ICCJ. Decizia nr. 2113/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2113/2008
Dosar nr. 659/3/2007
Şedinţa publică din 12 iunie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 ianuarie 2007 şi precizată la 14 martie 2007 reclamanta SC S. SRL Bucureşti cheamă în judecată pe pârâta SC A.B. SRL Bucov solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pe pârâtă la plata sumei de 198.605,9947 lei reprezentând marfă livrată (beton) şi neachitată, a sumei de 198.605,9947 lei reprezentând penalităţi calculate până la data de 1 iulie 2005, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 9788 din 12 septembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite cererea precizată formulată de reclamantă şi obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 198.605,99 lei debit principal şi 198.605,99 lei penalităţi de întârziere, cu 10.927,43 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reţinând, în acest sens, că livrările de beton au fost făcute ulterior datei de 30 iulie 2004, prevăzută în contractul părţilor, respectiv în perioada 24 august-31 august 2004 în baza solicitărilor pârâtei care a recunoscut debitul aferent livrărilor menţionate în facturile emise de reclamantă şi acceptate la plată de către pârâtă, facturi în care se menţionează că au fost emise conform contractului încheiat de părţi, contract care în art.4 conţine o clauză penală conform căreia în cazul neachitării la termen a facturilor emise de către furnizor, beneficiarul se obligă să plătească penalităţi de 0,15 % pe zi de întârziere raportate la valoarea mărfii neachitate.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat, cu 1.190 lei cheltuieli de judecată în sarcina apelantei, prin Decizia comercială nr. 59 din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care reţine că în mod corect a interpretat instanţa de fond că voinţa părţilor a fost aceea de a prelungi contractul (art. 2), în care s-a stipulat clauza penală pentru întârzierea la plata facturilor, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ. în mod întemeiat a obligat pe pârâta apelantă şi la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs cerând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, şi pe fond respingerea capătului de cerere privind acordarea penalităţilor în cuantum de 198.605,99 lei, arătând că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că, deşi nu s-a încheiat un act adiţional de prelungire a contractului, părţile ar fi convenit implicit asupra prelungirii acestuia, pârâta recurentă neemiţând, de altfel, nici o comandă de livrare de beton nici înainte şi nici după data de 30 iulie 2004, solicitările fiind făcute de ea verbal pentru livrările din perioada 24 august 2004-31 august 2004, astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, Decizia recurată fiind legală şi temeinică, penalităţile de întârziere fiind acordate în temeiul art. 4 din contract, cu respectarea Legii nr. 469/2002.
Recursul nu este fondat.
Examinând recursul din perspectiva motivelor invocate de recurentă se constată că Decizia recurată este legală şi temeinică, instanţa criticată reţinând corect că a fost prelungit contractul dintre părţi, posibilitatea de prelungire fiind avută în vedere de art.2 din contract fără a se menţiona expres ca actul adiţional de prelungire să se întocmească în scris, livrările de beton fiind efectuate de intimata reclamantă în perioada 24 august-31 august 2004 în baza comenzilor verbale ale recurentei pârâte, conform celor afirmate chiar de recurentă în recursul său, preţul fiind calculat conform contractului dintre părţi, contract potrivit clauzelor căruia s-a realizat şi transportul şi livrarea fiecărei comenzi, fiind acceptate de pârâta recurentă şi facturile fiscale emise de reclamantă şi care, cum întemeiat a reţinut şi instanţa de apel şi a recunoscut şi recurenta, cuprind menţiunea „plata conform contractului", ori singurul contract dintre părţi este cel care avea ca unică dată de referinţă data de 30 iulie 2004, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar că referirile din facturile acceptate de recurenta pârâtă vizează acest contract astfel prelungit.
Or, dacă transportul şi livrarea betonului ca şi plata acestuia şi determinarea preţului se fac potrivit clauzelor contractului, art. 1, art. 3 şi dispoziţiile art. 4 din acelaşi contract sunt aplicabile, neachitarea în termen a facturilor emise de furnizor antrenând plata de către beneficiar, pârâta recurentă, de penalităţi de 0,15%/zi de întârziere raportate la valoarea mărfii neachitate, penalităţi ce urmează a se stabili cu respectarea art. 4 din Legea nr. 459/2002.
Astfel fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins ca nefondat.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. pârâta recurentă urmează a fi obligată să plătească reclamantei intimate suma de 3.808 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.B. SRL Bucov, judeţul Prahova împotriva deciziei nr. 59 din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 3.808 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2112/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2134/2008. Comercial → |
|---|
