ICCJ. Decizia nr. 1778/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1778/2008
Dosar nr. 2415/118/2007
Şedinţa publică din 23 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 11 noiembrie 2005 şi înregistrată sub nr. 56861/2005, reclamanta SC G. A.G., prin SC G. SRL ROMÂNIA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA CONSTANŢA recunoaşterea hotărârii de arbitraj nr. SCH 4865 pronunţată la data de 20 iulie 2005 de Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ din Austria în litigiul dintre cele două părţi.
Potrivit susţinerilor reclamantei, hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere o solicită este definitivă şi obligatorie, nefiind susceptibilă de nici o cale de atac ordinare.
Pârâta SC E. SA a formulat în cauză întâmpinare, invocând în apărare excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes actual şi direct şi excepţia lipsei de reprezentativitate legală a SC G. SRL.
Pe fondul cauzei pârâta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 165 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 şi cele prevăzute de Convenţia de la New York din 1958 la care şi România a aderat, în sensul nerespectării principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, cererea reclamantei astfel cum a fost completată, la data de 27 ianuarie 2006, în sensul încuviinţării recunoaşterii şi investirii cu formulă executorie a hotărârii arbitrale, a fost admisă în parte, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 383 din 3 februarie 2006, dispunându-se recunoaşterea în România a hotărârii de arbitraj pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional de la Viena înregistrată sub nr. SCH 4865 din 20 iulie 2005; capătul de cerere privind investirea cu formulă executorie a fost respins ca neîntemeiat.
Sentinţa Tribunalului Bucureşti a fost apelată de către pârâta, iar prin Decizia nr. 561 din data de 31 octombrie 2006, instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul pârâtei, a anulat sentinţa fondului şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în fond la Tribunalul Constanţa, constatând că norma de competentă în această materie stabilită prin art. 170 din Legea nr. 105/1992 instituie o competentă teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine, iar în cauză sediul pârâtei se află pe raza Tribunalului Constanţa.
În faţa Tribunalului Constanţa, secţia comercială, astfel investit, pârâta SC E. SA şi-a reconsiderat apărările formulate, învederând că susţine numai excepţia lipsei calităţii de reprezentant al SC G. SRL şi totodată a invocat, ca motiv de ordine publică, necompetenţa absolută a instanţei de arbitraj.
Prin sentinţa civilă nr. 2397 din data de 25 aprilie 2007, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi pe fondul cauzei a dispus recunoaşterea în România a hotărârii de arbitraj pronunţate de Curtea Internaţională de Arbitraj de la Viena la data de 20 iulie 2005.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant nu au suport legal, având în vedere înscrisul denumit „confirmare" depus în faţa Tribunalului Bucureşti prin care reclamanta, societatea elveţiană, ratifică demersul judiciar întreprins, statuând că reprezentantul convenţional dl. avocat N.T., este împuternicit să o reprezinte în faţa autorităţilor legale, angajarea d-lui avocat, realizându-se în numele său şi pentru ea de SC G. SRL Bucureşti.
Pe fondul cererii, tribunalul a apreciat că sunt întrunite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 167 – art. 172 din Legea nr. 105/1992, respectiv hotărârea a cărei recunoaştere se solicită are caracter definitiv şi obligatoriu, precum şi condiţia reciprocităţii în ce privesc efectele hotărârii arbitrale în România şi statul autorităţii care a pronunţat hotărârea.
Referitor la competenţa Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Viena de a soluţiona litigiul, tribunalul a apreciat ca potrivit clauzei compromisorii, părţile au înţeles să supună eventualele litigii izvorâte din contractul încheiat Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Viena, conţinutul clauzei nefiind susceptibil de o altă interpretare.
Examinând cererea şi prin prisma Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, tribunalul a reţinut că niciuna din ipotezele limitativ prevăzute în convenţie referitoare la refuzul recunoaşterii hotărârii arbitrale nu este îndeplinită în cauză.
Apelul declarat de societatea pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin Decizia nr. 222 din data de 15 octombrie 2007.
Confirmând ca legală şi temeinică sentinţa fondului, instanţa de control judiciar constată că, în cauză, Curtea Internaţională de Arbitraj de la Viena a avut plenitudine de competenţă în a soluţiona litigiul arbitral potrivit convenţiei părţilor, societatea pârâtă formulând şi o cerere reconvenţională, ceea ce semnifică o recunoaştere a competenţei Curţii de Arbitraj de a soluţiona diferendul.
La data de 17 decembrie 2007, pârâta SC E. SA a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei curţii de apel, solicitând modificarea în tot a hotărârii, admiterea apelului şi pe fond, respingerea cererii de recunoaştere astfel cum a fost formulată de reclamantă.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale interne şi ale dreptului internaţional aplicabile respectiv art. V pct. 1 lit. d) din Convenţia de la New York adoptate la 10 iunie 1958, art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992 şi art. IV pct. 1 lit. a) din C.E.A. încheiate la Geneva la 21 aprilie 1961.
În argumentarea criticilor, recurenta a susţinut în sinteză următoarele:
- concluzia instanţei de apel cu privire la competenţa Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Viena este rezultatul unor raţionamente eronate, întrucât Convenţia de Arbitraj convenită de părţi nu răspunde celor enunţate de instanţă, conţinutul textului „sediul Comisiei de Arbitraj este la Viena", nu cuprinde nici o trimitere şi nici o referire la Curtea Internaţională de la Viena;
- faptul că pârâta din litigiul arbitral a formulat o cerere reconvenţională nu poate fi asimilat, aşa cum reţine instanţa de apel cu o recunoaştere a competenţei şi aceasta deoarece cererea reconvenţională este un mijloc de apărare administrat în cauză, iar clauza compromisorie, prin caracterul său independent şi expres nu poate fi considerată nulă sau inexistentă şi nu poate fi substituită de nici-o supoziţie indusă, fie de una din părţi, fie de un arbitraj greşit sesizat;
- în acelaşi sens, în situaţia în care există o clauză de arbitraj, iar pârâta formulează o cerere reconvenţională pentru a-şi diminua riscurile de pierdere, aceasta nu înseamnă că a revenit asupra convenţiei, sau că a renunţat la a invoca, atunci când consideră oportun, necompetenţa;
- instanţa de apel s-a aflat într-o confuzie în ce priveşte, pe de o parte instituţiile care pot organiza un arbitraj şi arbitrajul în sine, pe care îl organizează fie prin arbitru unic, fie printr-o comisie, iar potrivit clauzei compromisorii, în cauză este vorba de C.I.C. care urma să organizeze arbitrajul potrivit Regulamentului propriu.
Prin întâmpinare formulată în această fază procesuală, intimata reclamantă a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta susţinând în esenţă că, compunerea completului de arbitraj s-a făcut cu acordul părţilor şi prin voinţa lor, problema competenţei a fost analizată din oficiu în procedura din faţa instanţei arbitrale şi a fost dezlegată motivat, iar recurenta a recunoscut competenţa curţii prin formularea unei cereri reconvenţionale, administrarea de probe şi acceptarea dezbaterii în fond a pricinii.
Examinând hotărârea atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Preliminar se impun câteva precizări cu privire la legea aplicabilă recunoaşterii şi executării unei sentinţe arbitrale străine din perspectiva dreptului internaţional privat.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine sunt reglementate de Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 (denumită în continuare Convenţie) ratificată de România şi publicată în Buletinul Oficial nr. 19 din 24 iulie 1961.
Art. 3 din Convenţie statuează că fiecare din statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură pe teritoriul unde sentinţa este invocată, instituind o prezumţie de regularitate a sentinţei arbitrale, care constituie prin ea însăşi un titlu, cel care invocă sentinţa urmând să înfăţişeze numai originalul sentinţei şi al convenţiei arbitrale pe care se întemeiază.
Potrivit convenţiei recunoaşterea şi executarea sentinţei va putea fi refuzată la cererea părţii contra căreia ea este invocată dacă aceasta face dovada că (Art. 5 lit. d)) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul.
2. Or, competenţa instanţei de arbitraj se determină în raport cu cele convenite de părţi prin compromis sau clauza compromisorie, instanţa de arbitraj fiind valabil investită în măsura în care între părţi a intervenit o convenţie de arbitraj neviciată de vreo cauză de nulitate, sau inoperantă, caducă, nesusceptibilă de a fi aplicată, precum şi în măsura în care instanţa de arbitraj nu şi-a depăşit limitele investirii pe care părţile le-au stabilit prin convenţia de arbitraj.
3. Potrivit convenţiei lipsa de valabilitate a clauzei compromisorii sau compromisului se poate invoca în faţa instanţei de exequatur, chiar dacă părţile au cunoscut-o înaintea instanţei de arbitraj şi puteau să o invoce acolo.
4. Din perspectiva C.G. din 21 aprilie 1991 ratificată de România privitoare la arbitraj, a cărei încălcare recurenta o critică excepţia de necompetenţă a instanţei arbitrale trebuie invocată, de regulă generală, într-o anumită limită de timp înaintea organului de arbitraj, în cursul procedurii arbitrale cu consecinţa inadmisibilităţii invocării ei pentru prima oară în faţa instanţei de exequatur.
5. În cauză, însă, potrivit clauzei compromisorii convenită de părţi în contractul de vânzare-cumpărare încheiat, clauză a cărei valabilitate nu este contestată de recurenta-pârâtă, în cadrul acestui exequatur, s-a convenit ca litigiile şi pretenţiile rezultate din contract să se soluţioneze excluzând instanţa ordinară, de către o comisie de arbitraj formată din trei arbitri, sediul comisiei fiind la Viena.
Reclamantul a sesizat, potrivit acestei clauze Curtea Internaţională de Arbitraj din Viena, iar pârâtul a formulat o contraplângere adresată aceleiaşi comisii de arbitraj, care, astfel investită a pronunţat sentinţa arbitrală în compunerea de trei arbitri.
6. Rezultă aşadar, cu forţa evidenţei, că, în cauză, constituirea tribunalului arbitral a fost conformă cu voinţa părţilor exprimată în clauza compromisorie, clauză pe deplin valabilă şi necontestată de părţile semnatare.
7. Aserţiunea recurentei că formularea cererii reconvenţionale a fost determinată de valorificarea dreptului său la apărare în cadrul litigiului arbitral, chiar dacă nu considera valabil investită Curtea de Arbitraj, constituie un veritabil sofism şi aceasta deoarece cererea reconvenţională (contraplângerea) este o acţiune de sine stătătoare, nu numai un mijloc de apărare, prin care partea îşi valorifică pretenţiile izvorâte din contractul încheiat, astfel că nimic nu o împiedica pe recurentă să o adreseze altui organism arbitral dacă considera că tribunalul sesizat de cocontractant încalcă convenţia arbitrală.
Altfel spus, ambele părţi au sesizat cu cereri arbitrale aceeaşi Curte Internaţională de Arbitraj de la Viena conform convenţiei arbitrale ceea ce înlătură orice îndoială asupra competenţei acestui organism de a soluţiona litigiul.
Prin urmare, rezumând, Curtea constată că nu există niciun motiv de nevalabilitate a convenţiei arbitrală care să poată fi invocat în faţa instanţei de exequatur sub aspectul constituirii tribunalului arbitral şi al depăşirii limitelor investirii sale, atât din perspectiva convenţiei cât şi având în vedere dispoziţiile legale interne în materia recunoaşterii hotărârilor arbitrale străine reglementate de art. 167 – art. 172 din Legea nr. 105/1992.
Aşa fiind, soluţia adoptată în cauză de recunoaşterea hotărârii pronunţată de Curtea de Arbitral de la Viena este pe deplin legală.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC E. SA CONSTANŢA împotriva deciziei civile nr. 222/ COM din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi23 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1776/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1782/2008. Comercial → |
|---|
