa de fond a aplicat fracţionat dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002. Pe fond reclamanta a susţinut că în faţa primei instanţe a solicitat proba cu expertiză tocmai pentru a se cuantifica prejudiciul raportat la situaţia economică a societăţii privatizate pe perioada derulării contractului de privatizare. În faţa instanţei de apel, A.V.A.S. a precizat valoarea daunelor interese şi perioada pentru care s-au calculat, astfel că, după examinarea criticilor aduse sentinţei faţă de probele dosarului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin decizia nr. 363 din 31 septembrie 2007, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 220,612,04 lei penalităţi calculate pentru perioada 31 decembrie 2004 – 13 septembrie 2007.
Din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a admis capătul 3 de cerere apreciind în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., că instanţa de fond a limitat nejustificat cuantumul penalităţilor faţă de prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 şi art. 12 din H.G. nr. 489/2004. În consecinţă, s-au acordat penalităţile de întârziere şi pe perioada 31 decembrie 2004 – 13 septembrie 2007.
Pentru respingerea criticilor în legătură cu daunele-interese întemeiate pe art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 506/2002, instanţa de apel a reţinut că A.V.A.S. nu a identificat prejudiciul anterior formulării cererii, ci a solicitat instanţei să facă această identificată a eventualelor prejudicii. În sensul acestei concluzii, Curtea s-a referit la prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 40/2003, precum şi la dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora partea care introduce o astfel de cerere are obligaţia să identifice şi să determine prejudiciul reclamat în faţa instanţei.
Împotriva deciziei nr. 363/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a declarat recurs, reclamanta A.V.A.S. prin care în temeiul art. 304 alin. (9) şi art. 312 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului şi cu privire la capătul de cerere privind daunele-interese care au fost solicitate în baza art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, modificată şi completată.
În esenţă, recurenta a susţinut că este îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului şi că, pentru cuantificarea sumei finale datorate cu acest titlu, în baza legii, a solicitat efectuarea unei expertize contabile. În sprijinul criticii referitoare la îndreptăţirea de a solicita şi daunele interese prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 25/2002 a fost invocat şi art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ., potrivit căruia, pentru aflarea adevărului judecătorii sunt datori să ordone probele pe care le consideră necesare. Expertiza contabilă solicitată, a susţinut recurenta, urma să conducă tocmai la determinarea unui eventual prejudiciu. În sprijinul aceluiaşi raţionament recurenta a invocat dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, din a căror interpretare sistematică ar rezulta că instanţa trebuia să analizeze şi să dispună cu privire la pretenţiile A.V.A.S. aşa cum au fost precizate, întrucât aceste dispoziţii au un caracter special şi sunt incidente în cauză.
Recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurentă în temeiul art. 304 alin. (9) C. proc. civ., se referă la pct. 4 al cererii introductive de instanţă şi din această perspectivă a aplicării greşite a legii, a invocat prevederile art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002, care în opinia sa au fost interpretate restrictiv.
În adevăr, art. 304 alin. (9) C. proc. civ., poate fi invocat dacă hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. În conformitate cu motivul de nelegalitate invocat se constată că dispoziţiile legale pe care s-au întemeiat pretenţiile referitoare la daune-interese (reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S.), altele decât cele acordate urmare admiterii celorlalte capete de cerere, au fost aplicate corect, la situaţia dedusă judecăţii fără ca norma respectivă să fie restrânsă prin interpretare.
Recurenta a redat prin omisiune dispoziţiile art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ. şi fără să observe că măsurile pe care le poate lua judecătorul, potrivit rolului activ pe care de fapt îl pune în discuţie prin criticile formulate, nu pot să încalce principiul disponibilităţii. Potrivit legii, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Pornind de la aceste dispoziţii obligaţia de a determina obiectul cererii îi revenea recurentei şi de vreme ce a formulat mai multe capete de cerere avea obligaţia procedurală de a determina „obiectul şi valoarea cererii precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare”.
Fiind dedus judecăţii un litigiu de natură comercială erau deplin aplicabile prevederile art. 7203 lit. c) aşa încât aceste obligaţii nu pot fi transferate în sarcina instanţei, care potrivit opiniei recurentei, ar fi trebuit să cuantifice pretenţiile respective prin administrarea expertizei în orice situaţie. Având în vedere şi procedura concilierii care era obligatorie într-un astfel de litigiu, cu atât mai mult se impune concluzia că estimarea daunelor pretinse ca fiind aduse Autorităţii trebuia să fie făcută de recurentă şi în măsura în care era necesară o expertiză contabilă judiciară, aceasta ca probă, era admisibilă, după ce erau identificate eventualele prejudicii.
În consecinţă, dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 25/2002 astfel cum au fost modificate, au fost corect interpretate întrucât repararea integrală a prejudiciului pretins adus Autorităţii nu poate fi cerută în afara dispoziţiilor procedurale prin invocarea unui prejudiciu eventual, incert.
În legătură cu necesitatea probei cu expertiză şi cu utilitatea acesteia s-au invocat dispoziţiile art. 165 şi 201 C. proc. civ., raportate la art. 112 alin. (3) C. proc. civ.
Prevederile menţionate de recurentă nu înlătură însă obligaţiile prevăzute de art. 7202 lit. (c) C. proc. civ., întrucât nu există nicio dispoziţie procedurală care să excepteze A.V.A.S. de la „Dispoziţiile privind soluţionarea litigiilor în materie comercială” din Capitolul XIV C. proc. civ.
Prin urmare, capătul de cerere (nr. 4), pus în discuţie, trebuia determinat de recurentă arătându-se şi modalitatea de determinare a prejudiciului, şi numai în măsura în care se punea problema cuantificării exacte potrivit probelor administrate să se dispună, la cerere, o expertiză contabilă.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 363 din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2015/2008. Comercial. Procedură... | ICCJ. Decizia nr. 1777/2008. Comercial. Acţiune în constatare.... → |
|---|
