ICCJ. Decizia nr. 2720/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2720/2008
Dosar nr. 1660/33/2007
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 decembrie 2005, reclamanta SC G.P. SRL cu sediul în Baia Mare a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA Baia Mare la plata sumei de 232.424,85 DOLARI S.U.A. reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi, calculate de la 5 mai 2002 până la 31 ianuarie 2005, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Maramureş, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 442 din 29 martie 2006, a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia stipulată în contractul încheiat între părţi de a emite facturi de plată ulterioară datei de 25 aprilie 2002, când s-a efectuat recepţia finală. Că penalităţile de întârziere nu sunt scadente automat de la data întocmirii procesului verbal de recepţie.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost anulat ca netimbrat prin decizia nr. 105 din 4 iulie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, deoarece aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia privind plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar conform art. 11 din Legea nr. 146/1997 şi art. 1 din O.U.G. nr. 32/1995.
Prin decizia nr. 1381 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a admis recursul reclamantei, a fost casată hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât s-au încălcat dispoziţiile art. 89 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că reclamantei i s-a înmânat citaţia pentru termenul din 4 iulie 2006 când s-a soluţionat cauza cu mai puţin de 5 zile înaintea termenului acordat pentru soluţionarea apelului.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 241 din 2 noiembrie 2007, a admis în parte apelul declarat împotriva sentinţei instanţei de fond pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 179.767 DOLARI S.U.A. sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de penalităţi de întârziere pe perioada 29 decembrie 2002 – 31 ianuarie 2005 şi s-au respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei 5 mai 2002 – 28 decembrie 2002.
S-au respins, ca inadmisibile, pretenţiile reclamantei privind plata în continuare de penalităţi, fiind formulate pentru prima dată în apel.
S-a reţinut în considerentele deciziei că potrivit contractului încheiat între părţi nr. 4177-A din 19 noiembrie 1998 şi a actului adiţional nr. 1 din 30 august 1990, care modifică art. 3.1 din convenţia părţilor plata facturilor urma să se facă pe seama situaţiilor de lucrări executate de pârâtă care în calitate de antreprenor general avea obligaţia să emită facturi.
Instanţa a dat eficienţă clauzei contractuale stabilă de părţi la art. 9.3, a stabilit că pârâta este în culpă şi că datorează reclamantei penalităţi de întârziere pentru neexecutarea contractului .
A reţinut că în raport de dispoziţiile decretului nr. 167/1958 şi de data introducerii acţiunii, 29 decembrie 2005, pretenţiile reclamantei aferente perioadei 5 mai 2002 – 28 decembrie 2002 sunt prescrise, iar cererea privind plata în continuare de penalităţi a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că a fost formulată pentru prima dată în apel.
Împotriva acestei decizii reclamanta şi pârâta au declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au susţinut că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
În recursul său reclamanta SC G.P. SRL cu sediul în Baia Mare a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie de prescripţie extinctivă, în sensul că nu a avut în vedere încheierea nr. 596 din 18 mai 2005 a Tribunalului Maramureş prin care s-a admis în parte cererea sa de emitere a unei ordonanţe privind somaţia de plată pentru pretenţii şi penalităţi de întârziere calculate de la 3 februarie 2005, data promovării acţiunii, act care a întrerupt cursul prescripţiei conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, penalităţile din litigiul de faţă sunt pretinse numai pe perioada 3 februarie 2002 – 3 februarie 2005, întrucât pe perioada ulterioară s-a pronunţat instanţa prin încheierea de emitere a somaţiei de plată menţionată.
S-a invocat şi faptul că un alt act care întrerupe cursul prescripţiei conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 îl reprezintă procesul verbal de conciliere directă, ce i-a fost comunicat intimatei la data de 20 aprilie 2005.
Pârâta SC A. SA cu sediul în Baia Mare a invocat în recursul său întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că prin încheierea nr. 569 din 18 mai 2005 a Tribunalului Maramureş privind emiterea somaţiei de plată, s-a stabilit că pentru creditoare, reclamanta din litigiul de faţă, dreptul la acţiune s-a născut la data încheierii procesului verbal de recepţie finală, respectiv 25 aprilie 2002, data scadenţei plăţii fiind potrivit clauzelor contractuale 5 mai 2002.
Astfel, că în raport de data de 25 aprilie 2002, acţiunea înregistrată de reclamantă la 29 decembrie 2005 a fost promovată peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Referitor la recursul declarat de reclamanta SC G.P. SRL, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta a pretins obligarea intimatei la plata penalităţilor de întârziere de 0,5 % în sumă de 232.424,85 DOLARI S.U.A., calculate pe perioada 5 mai 2002 – 31 ianuarie 2005 şi instanţa de apel a admis numai în parte cererea constatând prescrise pretenţiile aferente perioadei 5 mai 2005 – 28 decembrie 2002.
Susţinerea recurentei în sensul că instanţa nu a avut în vedere că prin emiterea ordonanţei privind somaţia de plată din 18 mai 2005 a Tribunalului Maramureş, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, cursul prescripţiei a fost întrerupt conform dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi reţinută.
Astfel, această ordonanţă a fost pusă în executare potrivit înscrisurilor aflate la dosar, aşa încât, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care se referă la întreruperea cursului prescripţiei în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată şi nu la existenţa unui act de executare.
Nici cea de-a doua critică invocată de recurentă şi întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că procesul verbal de conciliere directă comunicat intimatei la data de 20 aprilie 2005 constituie un alt act premergător care a întrerupt cursul prescripţiei conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, nu are temei legal.
Astfel, cazurile de întrerupere a prescripţiei sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi printre acestea nu se regăseşte nici unul care să permită ca încercarea de conciliere prealabilă efectuată potrivit art. 7201 C. proc. civ., să fie considerată un caz de întrerupere a prescripţiei extinctive.
Pentru considerentele reţinute se va respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantă potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la recursul formulat de pârâta SC A. SA Înalta Curte reţine următoarele:
Susţinerile recurentei invocate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la împlinirea termenului de prescripţie cu privire la acţiunea dedusă judecăţii, vor fi respinse întrucât nu au temei legal.
Recurenta a precizat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data încheierii procesului verbal de recepţie finală, respectiv 25 aprilie 2002, aspect reţinut prin încheierea nr. 569 din 18 mai 2005, dată în raport de care acţiunea înregistrată de reclamantă la 29 decembrie 2005 a fost formulată peste termenul legal de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Criticile recurentei nu au suport legal.
Astfel, prin art. 111 alin. (1) din Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată introdus prin Legea nr. 295/2002 s-a prevăzut în mod expres că ordonanţa privind somaţia de plată, nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi.
În raport de aceste prevederi legale, în mod corect instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că prin încheierea nr. 569 din 18 mai 2002 s-a stabilit că dreptul reclamantei la acţiune s-a născut de la data încheierii procesului verbal de recepţie finală, respectiv 25 aprilie 2002.
Aşa fiind, urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC G.P. SRL BAIA MARE şi pârâta SC A. SA BAIA MARE, împotriva deciziei civile nr. 241 din 2 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2718/2008. Comercial. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2722/2008. Comercial. Excludere asociat. Recurs → |
|---|
