ICCJ. Decizia nr. 2106/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2106/2008
Dosar nr. 48291/3/2005
Şedinţa publică din 12 iunie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 5 noiembrie 2003 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta A.D.S. Bucureşti a solicitat obligarea pârâtei SC V.P. Sâmbureşti SA Dobroteasa, jud. Olt, la plata sumelor de 653.679.094 lei cu titlu de redevenţă, 653.679.094 lei cu titlu de penalităţi calculate până la 22 octombrie 2003 şi la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune nr. 255/2000 încheiat de părţi, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2929 din 27 februarie 2004 a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei, reţinând că cererea a fost introdusă după expirarea termenului general de prescripţie de 3 ani-5 noiembrie 2003, în timp ce pretenţiile puteau fi valorificate între 30 septembrie 2000 şi 20 septembrie 2003.
Prin Decizia nr. 388 din 16 septembrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 4556 din 7 octombrie 2005 a admis recursul reclamantei A.D.S. Bucureşti, a casat Decizia şi sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 3265 din 8 martie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC V.P. Sâmbureşti SA; a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei având ca obiect redevenţa scadentă anterioară datei de 9 septembrie 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei A.D.S. şi a obligat pârâta la 22.114,78 Ron redevenţă pentru trimestrul III-IV şi 43.870 Ron penalităţi de întârziere, calculate până la 22 februarie 2007, cu 15.000 Ron cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că pârâta datorează redevenţa la care a fost obligată conform art. 4 şi art. 5 din contractul de concesiune nr. 255 din 25 aprilie 2000 încheiat de părţi şi penalităţi la nivelul stabilit de actele normative care instituie majorări pentru achitarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare potrivit art. 5 alin. (2) din contract, din perspectiva preluării şi transformării în clauze contractuale a dispoziţiilor OG nr. 11/1996 fiind fără relevanţă abrogarea ulterioară a acestui act normativ.
Prin Decizia nr. 527 din 2 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, a admis apelul reclamantei A.D.S. Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 3265 din 8 martie 2007 în sensul că a obligat pârâta şi la plata penalităţilor de întârziere, în continuare, până la data achitării debitului, cu obligarea pârâtei la 4.962,16 lei cheltuieli de judecată.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâta.
Recurenta reclamantă A.D.S. Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia din apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii în tot a acţiunii sale, respectiv şi pentru redevenţa anterioară datei de 9 septembrie 2000.
În criticile formulate recurenta reclamantă face prezentarea situaţiei de fapt reţinută şi de instanţele de judecată şi formulează anumite interpretări clauzelor contractului, susţinând în concret următoarele.
- în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei pentru debitul anterior datei de 9 septembrie 2000, deşi obligaţiile născute în baza contractului de concesiune nr. 255 din 25 aprilie 2000 au devenit scadente la data de 31 decembrie 2000, şi că pretenţiile sale includ şi obligaţiile scadente la 30 iunie 2000; 30 septembrie 2000 şi 31 decembrie 2000;
- sumele datorate de pârâtă sunt creanţe ce se fac venit la bugetul de stat, având acelaşi regim juridic ca şi sumele ce ajung la bugetul general consolidat, astfel că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este de 5 ani conform OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală;
- în mod nejustificat s-au acordat pârâtei cheltuieli de judecată la o valoare exagerat de mare în raport de valoarea pretenţiilor ce fac obiectul acţiunii, urmând a se reduce cuantumul acestora conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În recursul formulat de recurenta pârâta SC V.P. Sâmbureşti SA, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică Decizia din apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea în tot a acţiunii reclamantei.
În criticile formulate recurenta pârâtă susţine în esenţă următoarele:
- Decizia din apel încalcă limitele casării impuse de instanţa supremă prin Decizia nr. 4556 din 7 octombrie 2005, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., la rejudecare instanţele putând pune în discuţie numai contravaloarea redevenţei datorate după data de 9 septembrie 2000, şi nu existenţa şi întinderea penalităţilor (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
- instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii apreciind că nulitatea contractului nr. 255 din 25 aprilie 2000 invocat de reclamantă ca temei al dreptului său pentru plata redevenţei, este o cerere nouă făcută în apel şi contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pentru nesemnarea contractului (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);
- instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, admiţând pretenţii aferente unei perioade prescrise, respectiv pentru trimestrul III 2000 pentru 1 iulie 2000-30 septembrie 2000 şi trimestrul IV 2000 pentru 1 octombrie 2000-31 decembrie 2000 fără să ţină cont de faptul că la 18 octombrie 2000 reclamanta a încheiat un contract de concesiune cu un terţ (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
- hotărârea este lipsită de temei legal şi depăşeşte limitele de casare, întrucât societatea sa nu a recunoscut niciodată existenţa unei creanţe faţă de reclamantă, ci numai dreptul său generic de a pretinde o taxă pentru folosinţa terenului.
Recurenta reclamantă A.D.S. Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Recursul pârâtei este netimbrat.
Pentru termenul de astăzi recurenta pârâtă a fost citată cu menţiunea de a achita 1.283,45 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar, conform dovezii aflată la fila 14 dosar recurs, obligaţie pe care aceasta în mod nejustificat nu şi-a îndeplinit-o.
Cum problema timbrajului se analizează prioritar oricăror cereri, excepţii, motive de casare şi reţinându-se că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a achita taxa de timbru, Înalta Curte în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din OG nr. 32/1995, modificate, urmează să anuleze recursul pârâtei ca netimbrat.
Recursul reclamantei este nefondat.
Prima critică a recurentei reclamante prin care susţine greşita soluţionare de instanţă a excepţiei prescripţiei pentru debitul anterior datei de 9 septembrie 2001 este nefondată.
Este adevărat că obligaţiile născute în baza contractului de concesiune nr. 255 din 25 aprilie 2000 au devenit scadente la data de 31 decembrie 2000 şi că pretenţiile reclamantei includ şi obligaţiile scadente la 30 iunie 2000, dar cum prin Decizia nr. 4556 din 7 octombrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că recunoaşterea făcută de reprezentantul pârâtei în procesul verbal de conciliere din 9 septembrie 2003, numai cu privire la sumele datorate cu titlu de redevenţă are efect întrerupător de prescripţie şi faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. soluţia este corectă, debitul fiind anterior acestei date.
Nici a doua critică a recurentei reclamante prin care susţine că sumele datorate de pârâtă sunt creanţe bugetare şi că în speţă termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de codul de procedură fiscală respectiv cel de 5 ani, nu poate fi reţinută.
Cum pretenţiile deduse judecăţii rezultă dintr-un contract de natură comercială, supus reglementărilor de drept comun, acestea nu pot fi calificate drept creanţe bugetare, chiar dacă aceste sume sunt încasate în baza contractelor de concesiune de A.D.S. şi se fac venit la bugetul de stat, cu atât mai mult cu cât actul normativ invocat, OG nr. 2/2003, nu era în vigoare la data încheierii contractului de concesiune de către părţi (25 aprilie 2000), iar acesta nu retroactivează.
Se reţine ca neîntemeiată şi critica recurentei reclamante referitoare la cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată acordate pârâtei, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (29 C. proc. civ., avându-se în vedere că onorariul avocaţial se stabileşte prin înţelegerea părţii cu avocatul ales, nu prin raportare la valoarea pretenţiilor ce fac obiectul acţiunii.
Aşa fiind, cum Decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Administraţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva deciziei nr. 527 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC V.P. Sâmbureşti SA Dobroteasa, jud. Olt împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2105/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2107/2008. Comercial → |
|---|
