ICCJ. Decizia nr. 217/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 217/2008
Dosar nr. 5979/30/2006
Şedinţa de la 29 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC G.C.R.I. SA a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii SC V.O. SRL, SC S. SA, SC B.T. SA şi B.P. să se constate nulitatea absolută a actului de adjudecare întocmit de 16 ianuarie 2003 de executorul judecătoresc, să se dispună restabilirea situaţiei în cartea funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi al reînscrierii dreptului său de proprietate.
Prin sentinţa nr. 178 din 24 februarie 2006 dată de Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, considerându-se că cererea reclamantei reprezintă o contestaţie la executare, iar în raport de această situaţie, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine instanţei de executare.
Recursul promovat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 420 din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că prima instanţă a calificat corect cererea reclamantei ca fiind o contestaţie la executare, neavând relevanţă modul în care, reclamanta şi-a intitulat cererea, deoarece calificarea ei este determinată de petitele conţinute şi de cauza acestora.
S-a mai avut în vedere că, în situaţia în care se contestă acte de executare silită, nu mai are relevanţă natura litigiului dintre părţi pentru că au prioritate normele speciale ce reglementau executarea silită, iar în raport de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 400 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.
Judecătoria Timişoara, prin sentinţa nr. 8880 din 5 octombrie 2006, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, considerând că litigiul are natură comercială, iar în raport de cuantificarea obiectului acestuia la suma de 5 miliarde lei, precum şi de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare aparţine Tribunalului Timiş.
Instanţa a mai constatat că hotărârea de declinare a competenţei irevocabilă prin Decizia civilă a Curţii de Apel Timişoara nu se impune cu autoritate de lucru judecat decât faţă de instanţa care se dezinvesteşte nu şi în raport de instanţa de trimitere, iar pe de altă parte incidentul procedural a fost analizat în limita calificării acţiunii reclamantei ca fiind o contestaţie la executare, în timp ce în prezent s-a avut în vedere că reclamanta a înţeles să declanşeze o acţiune de drept comun.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă prin încheierea de şedinţă nr. 1057 din data de 8 iunie 2007 şi a trimis cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea regulatorului de competenţă.
Prin sentinţa nr. 51 din 23 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de SC G.C.R.I. SA, în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată prin care se contestă un act de executare silită, în speţă, actul de adjudecare din 16 ianuarie 2003, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 399 alin. (1) şi art. 400 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează contestaţia la executare, contestaţie ce se introduce la instanţa de executare, Judecătoria Timişoara.
S-a mai considerat că nu are relevanţă calitatea de comercianţi a părţilor sau faptul că reclamanta şi-a calificat acţiunea ca fiind una în constarea nulităţii atâta timp cât şi calificarea dată de instanţă este corectă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC G.C.R.I. SA care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi o prevederile art. 3041 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor se arată următoarele.
În mod greşit s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Recurenta susţine că, prin calificarea acţiunii drept contestaţie la executare, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii instituit de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., iar prin atribuirea unui caracter exclusiv procedural actului de adjudecare, fără să se aibă în vedere şi caracterul de act de drept material, varietate a contractului de vânzare – cumpărare, nu s-au avut în vedere prevederile art. 1294 şi urm. C. civ.
- În mod neîntemeiat s-a stabilit că nu are relevanţă caracterul vădit comercial al litigiului atâta vreme cât s-a promovat o acţiune de drept comun, iar nu o contestaţie la executare.
- Nu s-a avut în vedere că, în situaţia în care pricina ar fi privită ca acţiune de drept civil, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., ar trebui să se cuantifice obiectul acţiunii or, valoarea imobilului este de peste 5.500.000.000 lei în ceea ce ar atrage aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cu privire la competenţă.
Analizând grupat criticile recurentei ce se subsumează motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele investirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
În virtutea rolului activ consacrat prin prevederile art. 129 C. proc. civ., instanţei îi revine atributul de a da acţiunii calificarea juridică exactă nefiind ţinută de temeiul juridic indicat de parte.
În cauza dedusă judecăţii, prin calificarea juridică dată cererii reclamantei nu s-au încălcat nici principiul disponibilităţii şi nici principiul rolului activ al instanţei.
Criticile aduse de reclamantă în susţinerea motivului de recurs sunt nefondate, reţinându-se corect că, în cauză este contestat un act de executare silită, respectiv actul de adjudecare întocmit la data de 16 ianuarie 2003 de executorul judecătoresc.
De altfel, instanţa anterioară nici nu putea hotărî altfel de cum s-a stabilit prin Decizia nr. 420 din 27 aprilie 2006 a Curţii de Apel Timişoara care a tranşat în mod irevocabil atât cu privire la calificarea cererii reclamantei cât şi cu privire la instanţa căreia îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Prin această decizie s-a respins recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
În mod nejustificat, instanţa stabilită a fi competentă material în soluţionarea prezentei cauze a nesocotit o decizie irevocabilă care a statuat atât asupra cererii reclamantei ca fiind contestaţie la executare, cât şi asupra competenţei materiale de soluţionare, generând astfel un conflict de competenţă în mod artificial.
În atare situaţie, Înalta Curte nu va primi criticile recurentei ce ţin de calificarea juridică a cererii sale, iar pe cale de consecinţă va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.C.R.I. SA Timişoara împotriva sentinţei nr. 15/ CC/PI din 23 iulie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 214/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 257/2008. Comercial → |
|---|
