ICCJ. Decizia nr. 1857/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1857/2008
Dosar nr. 10331/3/2006
Şedinţa publică din 29 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1261 din 1 februarie 2007 pronunţată în dosar nr. 10331/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantei, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA Bucureşti împotriva pârâtelor SC E.S. Bucureşti şi SC K.I. SRL Bucureşti şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31/2003 de B.N.P. R.S.
În privinţa excepţiilor invocate de pârâte, prima instanţă a arătat că sunt neîntemeiate deoarece reclamanta urmăreşte valorificarea unui drept asupra imobilului avut în patrimoniu precum şi reglementarea situaţiei juridice a acestuia având prin urmare, atât calitate procesuală activă cât şi interes în promovarea acţiunii.
Referitor la fondul litigiului, tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 10 februarie 1993, între reclamantă şi pârâta SC E.S. SRL s-a încheiat un contract de asociere în participaţiune pentru imobilul situat administrativ în Bucureşti, B-dul Basarabiei şi ca urmare a nerespectării obligaţiei pârâtei de a achita cota de profit, reclamanta a solicitat rezilierea contractului în dosarul nr. 2444/2000. Totodată, în dosarul nr. 529/2000 SC E.S. SRL, a promovat o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei SC S. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate pe o perioadă de 5 ani a imobilului anterior identificat. După conexarea celor două dosare, prin Decizia nr. 990 din 19 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dispus irevocabil respingerea acţiunii formulate de SC E.S. SRL, s-a admis acţiunea din dosarul conexat şi în consecinţă s-a dispus rezilierea contractului de asociere şi evacuarea pârâtei din imobilul din litigiu.
Dar, arată tribunalul, anterior soluţionării acestui litigiu, prin sentinţa civilă nr. 359 din 19 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E.S. SRL, s-a constatat suplinit consimţământul SC S. SA şi intervenită vânzarea la data de 1 februarie 2000 pentru imobilul anterior menţionat pronunţându-se o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
În acest context, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31/2003 încheiat între pârâte este lovit de nulitate absolută fiind întemeiat pe o cauză ilicită şi imorală deoarece s-a vândut un bun care nu aparţinea vânzătorului, respectiv SC E.S., având în vedere Decizia nr. 990/2003, situaţie cunoscută de altfel şi de cumpărător, adică pârâta SC K.I. SRL, ceea ce evidenţiază reaua-credinţă a ambilor contractanţi şi fraudarea dreptului proprietarului bunului vândut.
De asemenea, nu se poate reţine nici plata preţului, având în vedere modalitatea de plată convenită precum şi împrejurarea că nu s-a dovedit că suma plătită cu titlu de preţ ar fi fost încasată de SC S. SA, care de altfel a susţinut că a returnat plăţile consemnate după data de 19 februarie 2003 ca urmare a rezilierii contractului de asociere. Totodată, reaua-credinţă a pârâtelor, rezultă şi din faptul că pârâta SC E.S. are punctul de lucru tot la adresa din Bucureşti, B-dul Basarabia, astfel că vânzarea este fictivă.
Raportat la starea de fapt anterior descrisă, arată tribunalul, fiind incidente dispoziţiile art. 948 şi 966 C. civ., privind cauza ilicită, vânzarea lucrului altuia şi reaua-credinţă, acţiunea reclamantei este întemeiată.
Apelurile declarate de pârâte au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia comercială nr. 380 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Instanţa de control judiciar a înlăturat criticile formulate cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor invocate, cu motivarea că faţă de interesul legitim al reclamantei de conservare a dreptului său patrimonial asupra imobilului din litigiu cu privire la care la rândul său pretinde existenţa unui drept de proprietate, tribunalul a pronunţat o soluţie corectă sub acest aspect.
De asemenea, în privinţa fondului, justificat a fost reţinută reaua-credinţă a pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a se constata, în condiţiile în care în cuprinsul contractului s-a inserat menţiunea referitoare la situaţia litigioasă a imobilului, astfel că raportat la data încheierii convenţiei, pârâtele nu se pot prevala cu bună-credinţă de existenţa sentinţei nr. 359/2001 prin care s-a pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între SC E.S. SRL şi SC S. SA.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret recurenta SC E.S. SRL invocă faptul că, contrar celor reţinute de instanţele anterioare excepţiile lipsei de interes şi implicit a lipsei calităţii procesuale active sunt întemeiate deoarece reclamanta nu justifică un interes legitim, actual, personal şi direct, pentru că aceasta nu are calitatea de proprietar al bunului în litigiu. De asemenea, prin demersul judiciar iniţiat, nu este justificat nici folosul practic, deoarece consecinţa admiterii cererii o reprezintă repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului de vânzare-cumpărare, respectiv revenirea bunului în patrimoniul SC E.S. SRL şi nu în cel al reclamantei.
Referitor la soluţionarea fondului litigiului, instanţa de apel confirmând soluţia pronunţată de tribunal, a concluzionat eronat că, contractul de vânzare-cumpărare are o cauză ilicită fiind încheiat cu rea-credinţă, după pronunţarea deciziei nr. 990/2003 a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a dispus rezilierea contractului de asociere şi evacuarea pârâtei.
Această hotărâre, deşi irevocabilă, nu afectează dreptul de proprietate al SC E.S. SRL stabilit prin sentinţa civilă nr. 359/2001 rămasă irevocabilă, ca urmare a neexercitării căii de atac, prin care s-a constatat suplinit consimţământul SC S. SA şi intervenită vânzarea la data de 1 februarie 2000, dreptul de proprietate astfel dobândit fiind intabulat în cartea funciară.
Prin urmare, prezumţia de valabilitate a cauzei instituită prin art. 967 C. civ., nu a fost răsturnată de reclamantă, care de altfel a acceptat plata preţului pentru activul ce a ieşit din patrimoniul său pentru o parte din rate, iar pentru celelalte a fost urmată procedura prevăzută de art. 1114 – art. 1115 C. civ.
În acest context, menţiunea făcută la art. 11 din contractul din litigiu, nu poate fi interpretată, astfel cum au procedat instanţele anterioare în sensul că demonstrează reaua-credinţă a contractanţilor deoarece existenţa unui litigiu având ca obiect evacuarea nu afectează dreptul de proprietate al vânzătorului, care în momentul încheierii convenţiei avea calitatea de proprietar tabular al activului.
Recurenta K.I. SRL, în dezvoltarea criticilor, invocă în esenţă aceleaşi motive constând în soluţionarea greşită a excepţiei lipsei interesului reclamantei în constatarea nulităţii absolute a contractului, derivată din lipsa unui folos practic prin repunerea părţilor în situaţia anterioară.
De asemenea, existenţa relei-credinţe este exclusă în condiţiile în care vânzătorul era proprietarul tabular al bunului înstrăinat, astfel că o hotărâre judecătorească irevocabilă şi ulterioară nu afectează valabilitatea titlului anterior menţionat şi nu este de natură a crea vreun dubiu în această privinţă.
În consecinţă, arată recurenta motivul de nulitate constând în vânzarea lucrului altuia nu este întemeiat, iar examinarea motivului de nulitate a contractului derivată din existenţa unei cauze ilicite şi imorale excede obiectului cererii formulate de reclamanta care nu a invocat un atare motiv.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., curtea constată că sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Cu precizarea că ambele recursuri cuprind în esenţă aceleaşi critici, motiv pentru care vor fi examinate concomitent, se va reţine că prin sentinţa civilă nr. 359/2001 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a constatat suplinit consimţământul SC S. SA, intimata din speţă, şi intervenită vânzarea imobilului din litigiu la data de 1 februarie 2000, dispunându-se ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate pe o durată de 5 ani.
Împotriva acestei hotărâri SC S. SA nu a exercitat căile de atac şi a încasat plata preţului pentru o parte din rate, pentru restul fiind parcursă procedura prevăzută de art. 1114 şi 1115 C. civ. Dreptul de proprietate astfel dobândit a fost intabulat de recurenta SC E.S. SRL în cartea funciară, aspect necontestat de altfel de reclamantă, şi ignorat de către ambele instanţe.
Prin urmare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din litigiu recurenta SC E.S. SRL avea calitatea de proprietar al bunului vândut, fiind exclusă ipoteza susţinută de reclamantă şi confirmată de ambele instanţe, ca motiv de nulitate al convenţiei, că s-ar fi înstrăinat bunul altuia.
De asemenea, argumentul conform căruia ambele pârâte au fost de rea-credinţă în momentul încheierii contractului deoarece cunoşteau faptul că prin Decizia nr. 990/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, anterioară vânzării, s-a dispus rezilierea contractului de asociere în participaţiune precum şi evacuarea SC E.S. SRL din imobil coroborat cu inserarea în art. 11 al contractului a menţiunii referitoare la situaţia litigioasă a bunului este eronat.
Astfel, pe de o parte Decizia nr. 990/2003 a Curţii Supreme de Justiţie este ulterioară sentinţei irevocabile nr. 359/2001 în temeiul căruia vânzătorul a dobândit proprietatea bunului înstrăinat, intabulându-şi ca atare acest drept în cartea funciară şi prin urmare nu afectează drepturile dobândite anterior, iar pe de altă parte referirea din contract la situaţia litigioasă a bunului nu constituie o dovadă a relei-credinţe a contractanţilor. Dimpotrivă, aceştia au descris exact starea de fapt, ceea ce nu poate reprezenta un reproş, ci o dovadă a bunei-credinţe.
Din această perspectivă, este întemeiată şi critica referitoare la înlăturarea în mod nelegal a prezumţiei bunei-credinţe, în condiţiile în care aceasta nu a fost răsturnată de reclamantă, care a susţinut, contrar realităţii că nu a încasat preţul, iar instanţele au preluat necritic această afirmaţie.
În plus, prin restabilirea situaţiei anterioare reclamanta nu are niciun folos practic deoarece bunul înstrăinat s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătorului, adică al recurentei SC E.S. SRL şi nu în acela al intimatei.
În concluzie, recursurile fiind întemeiate au fost admise ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa modificării deciziei în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele SC E.S. SRL Bucureşti şi SC K.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 380 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul aceloraşi părţi declarat împotriva sentinţei civile nr. 1261 din 1 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în parte în sensul că respinge, ca nefondată, acţiunea reclamantei SC S. SA Bucureşti.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1855/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1858/2008. Comercial → |
|---|
