ICCJ. Decizia nr. 1895/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1895/2008
Dosar nr. 64/2/2007
Şedinţa publică din 30 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 22 martie 2006, pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, reclamantele C.O.S.R. şi F.O.R. au chemat în judecată pe pârâta SC D.L. SA, formulând cerere arbitrală prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentă în lei, la data plăţii efective, a sumei de 50.000 dolari S.U.A., ultima tranşă din contribuţia datorată de pârâtă în temeiul contractului de sponsorizare din 19 mai 2003.
Prin sentinţa arbitrală nr. 236 din 9 noiembrie 2006, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional a admis acţiunea formulată şi a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 50.000 dolari S.U.A. şi 29.881 lei, cheltuieli de arbitrare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-au reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat la 10 mai 2003, contractul de sponsorizare, care a dat naştere unor drepturi pentru pârâtă, dar şi a unor obligaţii de plată, obligaţii din care, ultima rată, de 50.000 dolari S.U.A., scadentă la 1 aprilie 2004, nu a fost plătită de pârâtă. Pârâta nu a fost de acord cu plata acestor sume, întrucât nu i-au fost asigurate permise oficiale de acreditare şi permise de acces în satul olimpic pentru Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena.
Tribunalul Arbitral a reţinut că nu există nici o legătură între obţinerea sau nu a respectivelor permise şi obligaţii de plată a sumei de 50.000 dolari S.U.A. de către pârâtă. Punerea la dispoziţie a acestor permise nu era o obligaţie de rezultat a reclamantei II, ci o obligaţie de mijloace, după cum rezultă din redactarea art. 4.3.9. din contract. O asemenea obligaţie nu putea fi decât de mijloace, pentru că această reclamanta nu avea calitatea de organizator a jocurilor olimpice, iar obţinerea unor asemenea permise nu era posibilă decât cu acordul organizatorilor Olimpiadei.
Or, pârâta nu a făcut dovada că ar fi cerut reclamantei II, în timp util, obţinerea şi predarea unor astfel de permise.
Potrivit art. 6.3.2. din contract, în cazul încălcării unor „drepturi, pârâta L.D., partea afectată, va notifica în scris celeilalte părţi respectiva încălcare".
Neasigurarea permiselor de acreditare şi de acces este o obligaţie cu scadenţă ulterioară celei de plata a sumei din litigiu.
Nu s-a reţinut apărarea pârâtei întemeiată pe ideea lipsei de cauză, raportându-se la obligaţiile reclamantei II privind permisele, când există alte 20 de obligaţii ale reclamantei II, marea majoritate fiind obligaţii de rezultat şi cu variate termene de execuţie înainte, în timpul sau după olimpiadă şi care au fost executate.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat acţiune în anulare pârâta, solicitând admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării sentinţei arbitrale şi pe fondul cauzei, respingerea cererii arbitrale.
Reclamanta a invocat următoarele critici:
- hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii, art. 364 lit. c) C. proc. civ.:
- încălcarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 358 C. proc. civ.
- încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., deoarece prin drepturi la apărare se înscrie şi posibilitatea de a solicita probe.
- dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., instituie obligaţia tribunalului arbitral ca pe întreaga durată a procedurii arbitrale, acesta este obligat să asigure părţilor respectarea dreptului la apărare, şi anume principiul rolului activ al judecătorului, obligaţie încălcată în soluţionarea cauzei.
Or, în exercitarea rolului activ, instanţa de judecată este obligată să ordone măsurile necesare judecării cererii şi de a face respectate şi să respecte ea însăşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil, să pună din oficiu în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei, să ordone din oficiu dovezile pe care le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
- încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin respingerea probei cu înscrisuri, solicitată de D.L. în temeiul prevederilor de art. 172 C. proc. civ., deoarece la termenul din 26 octombrie 2006, reclamanta a solicitat tribunalului arbitral să facă aplicarea prevederilor art. 172 C. proc. civ., prin obligarea reclamantei de a depune lista cu acreditările acordate pentru Jocurile Olimpice, faţă de împrejurarea că acestea sunt înscrisuri deţinute de partea potrivnică.
În atare situaţie respingerea de către tribunalul arbitral prin încheierea din 26 octombrie 2006 a probei cu înscrisuri constând în lista cu acreditările acordate pentru Jocurile Olimpice ca lipsită de obiect, şi a probei cu martori vădeşte necesitatea reexaminării prezentei cauze, sub toate aspectele.
- Caracterul nelegal al sentinţei arbitrale prin încălcarea dispoziţiilor 969 C. civ., art. 943 C. civ.
Tribunalul arbitral a considerat că, urmare a analizei raportului juridic între părţi, nu există nici o legătură între asigurarea sau nu a respectivelor permise invocate de pârâtă şi obligarea acesteia de plată a sumei de 50.000 dolari S.U.A.
Procedând astfel, instanţa arbitrală a refuzat să recunoască contractului încheiat caracterul sinalagmatic, din moment ce a dedus că reclamanta nu putea invoca excepţia de neexecutare, că nu are dreptul să invoce încălcarea de către reclamantă a propriilor obligaţii contractuale.
Motivaţia tribunalului arbitral în sensul că pretinsa lipsă de legătură între obligaţia celor două părţi se întemeiază nejustificat pe împrejurarea că obligaţia de plată a reclamantei era scadentă la 1 aprilie 2004, în timp ce problema permiselor nu se putea ridica decât în august 2004, interpretare greşită a întregii probe de drept deduse judecăţii.
- contractul sinalagmatic al contractului este exprimat în ideea de cauză juridică.
Neexecutarea obligaţiilor contractuale în condiţiile în care contractul este unul sinalagmatic lipseşte de cauză juridică prestaţia reclamantei de plată a ultimei tranşe de bani.
Neexecutarea propriilor obligaţii de către reclamantă, dar şi reaua-credinţă a acesteia este demonstrată de următoarele aspecte: până la momentul introducerii acţiunii arbitrale, reclamantele nu au solicitat plata sumei de 50.000 dolari S.U.A.; contractul de sponsorizare nu prevedea penalităţi pentru ipoteza întârzierii la plată; reclamantele au invocat excepţia de neexecutare a contractului la momentul la care reclamantele au solicitat pentru prima oară plata sumei de 50.000 dolari S.U.A., adică la momentul introducerii acţiunii în anulare; reclamantele nu au invocat prevederile art. 6.3.2. din contractul de sponsorizare.
- netemeinicia cererii de arbitrare formulată de C.O.S.R. şi F.O.R.
Obligaţiile reclamantei de a pune la dispoziţie un număr de permise oficiale de acreditare şi permise de acces în Satul Olimpic pentru Jocurile Olimpice, înscrise în art. 4.3.9 din contractul de sponsorizare erau obligaţii esenţiale şi prin încălcarea acestora, se întrunesc condiţiile unei neexecutări parţiale, dar suficient de importante, care îndreptăţesc partea cealaltă să refuze executarea propriei obligaţii.
- tribunalul arbitral a considerat eronat că obligaţiile asumate de reclamante ar fi obligaţii de mijloace, nu de rezultat, nicăieri în cuprinsul contractului nu se prevede obligaţia de a solicita permisele oficiale de atestare şi permisele de acces. Contractul de sponsorizare prevede strict obligaţiile reclamantelor de a pune la dispoziţia reclamantelor respectivele permise.
Pârâtele legal citate, au depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, următoarele:
Prevederile art. 129 C. proc. civ., nu sunt aplicabile tribunalului arbitral, în raport cu prevederile art. 35810 C. proc. civ.
De altfel, potrivit art. 35811 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul arbitral a încuviinţat numai administrarea acestor probe pe care le-a apreciat motivat ca fiind utile, pertinente şi concludente.
Reclamanta face confuzie între dreptul la apărare şi problemele legate de admisibilitate şi administrarea mijloacelor de probă.
Dreptul la apărare al părţii este legat de asigurarea dreptului de a propune probele.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de administrare a probei cu înscrisuri constând în lista cu acreditările acordate altor persoane, în mod corect, instanţa arbitrală a considerat că, faţă de obiectul cauzei, această probă nu e utilă cauzei.
Obligaţia contractuală a L.D. de a plăti ultima tranşă era scadentă la 1 aprilie 2004, în timp cu punerea la dispoziţie a unor permise oficiale de acreditare şi/sau de acces la Satul Olimpic putea avea loc numai în cursul lunii august 2004.
Obligaţiile acesteia de a pune la dispoziţie permisele era una de diligentă, faţă de redactarea art. 4.3.9. din contractul de sponsorizare, şi nu de rezultat, neexistând temei pentru invocarea excepţiei de neexecutare.
Intimata, a depus, în apărare, înscrisuri, facturi, adresa nr. 40/3 mai 2007, listă privind modificările cu privire la alocarea biletelor, formular de predare pentru Jocurile Olimpice de la Atena 2004, alte înscrisuri.
În cauză a fost administrată şi proba cu interogatoriu reclamantei, răspunsul fiind depus la dosar, din care se reţin răspunsurile reclamantelor în sensul că nu deţin înscrisuri din care să rezulte cine au fost beneficiarii permiselor de acreditare şi acces şi că nu au fost acordate asemenea permise unor terţe persoane.
Analizând acţiunea în anulare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 213 din 30 octombrie 2007, a respins-o, ca nefondată, reţinând următoarele.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 129 C. proc. civ., Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte tribunalul arbitral, art. 35810 C. proc. civ., prevede doar posibilitatea, adică dreptul arbitrilor de a cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului de a dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
Prin urmare, dispoziţia cuprinsă în art. 35810 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă norma specială ce se aplică cu prioritate, în raport de norma generală.
Norma cuprinsă în acest text legal are caracter dispozitiv şi, prin urmare, neconformare/ tribunalului arbitral în sensul arătat de petentă nu este sancţionată cu nulitatea hotărârii arbitrale.
În cadrul analizei aceleiaşi critici, Curtea a mai reţinut că prevederile art. 358 C. proc. civ., prevăd că „în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii". Astfel, numai încălcarea acestor principii poate conduce la nulitatea sentinţei arbitrale.
În ceea ce priveşte criticile privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, Curtea a reţinut că dreptul la apărare se realizează, în contextul invocat de reclamant, prin posibilitatea părţilor de a propune probe.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa arbitrală nu are dreptul să încuviinţeze doar acele probe pe care le consideră concludente şi pertinente, după intima ei convingere.
Astfel se reţine, că la termenul de judecată de la data de 19 septembrie 2006, tribunalul arbitral a încuviinţat pârâtei L.D. proba cu înscrisuri, a luat interogatoriul reclamantelor din acţiunea arbitrată, şi s-au administrat probele solicitate, prorogându-se admisibilitatea probei testimoniale. La termenul de judecată din 26 octombrie 2006, pârâta L.D., a solicitat proba cu înscrisuri în condiţiile art. 172 C. proc. civ. şi proba testimonială, iar instanţa cenzurând în funcţie de susţinerile părţilor şi în raport de obiectul acestor probe, pertinenţa acestora, le-a respins motivat.
Prin urmare, părţii i-a fost asigurată posibilitatea de a propune probe, instanţa cenzurând însă admisibilitatea acesteia.
În ceea ce priveşte legalitatea sentinţei arbitrale, Curtea a reţinut că, în mod corect, tribunalul arbitral a apreciat că obligaţia de punerea la dispoziţia pârâtei L.D., a permiselor de acces/acreditare era una de mijloace, iar nu una de rezultat, faţă de conţinutul prevederilor art. 4.3.9 şi art. 4.1 lit. h) din contractul de sponsorizare.
Art. 4.3.9. face referire la obligaţia de a depune toate eforturile pentru a pune la dispoziţia reprezentanţilor principali L.D. a unui număr de permise oficiale de acreditare şi permise de acces în Statul Olimpic, nefăcându-se dovada în cauză că C.O.S.R. şi F.O.R. nu ar fi respectat această obligaţie.
Art. 4.1 lit. h) din contract, se referă la dreptul pârâtei de a participa la orice eveniment naţional sau internaţional organizat de C.O.S.R. şi F.O.R. sau Instituţiile olimpice, iar în ceea ce priveşte manifestările şi evenimentele naţionale olimpice, C.O.S.R. şi F.O.R. se angajează să depună toate eforturile necesare în vederea sprijinirii L.D. în obţinerea dreptului de participare, însă nu garantează succesul acestui demers.
Obligaţia de mijloace este îndatorirea juridică care are ca obiect diligenta pe care debitorul trebuie să o depună în scopul obţinerii de către creditor sau de către persoana desemnată de acesta a unui rezultat determinat, pe care debitorul nu este ţinut să-l realizeze şi nici să-l garanteze.
Obligaţia de rezultat este îndatorirea juridică care are ca obiect obţinerea de către debitor a unui rezultat determinat în folosul creditorului sau al persoanei determinate de acesta.
În mod corect a reţinut tribunalul arbitral că nu există nici o legătură între asigurarea sau neasigurarea respectivelor permise invocate de pârâta şi obligaţiile acesteia de plată a sumei de 50.000 dolari S.U.A., prin această motivare nefiind negat caracterul sinalagmatic al contractului încheiat şi care reprezintă voinţa concordantă a părţilor.
Obligarea L.D. de a achita ultima tranşă de contribuţie a devenit scadentă la 1 aprilie 2004, în timp ce efectuarea demersurilor pârâtelor de a pune la dispoziţie permisele oficiale putea avea loc numai în cursul lunii august 2004, perioadă în care au avut loc manifestările olimpice.
De altfel, din modul de redactare al art. 4.3.9 din contract rezultă că, în măsura în care reclamanta dorea aceste permise, trebuia să solicite în scris, solicitarea expresă fiind transmisă prin mijloace de comunicare convenite în acest articol.
În condiţiile în care pârâtele ar fi încălcat vreo obligaţie contractuală, reclamanta trebuia să notifice în scris, conform art. 6.3.2 din contract, în termenul de 45 de zile prevăzut de acesta, ceea ce nu s-a întâmplat.
Din moment ce obligaţia de plată a reclamantei era o obligaţie de rezultat, iar obligaţia pârâtului referitoare la permisele de acreditare sau acces era o obligaţie de mijloace, rezultă că cele două obligaţii nu erau corelative şi în aceste condiţii, nu poate fi invocată excepţia de neexecutare a contractului.
Excepţia de neexecutare se defineşte ca un mijloc juridic de apărare, consecinţă directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părţile unui astfel de contract poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă ce-i revine.
Împotriva sentinţei în temeiul legal a declarat recurs, SC D.L. SA invocând următoarele critici.
- greşita interpretare şi aplicare a art. 358 C. proc. civ., ca urmare a faptului că instanţa arbitrală nu a admis nici o probă pentru dovedirea încălcării de către intimate, a art. 4.3.4 din contract, nu a fost reţinută de instanţa de fond care deşi a sesizat acest fapt şi potrivit art. 172 C. proc. civ., a obligat intimatele să depună lista acreditărilor/listelor de acces acordate.
- nemotivarea sentinţei, instanţa înlăturând fără nici-un argument apărarea ce viza neexecutarea obligaţiei intimatei, deşi instanţa trebuia să observe că obligaţia de plată a celor 50.000 dolari S.U.A. este lipsită de cauză juridică, pentru neîmplinirea obligaţiilor contractantului.
- instanţa a interpretat greşit caracterul obligaţiilor părţilor din Contractul de sponsorizare, încălcând dispoziţiile art. 969 C. civ.
Astfel, instanţa de fond, a reţinut greşit că obligaţiile intimaţilor prevăzute de art. 4.3.9 din contract, ar fi o obligaţie de mijloace, nu de rezultat şi că în lipsa solicitării în scris permisele de acreditare nu poate invoca culpa intimatelor în neacordarea permiselor.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate urmează a se reţine:
Din considerentele deciziei, contrar a ceea ce susţine recurenta, rezultă argumentele de fapt şi susţinerea lor în drept, în raport de care s-a analizat apărarea formulată de aceasta cu scopul de a demonstra că neexecutarea obligaţiei pârâtei intimate, aceea de a fi făcute demersuri pentru obţinerea acreditării datorate contractul lipseşte de cauză juridică executarea obligaţiei reclamantei, aceea de a plăti ultima tranşă de 50.000 dolari S.U.A. la scadenţa de 1 aprilie 2004.
Astfel, analizând legalitatea sentinţei, instanţa de apel, a confirmat aprecierea tribunalului arbitral cu privire la caracterizarea juridică a obligaţiei asumată de intimată conform art. 4.3.9 şi art. 4.1 lit. h) din contractul de sponsorizare, în sensul că această obligaţie era una de mijloace şi nu una de rezultat.
Aprecierea asupra naturii juridice a acestei obligaţii este corectă, deoarece atât din art. 4.3.9 cât şi din art. 4.1 lit. 1) din contract, rezultă că pârâta-intimată s-a obligat doar să sprijine recurenta în obţinerea permiselor oficiale de acreditare şi permisele de acces în S.O.J.O., negarantând succesul acestui demers.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la greşita încălcare a dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., se impune înlăturarea acesteia ca nefondată.
Faţă de reglementarea procedurii în faţa tribunalului arbitral, urmează a se reţine că dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., invocate ca fiind încălcate, nu sunt aplicabile, faţă de reglementarea expresă cuprinsă în art. 35510 alin. (2) C. proc. civ., în raport de care în soluţionarea pricinilor arbitrale, arbitrii au doar dreptul de a cere administrarea de probe, textul având aşadar caracter dispozitiv şi nu imperativ.
De fapt, aşa cum rezultă din motivele de recurs, recurenta critică sentinţa sub aspectul că nu s-a reţinut încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că tribunalul ar fi respins în mod greşit proba cu anumite înscrisuri.
Critica nu poate fi primită, deoarece se invocă încălcarea unor norme dispozitive, or încălcarea acestora nu se circumscrie nici uneia din ipotezele expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ.
Aprecierea asupra admisibilităţii de administrare a probelor este o chestiune ce ţine de probaţiune şi nu de dreptul de apărare şi este apanajul instanţei arbitrale.
Or, aşa cum a reţinut şi instanţa în soluţionarea cauzei, s-a asigurat părţilor egalitatea de tratament şi deci dreptul la apărare.
Respingerea cererii de administrare a probei cu înscrisuri prin care se urmărea dovedirea obţinerea unor acreditări pentru alte persoane şi /sau entităţi pentru Jocurile Olimpice de la Atena s-a respins corect ca nefiind utilă cauzei, neavând nici o relevanţă în soluţionarea acesteia de îndată ce în litigiul arbitral ce a fost dedus judecăţii s-a analizat doar contractul încheiat cu recurenta, în raport de care s-a analizat dacă aceasta şi-a îndeplinit obligaţia ce avea scadenţa la 1 aprilie 2004.
În mod justificat, instanţa a confirmat sentinţa arbitrală în sensul că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia.
Urmează a se reţine că este nefondată aprecierea recurentei în sensul că neexecutarea obligaţiei reclamanţilor de a pune la dispoziţie permisele oficiale de acreditare, lipseşte de cauză juridică executarea obligaţiei sale, deoarece obţinerea acestor permise era prevăzută ulterior la începutul lunii august 2004.
Aşa fiind, urmează a se reţine că de îndată ce obligaţia de plată a recurentei este o obligaţie de rezultat, iar obligaţia reclamanţilor este o obligaţie de diligenţă, rezultă că efectuarea plăţii de către recurentă la data scadentă, nu era ţinută corelativ de îndeplinirea la acea dată a obligaţiei de obţinere a permiselor de acreditare.
Aşa fiind, pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D.L. SA Floreni împotriva sentinţei comerciale nr. 213 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 30 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1894/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1899/2008. Comercial → |
|---|
