ICCJ. Decizia nr. 3073/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3073/2008
Dosar nr. 34374/3/2005
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7873 din 2 octombrie 2006 pronunţată în dosar nr. 34374/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtei SC N.T. SA Bucureşti cu consecinţa obligării acesteia la efectuarea investiţiei în sumă de 58.800.000 lei (Ron) la SC D.M.A.I.U., în prezent SC U.SC SA Bucureşti, precum şi la plata sumei de 17.640.000 lei (Ron) cu titlu de penalităţi de întârziere şi s-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC U.SC SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în temeiul raporturilor contractuale dintre părţi materializate în contractul nr. 1472 încheiat la 16 decembrie 1997 între antecesorul reclamantei în calitate de vânzător şi pârâtă în calitate de cumpărătoare, aceasta a dobândit pachetul majoritar de acţiuni la SC D.M.A.I.U. SA, în prezent SC U.S.C. SA pentru preţul de 26.557.250.000 lei.
Pe lângă plata preţului, prin clauza prevăzută la art. 7.7 din contract pârâta şi-a asumat şi obligaţia efectuării în societate pe o perioadă de patru ani începând cu data plăţii preţului o investiţie în sumă de 558.000.000.000 lei, conform anexelor 1 şi 2 la contract, iar în cazul nerespectării acestei obligaţii urmând să plătească o penalitate egală cu 30% din suma neinvestită la sfârşitul perioadei.
Ulterior, prin actul adiţional din 12 mai 2000 părţile au convenit ca efectuarea investiţiilor să fie reeşalonată pe perioada 31 decembrie 2000 – 31 decembrie 2003.
Pârâta, arată tribunalul, nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, relevant fiind faptul că, deşi potrivit contractului aceasta trebuia să furnizeze vânzătorului la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar un certificat emis de cenzorii societăţii care să ateste valoarea investiţiilor efectuate în anul precedent, doar la data de 29 august 2005 a fost depus certificatul emis de o firmă de audit conform căreia la scadenţa obligaţiei, adică 31 decembrie 2003 s-a realizat investiţia în sumă de 307.817.085.333 lei din sursele societăţii privatizate şi nu din surse proprii ale cumpărătorului.
Prin urmare, raportat la cuantumul total al investiţiei ce trebuia efectuată, respectiv în sumă de 588.000.000.000 lei şi a prevederilor contractului nu se poate însă reţine nici măcar o îndeplinire parţială a obligaţiilor în condiţiile în care investiţiile nu au fost realizate din sursele stabilite prin contract.
De asemenea, apărările pârâtei referitoare la imposibilitatea realizării investiţiilor din cauze ce nu-i pot fi imputate au fost respinse de tribunal, ca nefondate, în condiţiile în care aceasta nu s-a prevalat pe parcursul derulării contractului de prevederile art. 10, care îi confereau posibilitatea exonerării de răspundere, astfel că faţă de neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate, cererea reclamantei este întemeiată.
Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC U.S.C. SA având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere către intervenientă, în temeiul art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 modificată prin Legea nr. 506/2002, prima instanţă a reţinut că prin art. 11 din O.G. nr. 27/2005 aceste dispoziţii care îi confereau posibilitatea de a beneficia de penalităţile datorate pentru nerealizarea investiţiei, au fost abrogate anterior formulării cererii de intervenţie şi în consecinţă nu pot constitui un temei pentru admiterea cererii.
Apelurile declarate de pârâtă şi intervenienta în interes propriu au fost admise prin decizia nr. 369 din 14 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, iar hotărârea primei instanţe modificată în parte în sensul admiterii cererii de intervenţie şi obligării pârâtei SC N.T. SA către intervenienta SC U.S.C. SA la plata sumei de 17.640.000 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de control judiciar în argumentarea deciziei pronunţate a reţinut ca fiind întemeiate criticile formulate în privinţa modului de soluţionare al cererii de intervenţie, deoarece instanţa de fond a fost investită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat ca penalităţile de întârziere să fie acordate societăţii privatizate SC U.S.C. SA după cum rezultă atât din acţiunea introductivă cât şi din notificarea din data de 20 aprilie 2005 prin care pârâta SC N.T. SA este încunoştiinţată că datorează penalităţi în sumă de 17.640.000 lei către SC D.M.A.I.U. SA, în prezent SC U.S.C. SA.
În acest context, arată instanţa de apel, afirmaţia reprezentantului reclamantei făcută în şedinţa publică din 7 noiembrie 2005 în sensul că din eroare a solicitat prin cererea de chemare în judecată ca suma stabilită cu titlu de penalităţi să-i fie acordată este inexactă şi totodată încalcă prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., fiind o modificare de acţiune făcută oral, fără a fi aprobată de prima instanţă şi fără a fi comunicată pârâtei pentru a-şi putea exercita dreptul fundamental la apărare.
În privinţa beneficiarului acestor penalităţi s-a reţinut că raportat la împrejurarea corect stabilită de tribunal că investiţiile nu au fost realizate conform contractului şi H.G. nr. 450/1999, acestea se cuvin societăţii privatizate, respectiv intervenientei SC U.S.C. SA în temeiul art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, în vigoare la data la care penalităţile au devenit certe, lichide şi exigibile, fiind irelevantă abrogarea ulterioară a acestor dispoziţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.
În mod concret, recurenta invocă faptul că greşit instanţa de apel a reţinut că tribunalul a fost investit cu o acţiune prin care reclamanta A.V.A.S. a solicitat ca penalităţile să fie acordate societăţii privatizate SC U.S.C. SA apreciind eronat că cererea de chemare în judecată trebuia modificată şi că nu au fost respectate dispoziţiile procedurale în acest sens când în realitate reclamanta a cerut ca plata acestor penalităţi să fie efectuată în conformitate cu prevederile contractului încheiat cu SC N.T. SA Bucureşti, singura care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă.
În acest context, menţiunea făcută de reclamantă pe penultima pagină din cererea de chemare în judecată, în sensul că penalităţile trebuie achitate în contul societăţii privatizate, este doar o eroare materială ce a fost rectificată, conform art. 132 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. Pe de altă parte, arată recurenta, soluţia ce se impunea în ipoteza în care instanţa de apel a constatat că reclamanta a solicitat ca plata penalităţilor să fie efectuată către SC U.S.C. SA, era aceea de respingere a cererii de intervenţie ca fiind lipsită de interes.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din O.U.G. nr. 25/2002, modalitate prin care instanţa de apel a dat eficienţă unui text de lege abrogat şi contrar prevederilor contractuale cuprinse în clauza 7.7 alin. (1) conform cărora, în cazul neefectuării investiţiilor prevăzute în anexa 1, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o penalitate egală cu 30 % din suma neinvestită la sfârşitul perioadei de investiţie.
În acest sens, menţionează recurenta, prevederile legale anterior menţionate, conform cărora aceste penalităţi se cuvin societăţii privatizate urmând a fi virate cu titlu gratuit societăţii conform O.G. nr. 40/2003, au avut o aplicabilitate temporară, astfel încât după abrogarea acestor dispoziţii prin art. 11 din O.G. nr. 27/2005, plata penalităţilor nu se mai putea efectua valabil în contul societăţii privatizate. Pe de altă parte, abrogarea dispoziţiilor legale anterior menţionate a fost impusă de necesitatea corelării legislaţiei naţionale cu cea europeană din domeniul concurenţei, aspect ce rezultă din Expunerea de motive a proiectului Legii nr. 340/2005 de aprobare a O.G. nr. 27/2005.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Curtea constată că este întemeiat admiţându-l ca atare.
1. Instanţa de apel a apreciat greşit că precizarea verbală făcută de reprezentantul reclamantei, în faţa tribunalului, în sensul că din eroare a menţionat în motivarea cererii de chemare în judecată că penalităţile solicitate se cuvin SC U.S.C. SA, reprezintă o modificare de acţiune necomunicată pârâtei şi care nu a fost aprobată de prima instanţă.
Această precizare a fost făcută de reclamantă la prima zi de înfăţişare şi se încadrează în prevederile art. 132 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., deoarece s-a rectificat o eroare materială din cuprinsul cererii de chemare în judecată, situaţie în care „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă”, cum de altfel, corect a procedat tribunalul, menţionând în cuprinsul încheierii de şedinţă această precizare şi totodată acordând pârâtei un termen pentru pregătirea apărării. Pârâta, prin întâmpinarea depusă nu a invocat încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ci a formulat apărări pe fondul cauzei, inclusiv în privinţa penalităţilor de întârziere.
În acest context, argumentarea instanţei de apel conform căreia pârâta a fost în imposibilitatea exercitării dreptului său fundamental la apărare faţă de precizarea acţiunii şi că aceasta nu a fost avută în vedere de tribunal nu este corectă şi nici nu a fost de altfel, invocată de pârâtă prin apelul formulat care a vizat în exclusivitate critici de fond ale hotărârii primei instanţe şi nu încălcarea de către aceasta a dispoziţiilor procedurale cuprinse în art. 132 C. proc. civ.
Din această perspectivă, rezultă că este întemeiată şi critica recurentei conform căreia, un atare argument înfrânge logica juridică pentru că într-adevăr în ipoteza în care instanţa de apel a reţinut că în realitate reclamanta A.V.A.S. a solicitat ca plata penalităţilor de întârziere să fie făcută către SC U.S.C. SA, soluţia ce se impunea era aceea de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de aceasta ca fiind lipsită de interes.
De altfel, dacă SC U.S.C. SA ar fi avut calitatea de parte în proces, încă prin acţiunea introductivă, formularea unei cereri de intervenţie nu era posibilă deoarece conform art. 49 C. proc. civ., „oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”, ori tocmai pentru că nu era parte în acel proces SC U.S.C. SA, a apreciat că se impune formularea unei cereri de intervenţie.
2. Referitor la motivul de recurs privind aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, Curtea constată că instanţa de apel a avut în vedere doar împrejurarea că penalităţile de întârziere erau certe, lichide şi exigibile la data de 31 decembrie 2003, dată la care erau în vigoare dispoziţiile legale anterior invocate, astfel încât acestea se cuvin de drept societăţii intervenite, chiar dacă la data formulării cererii de intervenţie aceste prevederi erau abrogate prin O.G. nr. 27/2005. Acest act normativ produce efecte numai de la data adoptării şi promulgării lui, adică doar pentru penalităţile de întârziere pentru nerealizarea investiţiilor născute după această dată pentru că în caz contrar s-ar încălca prevederile art. 1 C. civ., potrivit căruia legea civilă dispune numai pentru viitor şi nu are putere retroactivă.
Deşi, acest raţionament este corect, instanţa de apel era datoare să examineze motivarea formulată constant de reclamantă în sensul că aceste penalităţi i se cuvin în temeiul contractului, cu atât mai mult cu cât art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 a fost abrogat, susţine recurenta, tocmai din cauza neconformităţii sale cu legislaţia comunitară în domeniul concurenţei, indicând în acest sens Expunerea de motive a proiectului Legii nr. 340/2005 de aprobare a O.G. nr. 25/2002.
În acest context, rezultă că este întemeiată şi critica conform căreia instanţa de apel nu a analizat cauza şi sub aspectul obligaţiilor contractuale asumate de părţi, limitându-se la analizarea efectelor abrogării prevederilor legale în temeiul cărora penalităţile de întârziere au fost acordate, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., cauza nefiind cercetată în fond sub toate aspectele deduse judecăţii, astfel încât soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu care aceasta se va analiza şi din perspectiva conformităţii dispoziţiilor legale în baza căreia acestea au fost acordate cu legislaţia cominatară şi raportat la împrejurarea că aceasta a determinat adoptarea Legii nr. 340/2005 de aprobare a O.G. nr. 27/2005 pentru abrogarea expresă a dispoziţiilor care pot avea impact anticoncurenţial, respectiv art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.
În consecinţă, potrivit argumentelor anterior expuse, Curtea constată că recursul reclamantei fiind întemeiat, acesta va fi admis ca atare, iar conform art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., cauza va fi trimisă spre rejudecare ca efect al casării deciziei instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 369 din 14 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 2998/2008. Comercial. Acţiune în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 3076/2008. Comercial. Obligatia de a face.... → |
---|