ICCJ. Decizia nr. 2107/2008. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2107/2008

Dosar nr. 8383/3/2007

Şedinţa publică din 12 iunie 2008

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 9064 din 12 iulie 2007 a admis în parte acţiunea reclamantei SC C.R.G. SA Bucureşti.

A dispus rezilierea contractului de închiriere încheiat de părţi şi evacuarea pârâtei SC A.C.I. SRL Bucureşti de pe terenul de 1.200 mp situat în Bucureşti.

A respins ca neîntemeiat capătul 3 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la demolarea lucrărilor şi a anulat capătul 4 de cerere prin care s-a cerut obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului până la nivelul chiriei convenite prin actul adiţional nr. 3 din 9 august 2003.

Anterior pronunţării hotărârii, prin încheierea din 12 aprilie 2007 instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă reţinând că a fost sesizată cu o cerere în realizare, iar prin încheierea de la 17 mai 2007 a admis excepţia nulităţii capătului 4 din acţiune ca insuficient timbrat faţă de neprecizarea acestuia, în condiţiile art. 112 C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul Bucureşti a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere nr. 97 din 21 februarie 2000, al cărui termen de valabilitate s-a prelungit succesiv conform actelor adiţionale depuse la dosar, iar prin ultimul act adiţional nr. 5 din 7 iulie 2006 prelungirea a fost stabilită până la data obţinerii tuturor autorizaţiilor de construire de către reclamantă.

S-a reţinut că pârâta a achitat cu întârziere chiria, că în baza dispoziţiilor art. 1020-1021 C. civ. se impune rezilierea contractului şi evacuarea pârâtei din spaţiul ce a făcut obiectul contractului.

Pentru capătul de cerere privind demolarea lucrărilor instanţa a reţinut că reclamanta nu a dovedit executarea acestora pe terenul închiriat şi nu a precizat în ce constau aceste lucrări.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 569 din 20 noiembrie 2007 a admis apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond, pe care a schimbat-o în sensul că pe fond a obligat pârâta şi la plata a 1.000 Ron cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi obligată intimata la 600 Ron cheltuieli de judecată în apel.

A respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC A.C.I. SRL Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva menţionatei decizii, pârâta SC A.C.I. SRL Bucureşti a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru a se pronunţa cu privire la apelul formulat împotriva încheierilor din 12 aprilie 2007 şi 17 mai 2007 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins greşit excepţia inadmisibilităţii, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi admiterii apelului său, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei.

În criticile formulate recurenta pârâtă susţine în esenţă următoarele.

- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra încheierilor din 12 aprilie 2007 şi 17 mai 2007 prin care instanţa de fond a respins greşit ca netemeinică şi nelegală excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei invocată prin întâmpinarea depusă la dosar, reţinând fără temei că a fost sesizată cu o cerere în realizare, deşi reclamanta prin cererea introductivă, a solicitat să se constate încetarea contractului de închiriere dintre părţi începând cu data de 1 martie 2007, datorită rezilierii acestuia de către reclamantă, fără a depune o precizare scrisă a acţiunii în condiţiile art. 112 C. proc. civ. în acest sens, care să fie semnată de societatea reclamantă.

- pe fondul litigiului acţiunea nu a fost dovedită, reclamanta neprobând că a îndeplinit propria sa obligaţie asumată prin convenţie, de a comunica lunar, în termenul stipulat prin contractul nr. 97 din 21 februarie 2000, facturile fiscale în baza cărora pârâta să efectueze plata chiriei lunare, pârâta fiind obligată să ridice facturile prin reprezentanţii săi de la sediul reclamantei, pe care apoi le-a achitat prin virament în contul părţii adverse;

- reclamanta a dat dovadă de rea credinţă în executarea contractului atât prin modul în care a formulat cererea de chemare în judecată, cât şi prin răspunsurile date la întrebările propuse prin interogatoriul pârâtei, prin care nu a recunoscut propriile obligaţii contractuale asumate, răspunzând cu nu la întrebările 4, 5, 6 şi 7 din interogatoriu, contrar prevederilor stabilite prin convenţie şi actele adiţionale la contract;

- instanţa nu s-a pronunţat cu privire la ordinele de plată depuse în copie de pârâtă prin care s-a probat îndeplinirea obligaţiei de achitare a chiriei prin virament, din contul pârâtei în contul reclamantei;

- Curtea de Apel Bucureşti nu a reţinut şi nu s-a pronunţat asupra situaţiei de fapt rezultată din notificările comunicate de pârâtă către reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 969, art. 970, art. 977, art. 1079, art. 1143, art. 1144, art. 1616 şi urm. C. civ. şi ale art. 7201 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 43 şi art. 46 C. com., prin care pârâta a solicitat reclamantei să îşi îndeplinească corespunzător obligaţiile asumate şi să lase în liniştită şi deplină folosinţă şi posesie terenul şi imobilul care constituie obiectul locaţiunii.

- obligaţia emiterii şi comunicării facturilor fiscale rezultă nu numai din dispoziţiile art. 7 pct. 2 din contractul de închiriere, dar şi din prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi a Normelor bancare, care stabilesc că orice plată prin virament trebuie să indice documentul fiscal în baza căruia se face plata, în caz contrar banca refuzând efectuarea viramentului;

- pârâta, contrar celor reţinut de instanţă, nu a comunicat prin adresă, că în termen de 45 de zile de la obţinerea autorizaţiei de demolare a clădirii existente, va elibera terenul de construcţie, nefiind indicat numărul şi data adresei reţinută în acest sens, în realitate pârâta comunicând că atunci când reclamanta va obţine autorizaţia pentru efectuarea unei construcţii proprii, va elibera spaţiul închiriat;

- instanţa de fond în mod neîntemeiat şi nelegal a reţinut neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de plată a chiriei, deşi aceasta s-a datorat exclusiv reclamantei care nu a emis şi nu a comunicat lunar facturile fiscale în baza cărora pârâta să onoreze aceste plăţi;

- Tribunalul Bucureşti a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, prin schimbarea naturii şi înţelesului neîndoielnic al cererii de chemare în judecată, care era o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi a apreciat fără temei că este o acţiune în realizare, dispunând rezilierea contractului părţilor, fără a indica numărul, data şi obiectul acestuia.

Intimata reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recursul pârâtei este nefondat.

Înalta Curte analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că acestea nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. care să conducă la casarea sau modificarea deciziei recurate.

Prima critică a recurentei pârâte, prin care susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra încheierilor din 12 aprilie 2007 şi 17 mai 2007, nu poate fi reţinută, avându-se în vedere că deşi în dispozitivul deciziei din apel nu apar şi încheierile menţionate, din considerentele deciziei rezultă că acestea au fost analizate, rezultând că s-a răspuns tuturor motivelor de apel prin raţionamente juridice, detaliate.

Pe acest aspect Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în mod întemeiat instanţa fondului a respins la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2004 excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, în raport de precizarea consemnată în conţinutul încheierii, aflată la fila 28, prin care apărătorul reclamantei a arătat că cererea este o acţiune în realizare şi nu în constatare, această precizare fiind efectuată în condiţiile stabilite prin dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., care permit înlocuirea cererii în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului, avându-se în vedere că cererea introductivă a fost întemeiată în drept şi pe dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., iar nu pe prevederile art. 111 C. proc. civ.

Astfel se constată că în mod corect s-a reţinut de către instanţe că la baza raporturilor dintre părţi a stat contractul de închiriere nr. 97 din 21 februarie 2000, că obiectul închirierii l-a constituit un teren în suprafaţă de 1.200 mp situat în Bucureşti, care trebuia folosit de pârâtă pentru amenajarea unui punct de vânzare autoturisme, piese şi accesorii auto, că termenul de valabilitate a fost prelungit succesiv prin actele adiţionale încheiate în cauză, iar prin actul adiţional nr. 5 din 7 iulie 2006 prelungirea a fost stabilită până la data obţinerii autorizaţiilor de construire de către reclamantă, că pârâta a achitat cu întârziere chiria, încălcând dispoziţiile art. 7 pct. 1 şi 2 din convenţie, că reclamanta a emis facturi pentru încasarea chiriei care au fost semnate de un reprezentant al pârâtei în condiţiile prevăzute în contract, că acţiunea formulată de reclamantă este una de realizare având ca obiect rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei din spaţiul ocupat în baza acestui contract.

În raport de situaţia de fapt, criticile recurentei pârâte, prin care susţine neprobarea de reclamantă a obligaţiei sale asumate prin contract de a comunica lunar facturile fiscale de plată a chiriei, de nepronunţare a instanţei de apel asupra aprecierii răspunsurilor date de societatea sa la interogatoriu, a corespondenţei efectuate de părţi în cauză, a viramentelor făcute în contul reclamantei, nu pot fi reţinute.

Potrivit dispoziţiilor din Titlul V cap. I C. proc. civ. recursul constituie calea de atac prin care se solicită reformarea unei hotărâri, urmârindu-se, în principiu, înlăturarea efectelor hotărârii, în condiţiile celor 9 cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, modificarea sau casarea unei decizii date de instanţa de apel se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Faţă de aceste precizări, observând criticile aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel, rezultă cu evidenţă că, deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., acestea nu au fost argumentate şi dezvoltate aşa cum prevede art. 3021 lit. c) din acelaşi cod, întrucât nu s-a arătat în ce a constat schimbarea de către instanţă a naturii şi înţelesului actului juridic dedus judecăţii şi nu s-au indicat nici dispoziţiile de lege ignorate sau greşit aplicate, limitându-se recurenta la a reproşa greşita apreciere a probelor administrate în cauză, în raport de clauzele contractului de închiriere, aspect care vizează temeinicia şi care ţine, în fapt, de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., abrogat, aspect care, deci, nu poate fi cercetat în recurs.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că Decizia din apel este temeinică şi legală, recursul pârâtei se va respinge.

Cum recurenta pârâtă este în culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ., aceasta va fi obligată la plata a 400 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 569 din 20 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata a 400 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC C.R.G. SA Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2107/2008. Comercial