ICCJ. Decizia nr. 2431/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2431/2008
Dosar nr. 8434/2/2005
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la numărul 12391 din 11 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanţii M.I., C.G.S., P.F. şi Ş.G.G. au chemat în judecată pe pârâţii SC T. SA, cu sediul în Bucureşti şi A.M.Y., solicitând ca instanţa să constate nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din 2 decembrie 2003 şi, în consecinţă, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 16 decembrie 2003 la BN E. Bucureşti. Au solicitat ca instanţa să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi să îi oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 868 din 21 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia invocată din oficiu la acel termen şi a respins acţiunea promovată de reclamantul M.I., ca lipsită de interes. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.G.S., P.F. şi Ş.G.G., a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. a SC T. SA din 2 decembrie 2003 şi a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 16 decembrie 2003 de BN E. Bucureşti şi cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prima instanţă a reţinut că hotărârea A.G.A. contestată este lovită de nulitate, deoarece convocarea acţionarilor nu s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 31/1990, modificată şi republicată, în atare situaţie fiind de prisos analizarea motivului de nulitate prevăzut de art. 145 din acelaşi act normativ, invocat de reclamanţi.
În privinţa ultimelor două capete de cerere, a reţinut că nu există nicio obligaţie legală în sarcina pârâtului A.M.Y. de a verifica legalitatea convocării A.G.A., de aceea nu se poate reţine reaua sa credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Cât despre interdicţia de vânzare impusă prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 1994, a reţinut că sancţiunea nerespectării ei nu este nulitatea actului, ci obligaţia de a plăti o sumă de bani reprezentând diferenţa dintre preţul obţinut din vânzarea bunului şi valoarea contabilă a acestuia la momentul semnării contractului.
A apreciat că, prin excepţie de la principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis", se va reţine valabilitatea actului subsecvent celui anulat, în temeiul a două principii de drept, anume acela al ocrotirii bunei - credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi al asigurării stabilităţii circuitului civil, în speţă, nefiind probată reaua credinţă a pârâtului cumpărător. Ca o consecinţă, se impune şi respingerea cererii accesorii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel toate părţile.
Prin Decizia comercială nr. 165 din 22 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a anulat apelul formulat de reclamantul Ş.G.G. şi a respins, ca nefondate apelurile declarate de ceilalţi reclamanţi şi de pârât.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut că mandatarul reclamantului Ş.G.G. nu a făcut dovada împuternicirii sale de a semna apelul ceea ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 161 alin. (2) C. proc. civ. cu raportare la art. 69 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.
În privinţa apelului celorlalţi reclamanţi, a reţinut, în esenţă, că motivul de apel relativ la greşita admitere a excepţiei lipsei de interes este neîntemeiat. S-a remarcat în primul rând faptul că, sub acest aspect, hotărârea este motivată în fapt şi în drept şi temeinică, întrucât instanţa de fond a acordat firesc prioritate acelei hotărâri care purta ştampila societăţii pârâte şi care era semnată de M.I., semnătura acestuia nefiind tăgăduită în condiţiile art. 177 şi urm. C. proc. civ., fiindu-i, deci, opozabilă. Sub acest aspect, s-a subliniat faptul că, fiind semnatar necontestat în condiţiile normelor de procedură civilă al hotărârii prin care s-a decis înstrăinarea unui bun, M.I. apare, ca titular al cererii de constatare a nulităţii absolute a vânzării, ca ocrotind un interes nelegitim câtă vreme îşi invocă propria turpitudine, de aceea soluţia privind lipsa sa de interes legitim este legală şi temeinică.
Motivul de apel relativ la greşita respingere a probei cu interogatoriu, văzând caracterul devolutiv al apelului şi împrejurarea că proba a fost încuviinţată şi administrată în apel, a rămas fără fundament şi a fost înlăturat.
Motivul de apel relativ la motivarea nelegală şi la greşita apreciere a probelor administrate, cu strictă referire la hotărârea A.G.A. depusă în susţinerea acţiunii, s-a constatat deasemenea ca neîntemeiat.
În mod corect, instanţa de fond a acordat eficienţă juridică hotărârii A.G.A. din 2 decembrie 2003 în forma prezentată de apelanţii - pârâţi, câtă vreme apelanţii - reclamanţi nu au tăgăduit semnătura de pe acest înscris şi sigiliul societăţii pârâte şi nici nu au opus un contraînscris care să fi fost înregistrat în Registrul Comerţului.
Cât priveşte motivul de apel relativ la inaplicabilitatea teoriei terţului dobânditor de bună credinţă s-a reţinut potrivit probelor că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, apelantul - pârât a avut convingerea că dobândeşte un bun de la proprietar, că bunul nu este grevat de sarcini şi că persoana care a semnat contractul este împuternicită în acest sens.
Conform hotărârii A.G.A. din 2 decembrie 2003, persoana împuternicită să perfecteze actul de vânzare - cumpărare, C.C., este cea care a semnat acest act, în limitele mandatului acordat de A.G.A. din 2 decembrie 2003 (în vigoare la momentul încheierii vânzării).
Este nefondată şi a fost înlăturată şi susţinerea apelanţilor - reclamanţi referitoare la obligaţia apelantului - pârât de a face verificări, privind validitatea adunării A.G.A. din 2 decembrie 2003. O astfel de obligaţie nu este impusă de nicio dispoziţie legală (nici de Legea nr. 31/1990, nici de dispoziţiile legale relative de vânzare - cumpărare) şi nicio obligaţie de acest gen nu poate fi reţinută în sarcina apelantului - pârât în condiţiile în care, în sistemul juridic român, nulitatea este judiciară, singura obligaţie care îi incumbă cumpărătorului fiind îndeplinită, anume aceea de a verifica dreptul de proprietate al vânzătorului asupra bunului şi inexistenţa sarcinilor cu privire la acest bun.
Este neîntemeiată şi a fost înlăturată de Curtea de Apel şi apărarea legată de interdicţia de vânzare a bunului prin raportare la contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 10 august 2004, întrucât o astfel de interdicţie era stabilită în sarcina cumpărătorului Asociaţia T. PAS [art. 73 lit. b) din contract - fila 290 dosar fond], care nu este parte în cauză şi nici în contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate absolută se invocă.
În ce priveşte apelul formulat de reclamantul P.F., Curtea de Apel a reţinut, în afara considerentelor relative la inexistenţa unei obligaţii de verificare a legalităţii convocării A.G.A., şi faptul că, atâta vreme cât din extrasul de carte funciară rezultă că la momentul vânzării titularul dreptului de proprietate este SC T. SA, se poate trage prezumţia existenţei acestei societăţi, fiind irelevante structura acţionariatului (care de altfel figurează în hotărârea atacată şi nu s-a susţinut că ar fi nereală) şi convocarea în condiţii statutare (pentru considerentele deja prezentate).
Critica relativă la împrejurarea că o parte din terenul înstrăinat nu era liber, el fiind sub efectele unui contract de locaţie de gestiune a fost înlăturată deoarece acest argument a fost invocat pentru prima dată în instanţa de apel, cu încălcarea prevederilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
În privinţa apelului formulat de pârât s-a reţinut că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi a făcut o riguroasă aplicare a dispoziţiilor art. 117 şi art. 131 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Reclamanţii C.G.S. şi M.I. au formulat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au arătat că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 16 decembrie 2003, deoarece instanţa de apel trebuia să dea eficienţă principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jure accipientis".
Cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil reprezintă o excepţie de la acest principiu, însă se aplică numai în situaţia în care este anulat însuşi titlul de proprietate al transmiţătorului, ceea ce nu este cazul în speţă deoarece, societatea vânzătoare nu a pierdut niciodată proprietatea, iar prin anularea hotărârii A.G.A., rezultă lipsa consimţământului titularei dreptului de proprietate la încheierea contractului şi, deci, contractul de vânzare - cumpărare trebuie desfiinţat.
De asemenea, prezumţia bunei credinţe, prevăzută de art. 1889 alin. (2) C. civ. nu subzistă în cazul terţului care a cunoscut sau ar fi putut să cunoască nevalabilitatea actului, iar fraudarea intereselor statului şi acţionarilor nu pot justifica menţinerea contractului prin raportare la principiul siguranţei circuitului civil.
Totodată, instanţa de apel a nesocotit situaţia juridică a terenului care nu era liber la data vânzării.
Pârâtul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând recursurile se găsesc nefondate.
Aşa cum rezultă din cererea de recurs, recurenţii - reclamanţi nu au criticat soluţia instanţei de apel strict din perspectiva analizării cauzelor de nulitate, ci au făcut trimitere doar la aplicabilitatea principiului „resoluto jure dantis (..)" în condiţiile în care hotărârea A.G.A. care a stat la baza încheierii actului juridic a fost desfiinţată cât şi faptul că în cauză nu poate opera prezumţia cumpărătorului de bună credinţă şi nici principiul ocrotirii siguranţei circuitului civil fiind vorba de o fraudă la lege.
În primul rând, se constată că hotărârea A.G.A. nu are relevanţă juridică în cauză, deoarece potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data încheierii actului juridic, administratorii puteau să încheie acte juridice de înstrăinare a bunurilor aflate în patrimoniul societăţii a căror valoare era mai mică de jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii, situaţie dovedită în cauză, aprobarea adunării generale extraordinare fiind necesară numai pentru o valoare ce ar fi depăşit această limită.
Aşa fiind, nu se poate susţine nevalabilitatea actului juridic contestat ca efect al nevalabilităţii A.G.A. cu aplicarea principiului invocat.
Cât priveşte celelalte două principii, ele sunt incidente faţă de calitatea de terţ în raport de hotărârea A.G.A. a intimatului - pârât şi cum nu există fraudă la lege, atât timp cât nu era necesară hotărârea A.G.A., cumpărătorul a contractat cu reprezentantul legal al societăţii, neavând obligaţia de a verifica legalitatea mandatului acestuia, iar interdicţia de înstrăinare a bunului vândut prin contractul de privatizare nu este sancţionată cu nulitatea înstrăinării, ci cu o totul altă sancţiune, pe care o poate invoca doar partea din acel contract. Ca atare instanţa de apel a aplicat bine şi aceste principii.
S-a mai invocat că terenul ce a făcut obiectul înstrăinării era grevat de sarcini, ceea ce nu este dovedit şi nici nu constituie o cauză de nulitate, iar prejudicierea intereselor acţionarilor poate fi apărată prin alte mijloace specifice Legii nr. 31/1990, republicată, respectiv antrenarea răspunderii administratorilor.
Prin urmare, intimatul - pârât este un cumpărător de bună credinţă, iar soluţia instanţei de apel este la adăpost de toate criticile, încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.G.S. şi M.I. împotriva deciziei comerciale nr. 165 din 22 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii - reclamanţi să plătească intimatului - pârât A.M.Y. suma de 3.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2430/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2432/2008. Comercial → |
|---|
