ICCJ. Decizia nr. 259/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 259/2008
Dosar nr. 40059/3/2005
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5818 din 28 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost anulat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 13.835,61 ron, ca netimbrat, şi au fost respinse restul capetelor de cerere formulate de reclamanta SC C.HG SRL în contradictoriu cu pârâta SC T.M. SRL, ca nefondate.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.500 ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că reclamanta, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate rezilierea contractului de închiriere încheiat între părţi la data de 1 septembrie 2004 şi să oblige pârâta la evacuarea de urgenţă şi fără trecerea vreunui termen a spaţiului situat în Bucureşti, Calea 13 Septembrie, numit T.G.A., axele I - I/20 – 21, parter, tronson 4, camera P04.1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, a închiriat pârâtei spaţiul în litigiu şi, începând cu luna aprilie 2005, pârâta nu a mai achitat chiria, deşi succesiv, la datele de 13 septembrie 2005, 11 octombrie 2005 şi 7 noiembrie 2005 i-a adresat notificări prin care solicita achitarea tuturor obligaţiilor băneşti.
Faţă de această împrejurare se impune ca instanţa să constate reziliat contractul de închiriere în baza art. 19.1 raportat la art. 19.1 pct. 1 din contract şi să dispună evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat.
La 14 decembrie 2005, reclamanta şi-a completat cererea solicitând instanţei să oblige pârâta la plata sumei de 13.835,61 ron reprezentând penalitate echivalentă cu valoarea chiriei pe 6 luni, conform articolului 19.2 din contract.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea cererii întrucât din luna iulie 2005 societatea a fost în imposibilitate de a folosi spaţiul închiriat potrivit scopului contractului având în vedere lucrările de reparaţii începute de locator şi nefinalizate până în prezent.
Prin urmare, a susţinut pârâta, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale şi nu a mai putut asigura folosinţa în bune condiţii şi conform scopului contractului a spaţiului închiriat, pârâta nu poate fi răspunzătoare de neîndeplinirea obligaţiilor de plată a chiriei care era achitată la zi la data începerii lucrărilor, având dreptul de a invoca excepţia de neexecutare a contractului.
În ceea ce priveşte suma solicitată de reclamantă, pârâta a arătat că aceasta nu a făcut obiectul concilierii prealabile prevăzută de articolul 7201 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 18 ianuarie 2006, tribunalul a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere prin care reclamanta solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 13.835,61 ron.
În cauză s-au administrat proba cu acte, interogatoriu şi proba testimonială.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că reclamanta solicită rezilierea contractului de închiriere încheiat de părţi, la data de 1 septembrie 2004, în conformitate cu articolul 19.2 şi articolului 19.1 punct a pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plata chiriei.
Instanţa de fond a analizat conţinutul clauzelor contractuale invocate şi reţinut că reclamanta, la data de 7 noiembrie 2005, a notificat pârâtei rezilierea contractului de închiriere, cât şi neachitarea chiriei începând cu 1 aprilie 2005.
Tribunalul a constatat că facturile reprezentând chiria aferentă lunii aprilie şi lunii mai 2005, a fost achitată de către SC T. SRL, iar împrejurarea că cele două plăţi au fost făcute de către un terţ nu este de natură a afecta valabilitatea plăţii întrucât articolul 1093 C. civ., prevede că plata poate fi achitată de orice persoană.
În ceea ce priveşte apărarea invocată de pârâtă tribunalul a apreciat că reclamanta, începând din luna iulie 2005 şi până în luna octombrie – noiembrie 2005, nu şi-a mai îndeplinit propria obligaţie de asigurare a folosinţei utile şi liniştite a spaţiului închiriat datorită lucrărilor efectuate pe toată această perioadă, lucrări ce au necesitat coborârea tavanului în zona coridorului de acces din imediata vecinătate a spaţiului ce a format obiectul contractului încheiat între părţi.
Din analiza depoziţiilor martorilor audiaţi la fond, tribunalul a reţinut că atât martorii reclamantei, cât şi martorii pârâtei au relatat cu ocazia audierii faptul că lucrările au fost efectuate în perioada iulie – octombrie /noiembrie 2005.
Atât martorii pârâtei, cât şi martorul I.E. propuşi de reclamantă au arătat că materialele necesare lucrărilor au fost depozitate, pe durata efectuării lucrărilor, lângă un perete aflat în aproprierea magazinului pârâtei, declaraţia martorului T.G. neputând fi reţinută cu atât mai mult cu cât martorul nu a perceput personal faptele relatate, ci din relatările reprezentanţilor societăţii care supravegheau lucrările.
Totodată, faptul că lucrările executate au fost de natură a afecta atât spaţiul deţinut de pârâtă în baza contractului de închiriere dar şi spaţiul din imediata vecinătate a intrării de acces în spaţiul închiriat, rezultă indirect din răspunsul reclamantei la întrebarea nr. 8 din interogatoriu. Astfel, reclamanta a recunoscut că pardoseala aflată în faţa intrării magazinului pârâtei a fost acoperită cu celofan, iar geamurile spaţiului închiriat cu hârtie albă.
Aşa fiind, tribunalul apreciază că lucrările efectuate de reclamantă în imediata apropriere a spaţiului închiriat pârâtei au afectat acest spaţiu o lungă perioadă de timp, prin zgomotul, praful, produs de depozitarea materialelor în zona comună, afectând în acelaşi timp şi activitatea desfăşurată de pârâtă în spaţiu, cu atât mai mult cu cât aceasta constă în activităţi de recepţie – protocol, reclamanta având obligaţia de a asigura un spaţiu „de cea mai bună calitate într-un amplasament de prima clasă în Bucureşti", conform articolului 3 din contract de închiriere. Totodată, procedând în acest fel, reclamanta şi-a încălcat propriile reguli stabilite pentru menţinerea acestui standard al întregii tone comerciale închiriate. Astfel, una dintre aceste reguli constă în interzicerea depozitării materialelor în spaţiile comune (coridoare, holuri), locatarii având obligaţia de a menţine toate spaţiile comune curate şi în ordine şi de „a se asigura că aspectul exterior al incintei închiriate va fi în concordanţă cu personalitatea clădirii".
În consecinţă, tribunalul a reţinut din probatoriul administrat, că pe perioada iulie – noiembrie 2005, reclamanta nu a asigurat pârâtei folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat, obligaţie ce îi revenea atât în temeiul contractului de închiriere (art. 16 din contract) cât şi în temeiul legii (art. 1420 pct. 3 C. civ.), astfel că dată fiind interdependenţa obligaţiilor reciproce izvorâte dintr-un contract sinalagmatic, pârâta este îndreptăţită ca, la rândul său, să refuze îndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei pe această perioadă.
Prin urmare, tribunalul a constatat că în mod nelegal reclamanta a făcut aplicarea pactului comisoriu stipulat la art. 19.2 din contractul de închiriere, contractul neputând fi denunţat unilateral, în temeiul acelui pact comisoriu, câtă vreme neexecutarea obligaţiei pârâtei de plată a chiriei nu poate fi imputată acesteia din urmă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC C.HG SRL Bucureşti care a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 281 din 30 mai 2007, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi, pe fond, admiterea în tot a acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat, în sinteză, următoarele argumente:
1. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., considerând că nu a invocat prin cererea de apel achitarea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de chirie de către intimată şi este ţinută să constate, aşa cum a făcut şi tribunalul, ca primă instanţă, doar dacă a fost făcută sau nu plata sumelor datorate. Nu a cerut în acest proces achitarea sumelor de către pârâtă ci doar constatarea că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile astfel cum au fost asumate prin contract. Faţă de dovezile depuse de pârâtă privind plata efectuată de terţ pentru sine, a precizat că aceasta reprezintă o neîndeplinire corespunzătoare a obligaţiei de plată ca urmare a nerespectării termenelor stabilite prin contract.
2. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că pârâta avea obligaţia de a respecta prevederile contractuale privind termenele de plată a chiriei şi atunci când a apreciat că reclamanta nu a asigurat în mod culpabil liniştita folosinţă a spaţiului închiriat pârâtei, întrucât, prin modul cum a efectuat reparaţiile nu a afectat activitatea pârâtei, iar acesta din urmă nu a făcut dovada susţinerilor sale.
Recurenta invocă şi încălcarea art. 1402 alin. (2) C. civ., susţinând că spaţiul închiriat pârâtei nu a fost afectat de reparaţiile efectuate şi arătând că aceste reparaţii au fost efectuate pe coridorul de acces şi, doar o mică parte, în spaţiul în cauză.
3. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind obligaţia părţii de plată a taxei de timbru datorată în cauză întrucât textul de lege nu precizează că dovada achitării taxei să se facă până la un anumit moment, iar lipsa dovezii de achitare a ei nu poate fi apreciată drept o culpă procesuală a reclamantei.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 292 C. proc. civ., dar şi ale art. 969 C. civ., având în vedere că reclamanta a invocat drept temei al acţiunii sale plata cu întârziere a chiriei de către pârâtă abia în apel, întrucât la fond această susţinere apare abia în concluziile scrise depuse de reclamantă la 27 iunie 2006, după încheierea dezbaterilor (la 21 iunie 2006) şi amânarea pronunţării. Aceasta deşi pârâta făcuse dovada achitării sumelor datorate cu titlu de chirie înaintea termenului din 15 martie 2006.
Celelalte aspecte invocate de reclamantă, inclusiv încălcarea prevederilor art. 1402 alin. (2) C. civ., vizează chestiuni de fapt şi de apreciere a probelor cu privire la reparaţiile efectuate şi dacă acestea au afectat (şi în ce măsură) sau nu activitatea pârâtei, chestiuni care nu pot face obiectul examinării în recurs.
Aceste aspecte vizând starea de fapt şi aprecierea probelor nu pot fi examinate în recurs, după cum nu au putut fi examinate în recurs nici într-o altă cauză similară, invocată de recurenta reclamantă, în care instanţele admiseseră acţiunea reclamantei.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanţa a procedat corect întrucât reclamanta a fost încunoştiinţată despre cuantumul taxei judiciare de timbru la data de 23 decembrie 2005, dar nu a făcut dovada achitării ei la termen, iar potrivit textului invocat taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat sau până la termenul de judecată fixat şi neîndeplinirea obligaţiei de plată până la respectivul termen se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.HG SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 281 din 30 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 257/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 260/2008. Comercial → |
|---|
