ICCJ. Decizia nr. 2947/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2947/2008
Dosar nr. 9850/3/2007
Şedinţa publică din 17 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 23 septembrie 2002 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamanta Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtei SC M.P.I. SRL, să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Parcul Herăstrău, sector 1, compus din construcţii în suprafaţă de 458 mp plus 903 mp grădină cu curte şi să-i plătească cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă suma de 1.587.381.012 lei.
Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, Judecătoria Sector 1 şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, astfel investit, prin sentinţa nr. 1439 din 14 noiembrie 2003 a respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, sentinţă ce a fost confirmată de instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 784 din 29 noiembrie 2005.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia comercială nr. 4140 din 13 decembrie 2006, în sensul desfiinţării sentinţei şi deciziei pronunţate în fond şi apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că, întrucât terenul în litigiu este situat în Parcul Herăstrău, fapt necontestat de către părţi, în mod evident face parte, potrivit art. 3 pct. 2 din lista anexă a Legii nr. 213/1998, din domeniul public al Municipiului Bucureşti, cu consecinţa că această entitate are vocaţia promovării acţiunilor în justiţie pentru apărarea dreptului de proprietate.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a -VI- a comercială, prin sentinţa comercială nr. 7515 pronunţată la 4 iunie 2007 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul revendicat în suprafaţă de 458 mp construcţii şi 903 mp grădină cu curte; capătul doi de cerere a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut din verificarea materialului probator administrat următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Imobilul revendicat – teren şi construcţii este situat în interiorul Parcului Herăstrău fiind identificat prin raportul de expertiză dispus în cauză, raport care a avut în vedere şi datele conţinute în procesul - verbal din 25 august 1940 întocmit de Comisia de inventariere a imobilelor publice din cadrul Municipiului Bucureşti şi schiţa anexă la procesul - verbal.
Reclamanta a dobândit proprietatea asupra Parcului Herăstrău prin expropriere pentru utilitate publică dispusă prin Legea nr. 2412/1912 pentru crearea Parcului Naţional din Bucureşti, lege promulgată de Regele Carol I la 19 aprilie 1912 şi publicată în Monitorul Oficial din 21 aprilie 1912.
Cu privire la spaţiul comercial aflat pe teren, în suprafaţă de 458 mp şi grădină în suprafaţă de 903 mp, instanţa reţine că acesta a fost închiriat în anul 1988 de către D.D.P., chiriaşului I.C.R. 1, până în 1990, iar din anul 1990 pârâtei prin contractul din 1990 şi din 21 martie 1991 prelungit până în 1998.
Că la 19 martie 1999, societatea pârâtă a adus la cunoştinţă municipalităţii că este proprietara spaţiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere din 1991, exibând contractul de vânzare - cumpărare încheiat la 26 iulie 1990 prin care N.D. a cumpărat de la I.C.R.1 mai multe bunuri, printre care clădiri cu amenajări şi chioşcuri, bunuri pe care N.D. le-a aportat la capitalul social al societăţii pârâte în calitatea sa de asociat.
Comparând titlurile de proprietate exibate de părţi, prima instanţă apreciază că dreptul de proprietate al reclamantei, dovedit în mod cert prin modul de dobândire, este un drept de proprietate publică asupra terenului, iar în conformitate cu art. 492 C. civ. şi asupra construcţiilor, drept care potrivit legii este absolut, exclusiv, imprescriptibil şi inalienabil, pârâta neputând dobândi proprietatea asupra unor construcţii aflate pe domeniul public, astfel că prezumţia de proprietate care a operat în privinţa pârâtei, pornind de la premiza unui titlu valabil, a fost răsturnată.
Referitor la capătul doi din cererea introductivă, instanţa fondului îşi motivează soluţia de respingere cu argumentul că nu există temei juridic pentru a se acorda contravaloarea lipsei de folosinţă solicitată, dispoziţiile art. 1084 C. civ. invocate de reclamantă nefiind incidente deoarece între părţi nu s-a stabilit un raport contractual, iar cu privire la fructele civile produse de bun şi încasate efectiv de pârâta, pe care reclamanta le poate cere, acestea nu au fost dovedite în cauză de reclamantă căreia îi incumbă sarcina probei.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta a susţinut prin apelul său că soluţionarea capătului doi de cerere este greşită deoarece referirea la art. 1084 C. civ. a avut în vedere numai cuantificarea fructelor pe care bunul le-a produs, respectiv valoarea lipsei de folosinţă.
Pârâta a critica sentinţa fondului sub aspectul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt şi a caracterului dreptului de proprietate asupra imobilului, a soluţionării greşite a autorităţii de lucru judecat conferită de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile dintre părţi, precum şi cu privire la aplicarea incorectă a dispoziţiilor legale incidente.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 590 din 28 noiembrie 2007 a respins ca nefondate apelurile declarate de cele două părţi.
Confirmând ca legală şi temeinică sentinţa fondului, în raport de criticile formulate, instanţa de control judiciar a constatat că acţiunea în revendicare presupune compararea titlurilor părţilor şi cum în cauză, acestea provin de la autori diferiţi, se compară drepturile autorilor având câştig partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai preferabil, rezultând cu certitudine din probele administrate că terenul în litigiu este situat în Parcul Herăstrău, domeniu public al Municipiului Bucureşti, construcţiile aflate pe teren având acelaşi regim juridic conform art. 492 C. civ.
Cu privire la titlul pârâtei, Curtea apreciază că autorul pârâtei N.D., a dobândit construcţia de la I.C.R.1 în privinţa căreia nu s-a dovedit că ar fi titulara vreunui alt drept în afara celor ce derivă din calitatea de chiriaş.
Curtea reţine totodată că hotărârile judecătoreşti anterioare, invocate de pârâtă în apărare, prin care s-a constatat dreptul său de proprietate asupra construcţiilor şi de superficie asupra terenului, au fost examinate şi de instanţa fondului, soluţia adoptată în revendicare nu este de natură să le încalce, deoarece prin compararea drepturilor părţilors-a dat prioritate celui preferabil.
Cu privire la criticile reclamantei, instanţa de control constată că fructele produse de bun în perioada în care proprietarul a fost lipsit de folosinţa bunului, nu pot fi raportate la chiria pe care reclamantul ar fi încasat-o ci numai la chiria efectiv încasată de pârâtă, sub acest aspect neexistând probe concludente.
La data de 9 ianuarie, societatea pârâtă a declarat recurs împotriva deciziei nr. 590/2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinţei fondului în sensul schimbării în parte a sentinţei prin respingerea în totalitate a acţiunii introductive formulate de reclamantă.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă în dezvoltarea criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate, următoarele:
Referitor la motivul întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
- Decizia recurată cuprinde considerentele care ignoră criticile şi apărările formulate cu privire la specificul activului comercial a cărei exploatare comercială nu ţine de domeniul pretinselor drepturi reale dobândite de Municipiul Bucureşti începând cu anul 1937 ori confirmate prin procesele - verbale din 1940 şi 1941;
- Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată, deoarece deşi reţine, contrar sentinţei fondului, că există identitate de părţi între litigiile anterioare şi prezenta cauză, respinge criticile privitoare la încălcarea acestui principiu cu o motivare proprie, în sensul că nu există identitate de obiect şi cauză, dar, în această ipoteză instanţa de apel nu putea menţine soluţia primei instanţe, conform căreia, în temeiul art. 492 C. civ. localul comercial face obiectul proprietăţii publice.
- toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare (sentinţa comercială nr. 2844 din 28 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa comercială nr. 363 din 10 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, au confirmat în favoarea societăţii pârâte titluri de proprietate asupra activului comercial, care contrazic temeiurile de fapt şi apărările reclamantei;
- Decizia recurată reţine în contradicţie cu considerentele sentinţei privitoare la incidenţa art. 492 C. civ., că spaţiul a fost construit anterior anului 1990, fiind proprietate de stat, dreptul de administrare revenind D.D.P., dar nu explică cum s-a transmis acest drept către Municipiul Bucureşti;
- Decizia recurată este contrazisă de actele normative care au recunoscut existenţa dreptului de administrare directă asupra restaurantului în patrimoniul fostei I.C.R.1, reorganizată după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 în SC F. SA.
- a fost ignorată Decizia nr. 3866 din 8 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins acţiunea, privind anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între I.C.R.1 şi N.D. din care rezultă că I.C.R.1 exercita dreptul de administrare directă asupra unei unităţi de patiserie situată în Parcul Herăstrău, bunurile din patrimoniul său fiind transferate la SC F. SA constituită conform Legii nr. 15/1990 prin Decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
- este incorectă statuarea din decizie în sensul că I.C.R. 1 ar fi recunoscut că a fost un simplu chiriaş deoarece contractul de închiriere din 1991 încheiat cu Asociaţia M. nu putea viza decât folosinţa terenului;
- verificarea judiciară a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între I.C.R. 1 şi N.D. s-a realizat în litigiul finalizat prin Decizia nr. 3105 din 16 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a constatat că societatea a dobândit proprietatea asupra construcţiilor prin aport la capitalul social subscris şi vărsat de N.D.;
- prima instanţă a reţinut incorect de pârâta nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra unor construcţii aflate pe domeniul public;
- este total ignorată situaţia de fapt dovedită în cauză, activul comercial fiind situat în perimetrul Parcului Herăstrău din perioada anterioară anului 1989, şi ca element al fondului de comerţ administrat de I.C.R. 1 s-a vândut distinct sub formă de mijloc fix în condiţiile Decretului Lege nr. 54/1990:
- este esenţială împrejurarea că toate amenajările de pe teren au fost cumpărate de la I.C.R. 1 în 1990 de N.D. şi apoi aportate la societate;
Referitor la motivul întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ.
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare (4140 din 13 decembrie 2006) nu a dat dezlegări în drept privind fondul litigiului, calitatea în care reclamanta a acţionat în prezenta cauză, ori cu privire la cauza juridică a cererii, iar instanţele care s-au pronunţat în fond după casare au interpretat contrar legii statuările deciziei de casare, fără a observa că între vocaţia promovării acţiunilor în justiţie şi necesitatea dovedirii drepturilor dobândite este o diferenţă esenţială;
- Decizia de casare a dat o dezlegare în drept privind temeiul vocaţiei reclamantei de a apăra proprietatea publică reprezentată de Parcul Herăstrău şi prin urmare dezlegările instanţei de casare privesc exclusiv terenul aferent activului comercial şi nu se referă la restaurantul revendicat;
- hotărârile judecătoreşti anterioare care recunosc dreptul societăţii asupra activului comercial şi asupra terenului, nu pot fi contrazise, ele reprezintă dreptul spus de judecător, intrat în circuitul civil având autoritate de lucru judecat, fiind pronunţate în contradictoriu cu reclamanta şi confirmând o situaţie preexistentă;
- prezumţia instituită de art. 492 C. civ. a fost răsturnată în cauză, deoarece s-a dovedit cu autoritate de lucru judecat că societatea este proprietara activului comercial aşa cum este configurat de legislaţie respectiv Legea nr. 58/1991 şi OUG nr. 88/1957 privind privatizarea societăţilor comerciale, terenurile aferente acestor active sunt privite de lege drept un accesoriu, neputând fi închiriate, concesionate separat către alte persoane decât titularul dreptului de proprietate;
- legislaţia în vigoare a permis dobândirea activelor comerciale independent de regimul juridic al dreptului de proprietate asupra terenului aferent activelor comerciale;
- drepturile societăţii cu privire la activul comercial au fost legal dobândite anterior faţă de drepturile recunoscute reclamantului prin Legea nr. 213/1998 şi sunt preferabile drepturilor configurate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998;
- anterioritatea drepturilor legal recunoscute asupra activului comercial este în favoarea societăţii.
- specificitatea revendicării activelor comerciale asupra cărora se pot constitui drepturi independent de regimul juridic al terenului pe care sunt amplasate – impune soluţia respingerii pe fond a acţiunii, criteriu folosit de instanţe pentru compararea titlului nu corespunde legislaţiei incidente în cauză.
Intimatul - reclamant Municipiul Bucureşti a formulat la data de 23 mai 2008 întâmpinare la recursul declarat de pârâtă solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Potrivit intimatei critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se regăseşte în cuprinsul deciziei recurate, deoarece instanţa de apel detaliază soluţia asupra inexistenţei autorităţii de lucru judecat, iar faptul că nu a îmbrăţişat punctul de vedere al recurentei nu poate conduce la concluzia că nu s-a pronunţat asupra apărărilor sale.
Susţine intimata că în cadrul acţiunii în revendicare instanţa este chemată să dispună care dintre titlurile prezentate este mai puternic, or, în cauză contractul de vânzare - cumpărare încheiat la 26 iulie 1990 este pro cauza, fabricat ulterior momentului constituirii societăţii.
Afirmaţia recurentei în sensul că I.C.R. 1 – respectiv SC F. SA s-a constituit ca proprietară a spaţiilor comerciale ce fac obiectul revendicării, prin efectul legii, este absolut neîntemeiată, deoarece I.C.R. 1 era un chiriaş al imobilului conform contractului de închiriere depus în cauză.
Înalta Curte examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile formulate de recurentă se vădesc nefondate.
1.1. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere trei ipostaze care vizează nemotivarea hotărârii şi anume când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
1.2. Referirea recurentei la apărările privind specificul activului comercial şi exploatarea acestuia este mult prea generală şi lipsită de precizie pentru a putea impune concluzia de nemotivare, iar din examinarea motivelor de apel nu rezultă că apelanta a formulat o critică de sine stătătoare cu acest conţinut. Distinct de acestea atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel analizează temeiul în baza căruia I.C.R. 1 a deţinut spaţiul comercial şi consecinţele juridice sub aspectul drepturilor transmise autorului recurentei asupra bunului denumit de părţi „construcţii cu amenajări".
1.3. Instanţa de apel confirmând ca legală şi temeinică hotărârea fondului, a examinat motivele de apel prin prisma apărărilor formulate de părţi relevante în raport de obiectul acţiunii în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor exhibate de părţi nefiind ţinută să răspăundă tuturor argumentelor subsumate uneia sau aceleiaşi apărări.
1.4. Deşi menţine situaţia de fapt şi dezlegările în drept statuate la fond, instanţa de apel reanalizează apărările formulate şi nuanţează acolo unde consideră necesar motivarea primei instanţe.
Considerentele instanţei de apel sunt clare şi explicite ele exprimând raţiunile avute în vedere la adoptarea soluţiei astfel că, nu se poate susţine cu temei că motivarea deciziei este superficială sau ineficientă sau că apărările părţilor cu privire la titlurile de proprietate exhibate nu au fost efectiv analizate de vreme ce instanţa a analizat în considerente aceste apărări argumentându-şi opinia cu privire la preferabilitatea titlului reclamantei.
1.5. Cea de-a doua ipoteză de nemotivare susţinută de recurentă, cu privire la existenţa unor considerente contradictorii în dezlegarea autorităţii de lucru judecat, apărare formulată de aceasta parte la fond şi reiterată în apel, este de asemeni nefondată.
Instanţa de apel analizând cele trei condiţii impuse de art. 1201 C. civ. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, apreciază că deşi, părţile între care s-au purtat litigiile anterioare şi cele din prezenta cauză, sunt aceleaşi, nu exista identitate de obiect şi cauză juridică, astfel că, menţine soluţia fondului, de respingere a autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă.
Aceste considerente nu conţin, în sine nicio contradicţie şi, sunt în deplină concordanţă cu soluţia adoptată, de respingere a apelului promovat de pârâtă.
Aserţiunea recurentei în sensul că odată recunoscută identitatea de părţi între litigiile anterioare şi prezenta cauză, se impune de plano înlăturarea aplicării art. 492 C. civ. şi că instanţa de apel neprocedând în consecinţă este în contradicţie cu ea însăşi, excede dezlegării date de instanţă asupra autorităţii de lucru judecat şi nici nu o contrazice.
Chestiunea efectelor celor două hotărâri judecătoreşti în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor şi a dreptului de superficie asupra terenului este reluată şi analizată de instanţă din perspectiva acţiunii în revendicare în comparare de titluri, instanţa de apel apreciind că dreptul reclamantului este preferabil, apreciere care este argumentată în considerentele deciziei.
1.6. Cu privire la celelalte susţineri ale recurentei subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la situaţia de fapt relevantă dovedită în cauză şi la ignorarea dovezilor administrate şi a concluziilor pe care acestea le impuneau, prin conţinutul lor concret, argumentele aduse tind la o critică de netemeinicie, pe situaţia de fapt.
Altfel spus, recurentul, sub pretext de nemotivare, pune în discuţie o reapreciere a probelor administrate, pentru a trage, cu privire la situaţia de fapt, alte concluzii decât cele statuate la fond şi confirmate de instanţa de apel.
Or, potrivit actualei reglementare a recursului cuprinsă în codul de procedură civilă titlul V – exercitarea acestei căi extraordinare de atac, nedevolutivă se poate face numai pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9, iar reaprecierea dovezilor administrate nu se circumscrie vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege.
Stabilirea situaţiei de fapt constituie atributul suveran al instanţei fondului cu condiţia ca aceasta să îşi motiveze soluţia adoptată, condiţie îndeplinită în cauză.
Instanţa de apel menţinând în tot sentinţa fondului a adoptat motivare expresă şi explicită, aşa încât repunerea în discuţie a situaţiei de fapt prin reaprecierea provelor, în cadrul acestui motiv de nelegalitate este fără temei legal.
În sfârşit, Curtea constată, cu privire la acest motiv de recurs şi o anumită lipsă de rigoare în expunerea argumentelor fiind antamate şi aspecte ce ţin de aplicarea legii, vizând autoritatea de lucru judecat, regimul juridic în baza căreia a fost cumpărat imobilul de către autorul pârâtei şi cu privire la dreptul de superficie recunoscut judiciar.
Aceste critici sunt reluate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportarea lor la dispoziţiile legale care au fost greşit aplicate sau interpretate, ori ignorate, în opinia recurentei, şi ele vor fi analizate în considerentele afectate acestui motiv de recurs, în care se încadrează după art. 304 C. proc. civ.
Curtea aminteşte că, dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă referitoare la recurs, art. 3021, art. 303 şi art. 304 instituie reguli speciale de procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale care trebuie respectate întocmai.
2. Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. Dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., pretins încălcate, au următorul conţinut: "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului; după casare instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
2.2. Prin Decizia nr. 4140 din 13 decembrie 2006 pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa supremă a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 784/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a modificat-o în sensul admiterii apelului declarat de aceiaşi parte împotriva sentinţei fondului şi desfiinţând această hotărâre a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, statuând că „terenul în litigiu, situat în Parcul Herăstrău, conform concluziilor raportului de expertiză necontestat de părţi, face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti cu consecinţa că această entitate are vocaţia promovării acţiunilor în justiţie pentru apărarea dreptului de proprietate".
2.3 Prin urmare, problema de drept dezlegată de instanţa supremă prin Decizia de casare au vizat calitatea procesual activă a reclamantei Municipiul Bucureşti de a promova acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost motivată în fapt şi în drept, o acţiune în revendicare imobiliară, prin care tinde la apărarea dreptului său de proprietate publică, şi aceasta deoarece valorificarea dreptului de proprietate când imobilul este posedat de altă persoană se face numai pe calea acţiunii în revendicare, o acţiune reală, petitorie în care cel ce se pretinde proprietar trebuie să-şi dovodească dreptul de proprietate precum şi apartenenţa terenului în litigiu domeniului public al Municipiului Bucureşti.
Concluzia se impune cu forţa evidenţei, nu numai prin caracterul explicit al considerentelor deciziei de casare, dar şi prin raportare la obiectul recursului, respectiv Decizia şi sentinţa atacată prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru lipsa calităţii sale procesual active.
2.4. Instanţa de casare nu a dat nicio indicaţie asupra necesităţii administrării anumitor probe obligatorii pentru judecătorii fondului şi aceasta deoarece cauza nu a fost soluţionată pe fond în primul ciclu procesual, ci pe excepţie, chiar dacă excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, acţiunea reclamantei nu a fost respinsă iniţial ca neîntemeiată ci pentru lipsă de calitate procesual activă, motiv pentru care trimiterea spre rejudecare s-a făcut către prima instanţă.
Menţiunea cuprinsă în partea finală a considerentelor deciziei de casare referitoare la „administrarea tuturor probelor necesare justei soluţionări a cauzei", nu semnifică aşa cum susţine recurentul, a obligaţiei impusă instanţei de trimitere de a administra şi alte probe, prin referire la probele deja câştigate cauzei care nu sunt suficiente pentru soluţionarea justă a litigiului, ci are în vedere dreptul părţilor, în virtutea principiului disponibilităţii, dar şi al instanţei, în temeiul art. 129 C. proc. civ., de a solicita şi administra toate probele utile, concludente şi pertinente soluţionării cauzei.
2.5. În rejudecare, prima instanţă, reţinând in terminis, în cuprinsul încheierii din data de 23 aprilie 2007 că excepţia calităţii procesual active a reclamantei a fost dezlegată de instanţa de casare, se pronunţă asupra acţiunii formulate de reclamantă, acţiune în revendicare imobiliară, analizând titlurile de proprietate prezentate de părţi, din perspectiva apărărilor formulate de acestea.
2.6. În considerentele sentinţei, şi deciziei pronunţate în cauză, nu există nicio referire sau raţionament care să impună concluzia că au fost interpretate greşit cele statuate prin Decizia de casare.
Totodată, ambelor părţi, le-au fost încuviinţate toate probele cu înscrisuri solicitate, aşa încât, critica recurentei sub acest aspect se vădeşte nefondată.
2.7. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. recurenta a susţinut în esenţă că prin două hotărâri judecătoreşti anterioare, definitive şi irevocabile, respectiv sentinţa civilă nr. 363 din 10 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sector 1 şi sentinţa civilă nr. 3105 din 16 mai 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, s-a constatat că societatea este proprietara construcţiilor situate de terenul din sector 1 şi titulara dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiilor, ceea ce impunea concluzia existenţei autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză.
2.8. După art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceiaşi cauză şi este între aceleaşi părţi făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate".
Principiul instituit de art. 1201 C. civ. şi care constituie o excepţie peremtorie, de ordine publică, împiedică judecarea din nou a unui raport juridic care a făcut obiectul unei judecăţi anterioare definitive.
Pentru ca excepţia de lucru judecat să opereze, dispoziţiile legale susmenţionate impun condiţia cumulativă a existenţei unei triple identităţi, de obiect, cauză şi părţi, cu alte cuvinte se cere ca raportul juridic dedus judecăţii din nou să fie identic cu cel anterior judecat.
În acest sens, exista identitate de obiect dând beneficiul juridic care se reclamă este identic cu cel asupra căreia s-a statuat deja prin hotărârea anterioară şi identitate de cauză când raportul din nou pretins ca fapt generator al aceluiaşi beneficiu, a fost cuprins şi în raportul anterior şi judecat, ţinând cont de cadrul juridic în care cauza a fost invocată şi tranşată, cu alte cuvinte acelaşi cadrul juridic stabilit de părţi în limitele căruia instanţa s-a pronunţat.
În sfârşit identitatea de părţi, impune cerinţa ca în ambele judecăţi să figureze aceleaşi părţi şi în aceiaşi calitate, adică în nume propriu şi nu ca mandatar al altuia.
2.9. Verificând din perspectiva condiţiei triplei identităţi, acţiunea de faţă, ce face obiectul judecăţii pendinte şi cele statuate prin hotărârile judecătoreşti anterioare, în raport de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat, Curtea constată că nu există nicio violare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., soluţia adoptată de instanţa fondului şi menţinută de instanţa de apel în sensul inexistenţei identităţii de obiect şi cauză, este corectă.
Astfel, prin sentinţa comercială 363 din 10 ianuarie 2000 s-a constatat în temeiul art. 111 C. proc. civ. că societatea este titulara dreptului de superficie asupra terenului de sub construcţiile şi anexele ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat între I.C.R. 1 şi N.D., construcţii aportate de cumpărător ulterior la capitolul social al societăţii în calitatea sa de asociat, iar prin sentinţa comercială 3105 din 16 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, s-a constatat că societatea este proprietatea construcţiilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare sus menţionat, hotărârile fiind pronunţate în contradictoriu cu C.G.M.B., D.A.P.G., şi respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, A.P.G.
Prin acţiunea pendinte formulată de Municipiul Bucureşti – în calitate de persoană juridică de drept public, se solicită obligarea societăţii pârâte să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul şi terenul situat în Şos.Nordului nr. 7-9, invocând un drept de proprietate publică asupra bunului situat în Parcul Herăstrău, bun ce aparţine domeniului public al acestei entităţi.
Acţiunea, astfel cum a fost formulată şi întemeiată în drept, având ca obiect valorificarea dreptului de proprietate asupra bunului, aflat în posesia altei persoane este o acţiune petitorie, reală, în revendicare, soluţionarea ei impunând examinarea titlurilor de proprietate prezentate de părţi şi aprecierea eficacităţii lor.
Or, prin hotărârile judecătoreşti anterioare nu au fost examinate şi nu s-a statuat asupra drepturilor de proprietate invocate de părţi cu privire la acelaşi bun, nu au fost examinate titlurile lor din perspectiva unei acţiuni în revendicare, altfel spus, chestiunea litigioasă din prezenta cauză prin care Municipiul Bucureşti invocă un drept de proprietate publică asupra bunului nu a făcut obiectul acţiunilor soluţionate prin hotărârile anterioare.
Raportul juridic dedus judecăţii pendinte nu este identic nici sub aspectul obiectului şi nici în ce priveşte cauza petendi cu cel anterior, iar lucrul judecat, trebuie întotdeauna examinat în limitele raporturilor pe care părţile le-au pus în discuţie în judecata anterioară.
Aşa fiind, nu se poate susţine cu temei că, acţiunea pendinte este incompatibilă şi nu poate coexista cu chestiunile judecate prin cele două hotărâri anterioare, cu alte cuvinte, că operează excepţia autorităţii de lucru judecat.
3. În principiu hotărârile judecătoreşti nu sunt translative de drepturi, ci declarative, în sensul că nu produc transmisiunea unui drept de la o persoană la alta, nu crează un drept în favoarea cuiva, ci recunosc numai drepturi anterioare.
În această ordine juridică, instanţele au reţinut cele constatate prin hotărârile judecătoreşti invocate de recurentă în consolidarea titlului său de proprietate.
Altfel spus, titlul de proprietate al pârâtei recurente asupra bunului revendicat – este titlul sub care N.D. a dobândit bunul de la I.C.R. 1 în baza convenţiei de vânzare - cumpărare încheiate la 26 iulie 1990, bun pe care ulterior l-a aportat, la capitalul social al societăţii pârâte în calitate de asociat, iar cele constatate prin sentinţa comercială nr. 3105/2000 sunt în acest sens, faţă de caracterul declarativ al hotărârii judecătoreşti.
Comparând titlurile de proprietate invocate de părţi, concluzia reţinută de instanţe cu privire la caracterul absolut al dreptului de proprietate dovedit de reclamanta Municipiul Bucureşti, asupra bunului revendicat, se fundamentează legal.
Trebuie precizat în acest punct al expunerii că, în acţiunea în revendicare în care ambele părţi exhibă titluri de proprietate asupra bunului, stabilirea dreptului de proprietate, impune o examinare şi apreciere comparativă a acestora.
Deşi recurenta prin criticile formulate se referă exclusiv la dovezile administrate şi concluziile care se desprind sub aspectul dreptului său de proprietate asupra bunului această analiză nu poate fi făcută decât prin raportare şi la dreptul de proprietate dovedit de reclamantă, fiind de esenţa acţiunii în revendicare examinarea şi aprecierea comparativă a drepturilor de proprietate invocate sub raportul probabilităţii lor.
3.1.Titlul invocat de societatea pârâtă, contractul de vânzare - cumpărare încheiat la 26 iulie 1990, prin care autorul său a cumpărat de la I.C.R. 1 mai multe bunuri, printre care şi clădiri amenajări, chioşcuri, ca act probatoriu, ca instrumentum, dovedeşte existenţa unor raporturi juridice cu privire la dreptul transmis, raporturi în puterea cărora dobânditorul nu poate primi dreptul decât aşa cum figura în patrimoniul autorului său.
Or, la data încheierii actului, vânzătoarea I.C.R. 1, întreprindere de stat, deţinea bunul numai în calitate de chiriaş, în baza unui contract de închiriere încheiat începând cu anul 1988 cu D.D.P., contract care a încetat la 1 octombrie 1990, la cererea întreprinderii.
Prin urmare, transferul dreptului de proprietate nu putea opera în situaţia în care vânzătorul la data încheierii, 26 iulie 1990, nu era proprietarul bunului, ci îl deţinea în calitate de chiriaş.
3.2. Probele relevă în acest sens că la data de 20 septembrie 1990, N.D. – şef unitate la debarcader şi dl. S.D. – reprezentantul ÎM M., solicită, D.D.P. închirierea spaţiului, respectiv a localului, cerere aprobată la 25 septembrie 1990 de D.D.P., iar la 26 noiembrie 1990 se încheie contractul de închiriere cu ÎM M., reprezentată de d-nii S.D. şi N.D., obiectul închirierii fiind suprafeţele situate în Parcul Herăstrău, respectiv construcţii 458 mp, 120 mp depozite şi 903 mp curte. În sfârşit la data de 21 martie 1991, spaţiul respectiv este închiriat societăţii pârâte, N.D. şi S.D. având calitate de asociaţi.
Societatea pârâtă nu oferă nicio explicaţie pertinentă cu privire la încheierea acestor contracte de închiriere pentru spaţiul comercial în litigiu, în condiţiile în care, contractul de vânzare - cumpărare exhibat ca titlu de proprietate se încheiase anterior – respectiv la 26 iulie 1990.
3.3. Susţinerea recurentei în sensul ca imobilul, ca element al fondului de comerţ administrat de I.C.R. 1 s-a vândut distinct, sub forma unor mijloace fixe în condiţiile Decretului Lege nr. 54/1990 şi că, în prealabil s-au închiriat în baza art. 9 din Decret, spaţii disponibile din clădiri Asociaţiei M., nu are niciun fundament legal şi nici probatoriu.
3.4. Aşa cum s-a arătat la pct. 3.1 închirierea spaţiului către Asociaţia M. s-a făcut la data de 26 noiembrie 1990, iar contractul de vânzare - cumpărare s-a încheiat anterior, respectiv la 26 iulie 1990.
Decretul Lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, prevedea posibilitatea vânzării de către întreprinderile de stat sau cooperatiste de "maşini, utilaje, instalaţii disponibile către întreprinderile mici" (art. 10), prin urmare bunuri mobile, din categoria celor enumerate.
Actul normativ adoptat de Consiliul F.S.N., la 12 februarie 1990, urmare schimbărilor istorice ce au avut loc în decembrie 1989, nu constituie un act de privatizare, în sensul legislaţiei adoptate ulterior şi asupra căruia vom reveni, ci, reprezintă numai un prim pas pentru stimularea liberei iniţiative, instituţiile economice specifice economiei de piaţă au fost create ulterior, treptat, odată cu apariţia Legii nr. 15/1990.
3.5 Invocarea de către recurentă a legislaţiei cu privire la privatizarea societăţilor comerciale este lipsită de relevanţă în cauză, faţă de data încheierii actului de vânzare - cumpărare 26 iulie 1990.
În acest sens, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, a fost publicată în M. Of. nr. 98/8.08.1990, iar Legea nr. 58 din 14 august 1991 publicată în M. Of. Partea I nr. 169/16.08.1991 referitoare la privatizarea societăţilor comerciale viza societăţile comerciale constituite conform dispoziţiilor capitolului III din Legea nr. 15/1990 şi regiile autonome transformate prin hotărâre de Guvern în societăţi comerciale.
Altfel spus, calificarea dată de recurenta imobilului vândut de I.C.R. 1 la data de 26 iulie 1990, de activ comercial, în sensul legislaţiei adoptată ulterior privind privatizarea societăţilor comerciale, este o construcţie juridică fără niciun fundament legal, nu numai pentru că încalcă principiul neretroactivităţii legii, dar şi pentru că bunul deţinut cu chirie de întreprinderea de stat nu se încadra în categoria bunurilor ce urmau să constituie patrimoniul societăţilor comerciale înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.
3.6. Distinct de acestea, mai trebuie subliniat că procesul de privatizare a societăţilor care a făcut obiectul unor reglementări succesive, (Legea nr. 58/1991, abrogată prin OUG nr. 88/1997, OUG nr. 37/1999, Legea nr. 99/1999) nu semnifică transformarea proprietăţii publice în proprietate privată, ci transferul bunurilor corporale sau incorporale, inclusiv a acţiunilor din proprietatea privată a statului sau a unei unităţi administrativ teritoriale în proprietatea particularilor, cu alte cuvinte, prin procesul de privatizare nu se schimbă natura dreptului de proprietate asupra bunului, bunurile proprietate publică a statului sau unităţilor administrativ teritoriale nefăcând obiectul reglementărilor în domeniul privatizării.
3.7. Cât priveşte dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta a dovedit cu titlul exhibat apartenenţa bunului la domeniul public, în sensul că a fost dobândit de unitatea administrativ teritorială printr-unul din modurile prevăzute de lege – respectiv exproprierea pentru utilitate publică dispusă prin Legea nr. 2412/1912 pentru crearea Parcului Naţional din Bucureşti, actualmente Parcul Herăstrău.
Referitor la construcţia în litigiu, situată în interiorul parcului dispoziţiile art. 492 C. civ. îşi găsesc pe deplin aplicarea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei, deoarece accesiunea nu e decât o consecinţă a incorporării materiale a unui lucru accesoriu cu lucrul principal care constituie obiectul dreptului de proprietate. Construcţiile, ca accesoriu incorporate în pământ în mod artificial aparţin proprietarului terenului, în baza prezumţiei că aceste lucrări făcute pe pământul său, sunt ale sale fiind cuprinse în dreptul său, prezumţie care nu a fost înlăturată în cauză. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care I.C.R. 1, a deţinut imobilul (construcţiile) în temeiul unui contract de închiriere, recurenta, nu poate să susţină că aceste construcţii au fost edificate de I.C.R. 1, respectiv faptul că manopere şi materialele înglobate în construcţie au aparţinut întreprinderii de stat, singura ipoteză în care prezumţia instituită de art. 492 C. civ. ar fi fost răsturnată, cu consecinţa naşterii dreptului numai la despăgubiri pentru materialele şi manopera înglobate în construcţie.
3.8.Aserţiunea recurentei, în sensul că drepturile reclamantei asupra bunurilor de natura celui ce face obiectul litigiului au fost recunoscute ca atare prin Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, iar drepturile societăţii pârâte asupra activului comercial legal recunoscute, sunt anterioare celor configurate de Legea nr. 213/1998, deoarece situaţia de fapt şi de drept a amplasării activelor comerciale este calificată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca aparţinând domeniului privat al statului şi unităţilor administrative, este fundamental greşită deoarece se confundă bunurile apropiate cu titlu comunitar şi bunurile apropiate cu titlu privat de către stat sau de către unităţile administrativ teritoriale, cu alte cuvinte domeniul public şi domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale.
Astfel spus dacă este vorba despre bunuri din domeniul public, asupra lor se exercită un drept de proprietate publică, iar asupra bunurilor din domeniu privat al statului se exercită un drept de proprietate privată aparţinând statului sau unităţilor administrativ teritoriale, diferenţa dintre ele fiind date de conţinutul, limitele şi caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, deoarece numai bunurile din domeniul public au un regim specific, fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
În acest sens, menţiunea cuprinsă în art. 1844 C. civ. în legătură cu bunurile ce „sunt scoase afară din comerţ" evocă caracterul inalienabil al bunurilor din domeniul public, care nu pot fi dobândite prin mijloace de drept privat.
Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu este infirmată de posibilitatea constituirii unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, cum sunt dreptul de administrare, de concesiune, de folosinţă gratuită pentru instituţiile de utilitate publică sau de închiriere [art. 136 alin. (4) din Constituţie] deoarece în acest caz nu este vorba de înstrăinare sau dobândirea bunurilor din domeniul public, ci de modalităţi specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public.
3.9. Dreptul de proprietate publică îşi găseşte consacrarea legislativă, în dispoziţiile cuprinse în Codul civil – art. 475 alin. (2), art. 476, art. 478, art. 480, art. 499, art. 1844, în art. 136 alin. (1) – (4) din Constituţie, în forma revizuită, (art. 135 în forma iniţială), art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 121 - art. 126 din Legea nr. 215/2001, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesionărilor, texte care impun concluzia că aparţin domeniului public bunurile afectate unei utilităţi publice, respectiv bunurile de uz şi interes public.
Cum bunurile de uz public sunt acele bunuri de folosinţă generală, adică bunurile ce pot fi folosite, în acelaşi timp, în mod actual sau eventual, de toţi membrii unei comunităţi, dreptul de proprietate al municipalităţii asupra Parcului Herăstrău, nu a fost recunoscut pentru prima dată prin Legea nr. 218/1998 cum susţine recurentul, ci el exista de la data dobândirii sale prin Legea nr. 2412/1912 promulgată de Carol I, pentru crearea Parcului Naţional Bucureşti.
Cu alte cuvinte, bunurile care aparţin domeniului public nu sunt numai cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 213/1998, ci orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau de către unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
4. În sfârşit, referirea recurentului la art. 25 din Legea nr. 213/1998, nu are nicio legătură cu „situaţia de fapt şi de drept a amplasării activelor comerciale" în discuţie.
Prin art. 25 din Legea nr. 213/1998 s-a prevăzut că: „În accepţiunea acestei legi, prin sintagma domeniu public din art. 477 C. civ., se înţelege domeniu privat al statului sau al unităţii administrativ teritoriale".
Art. 477 C. civ. – prevedea că bunurile fără stăpân şi bunurile dintr-o moştenire vacantă aparţin domeniului public".
Fără a intra în examinarea formulei utilizate de legiuitor, această prevedere este străină cauzei de faţă, deoarece pârâta - recurentă nu a susţinut niciun moment că imobilul, construcţia, se încadrează în categoria bunurilor fără stăpân sau a bunurilor dintr-o moştenire vacantă preluate de stat.
Ca urmare, constatând nefondate criticile formulate de recurentă, pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.P.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 590 din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2420/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2948/2008. Comercial → |
|---|
