ICCJ. Decizia nr. 1916/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1916/2008
Dosar nr. 41906/3/2006
Şedinţa publică de la 3 iunie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 6 iunie 2006, reclamanţii P.A.C. şi SC S.B. SRL Bucureşti au chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la restituirea şemineelor, statuilor şi celorlalte obiecte ridicate de pe proprietatea sa - imobilul din str . A.S., precum şi a tuturor documentelor aferente construcţiei şi lucrărilor sub sancţiunea unor daune cominatorii în sumă de 1.000 euro pe zi de întârziere.
Prin sentinţa comercială nr. 6187 din 7 mai 2007, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâtă să predea documentele întocmite în perioada 24 iunie 2004-26 iulie 2005 în legătură cu imobilul din Bucureşti (proces verbal pentru lucrări ascunse; procese verbale pentru recepţie calitativă; procese verbale pe faze determinate; buletine de analiză şi încercări; registrul unic de dispoziţii şi comunicări de şantier; certificate de calitate şi documente de garanţie a echipamentelor şi utilajelor din şantier; obligând pe pârâtă şi la plata de daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere în predarea documentelor.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 521 din 1 noiembrie 2007, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa de mai sus, în sensul că, a respins, ca nefondată, cererea de obligare la plata de daune cominatorii, menţinând celelalte dispoziţii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătoreşti, au declarat recurs ambele părţi.
Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta solicită, în esenţă, obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii solicitate, soluţia instanţei de fond fiind legală şi sub acest aspect.
Prin recursul său, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta solicită, în esenţă, constatarea şi recunoaşterea dreptului său de retenţie asupra documentelor pretinse a-i fi restituite reclamantei, întrucât aceasta nu i-a achitat facturile pentru lucrurile ce I-au fost executate, în sumă de 1.196.613,29 lei, ce face obiectul Dosarului nr. 39849/3/2005 a Tribunalului Bucureşti.
Recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, care invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., trebuie reţinut că susţinerile acesteia nu întrunesc condiţiile legale menţionate.
Aceasta, întrucât, nu s-a dovedit că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ce nu s-a cerut; hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină; actul dedus judecăţii a fost corect interpretat, iar hotărârea pronunţată este conformă cu dispoziţiile legale aplicabile.
Astfel că, cererea reclamantei privind acordarea daunelor cominatorii a fost corect respinsă de instanţa de apel având în vedere modificările legislative privind unele reguli ale executării silite cuprinse în Legea nr. 459/2006 publicată în M. Of. din 13 decembrie 2006.
Astfel că, dispoziţiile art. 580 C. proc. civ. au fost modificate în sensul că, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile, în favoarea statului, creditorul putând să solicite daune interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat din neîndeplinirea obligaţiei de a face.
Iar, în mod expres prin alin. (5) al art. 5803 C. proc. civ., s-a prevăzut că pentru neexecutarea obligaţiilor din prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii.
Cu alte cuvinte, când obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită de o altă persoană decât debitorul, acesta nu poate fi obligat la plata de daune cominatorii.
În consecinţă, cum obligaţia de a face, respectiv de a preda documentele nu poate fi executată decât de pârâta care le deţine, reclamanta nu este îndreptăţită la plata daunelor cominatorii, aşa cum corect s-a reţinut şi prin hotărârea ce se atacă.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, care solicită constatarea şi recunoaşterea dreptului său de retenţie pentru documentele ce i-au fost cerute a fi restituite, până la plata contravalorii lucrărilor, care constituie obiectul Dosarului nr. 39849/3/2005 a Tribunalului Bucureşti; se constată că nu sunt întrunite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, trebuie reţinut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenţie, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata preţului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum şi locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.
Mai trebuie reţinut că, dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală, cum este gajul sau ipoteca, şi nu conferă retentorului un drept de preferinţă şi nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deţinut.
Având în vedere această configuraţie juridică a dreptului de retenţie, condiţia esenţială invocării sale este acea ca datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul şi să fie prilejuit de acesta.
Or, în speţă, datoria reclamanţilor pentru plata unor lucrări la imobilul din str. AS. nu se află în legătură cu bunurile deţinute de pârâtă (procese verbale, lucrari şi recepţie, certificate de calitate şi documente de garanţie a echipamentelor de şantier) pe care aceasta a fost obligată să le restituie, ci cel mult în legătură cu imobilul.
De altfel, corect instanţele au respins această solicitare a pârâtei, făcută pe cale incidentă, în apărările sale, fără să fi fost formulată o cerere propriu zisă în acest sens, potrivit dispoziţiilor procedurale.
Cu alte cuvinte, constatând că pârâta a formulat numai în apărare un drept de retenţie în raport de o datorie a reclamantei din altă pricină, iar aceasta nu are legătură cu actele deţinute de pârâtă ce i-au fost cerute a fi restituite, corect instanţele au înlăturat această apărare, criticile pârâtei din recurs, sub acest aspect neputând fi primite.
În această situaţie recursurile reclamantei şi ale pârâtei se privesc ca nefondate şi vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.A.C. şi SC S.B. SRL Bucureşti şi pârâta SC A.C. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 521 din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1913/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1917/2008. Comercial. Suspendare executare... → |
|---|
