ICCJ. Decizia nr. 3076/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3076/2008
Dosar nr. 20809/3/2006
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru activul denumit C.M. situat în Bucureşti, B-dul Libertăţii, prin negociere directă. Această acţiune a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 12 lit. b) şi art. 14 din Legea nr. 346/2004 şi art. 1073 C. civ. Reclamanta a susţinut că izvorul obligaţiei îl reprezintă, pe de-o parte, dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 potrivit cărora „activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu regiile autonome, societăţile/companiile naţionale, precum şi cu societăţile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părţi, după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către locatar/asociat” şi, pe de altă parte, art. 11 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005 potrivit căruia”. În cazul în care, pe durata de valabilitate a contractului de închiriere, spaţiul închiriat va face obiectul unei proceduri de vânzare, locatarul are drept de preferinţă la cumpărare, prin negociere directă, în condiţiile legii.
În temeiul acestor prevederi, reclamanta a formulat notificarea nr. 2750 din 13 aprilie 2006 prin care a solicitat intimatei-pârâte să demareze procedura privind încheierea contractului de vânzare având ca obiect activul pe care îl deţine potrivit contractului de închiriere. Cu toate acestea, intimata-pârâtă, prin adresa nr. 2958 din 28 aprilie 2006, a transmis refuzul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, motiv pentru care a fost sesizată instanţa de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 5458 din 20 aprilie 2007 acţiunea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la activul menţionat.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către R.A.D.E.F.R.F. a fost admis, ca si cererea de intervenţie accesorie in interesul pârâtei, iar pe fond acţiunea a fost respinsă.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului invocând in principal dispoziţiile art. 65 din O.G. nr. 39/2005 potrivit cu care: „se află in proprietatea privată a statului si in administrarea R.A.D.E.F.R.F. sălile si grădinile de spectacol cinematografic, precum si terenurile aferente acestora, prevăzute in anexa care face parte integranta din prezenta ordonanţă”, cinematograful in cauză fiind înscris la poziţia 89.
Intimata intervenientă a formulat si ea întâmpinare solicitând respingerea recursului invocând, in principal, dispoziţiile H.G. nr. 1874/2006 si anexa nr. 2 la aceasta unde activul in litigiu figurează la poziţia 85.
Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul pentru cele ce urmează:
Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii potrivit art. 304 pct. 7.
Astfel, instanţa de apel în motivarea soluţiei reţine faptul că „în mod greşit a înlăturat judecătorul instanţei de fond apărarea apelantei cu privire la lipsa sa de abilitare necesară pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. O.G. nr. 39/2005, în forma în vigoare la momentul promovării şi soluţionării litigiului prevedea, în mod expres, că sălile şi grădinile de spectacol cinematografic sunt în proprietatea privată a statului şi în administrarea apelantei. Împrejurarea că apelanta a neglijat efectuarea formalităţilor administrative cu privire la înscrierea acestei situaţii, nu poate duce la înlăturarea sau neaplicarea textului legal”. Această motivare nu are nici o legătură cu pricina întrucât instanţa de apel nu indică dispoziţiile legale pe care le-a încălcat judecătorul de fond ci face doar o motivare în fapt fără fundament juridic.
Referitor la considerentul potrivit căruia Ministerul Culturii şi cultelor trebuie să avizeze vânzarea, acesta este eronat întrucât, potrivit O.G. nr. 39/2005, vânzarea activelor poate fi efectuată pe baza strategiei de vânzare.
La data soluţionării litigiului în apel această strategie era în vigoare fiind aprobată prin H.G. nr. 1874/2006. Mai mult, în această strategie de vânzare, la art. 14 – art. 16, era prevăzută practic aceeaşi procedură de vânzare reglementată de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Aşadar, instanţa de apel a indicat că, potrivit O.G. nr. 39/2005 trebuie să existe avizul Ministerului Culturii şi Cultelor pentru vânzare, dar acest act normativ nu reglementează această procedură.
De asemenea, instanţa de apel se referă la efectuarea unor formalităţi administrative cu privire la înscrierea unei situaţii, dar nu le indică in mod concret, totul fiind abordat la modul general fără vreo legătură cu pricina în care a fost pronunţată decizia recurată.
Prin decizia recurată instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Aşa cum s-a precizat în situaţia de fapt, intimata-pârâtă, prin contractul de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005, art. 11, alin. (2), s-a obligat să vândă activul prin negociere directă. În consecinţă, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Instanţa de apel a considerat că apelul este fondat întrucât Legea nr. 346/2004 este reglementarea generală referitoare la stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, iar O.G. nr. 39/2005 este act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun care consacră dreptul general valabil al întreprinderilor mici şi mijlocii de a cumpăra activele disponibile.
Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că legea specială este O.G. nr. 39/2005, întrucât acest act normativ nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici şi mijlocii. Mai mult, art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepţiile de la aplicarea acestui act normativ, excepţii printre care nu se regăsesc sălile şi grădinile de spectacol. Drept urmare, Legea specială este Legea nr. 346/2004. Instanţa de apel, procedând în acest mod, a încălcat principiul specialia generalibus derogant.
De asemenea, instanţa de apel reţine că judecătorul de fond nu avea abilitatea legală de a califica activul ca fiind disponibil, singura îndrituită în acest sens fiind regia autonomă. Această interpretare a art. 13 din Legea nr. 346/2004 este greşită deoarece legiuitorul, prin articolul menţionat, defineşte activul disponibil. Alin. (5) al art. 13 din Legea nr. 346/2004 instituie obligaţia regiei autonome să stabilească şi să întocmească listele cuprinzând activele disponibile.
Aşadar, judecătorul este obligat să interpreteze şi să aplice legea în spiritul ei ţinând seama de textul legal potrivit regulii unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, activul disponibil, in interesul legii, este considerat activul care nu este utilizat de regia autonomă cu capital majoritar de stat pentru o perioada de cel puţin 3 luni. Activul pe care reclamanta îl deţine nu mai este utilizat de pârâta din anul 2005, conform contractului de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005, motiv pentru care această condiţie este îndeplinita. Mai mult, aceasta l-a închiriat până in anul 2012.
Art. 13 al Legii nr. 346/2004 precizează că: „În interesul prezentei legi se considera active disponibile activele care nu sunt utilizate.” Însă aceste active disponibile trebuie sa nu fie utilizate in activitatea proprie a societăţii comerciale si a companiilor naţionale cu capital majoritar de stat destinatoare a spatiilor. In situaţia in care aceste active si spatii sunt la dispoziţia altor societăţi comerciale mici sau mijlocii spre a fi utilizate in baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere in participaţiune, aceste active rămân in continuare active disponibile potrivit ari. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia recurenta reclamantă ar fi trebui să prezinte o listă a activelor disponibile, Curtea retine că legiuitorul permite identificarea acestora după următoarele criterii: activul să se afle in proprietatea unei Regii autonome; (iar in speţă acesta se află, conform adresei nr. 7227 din 15 noiembrie 2006) şi activul să fie nu fie folosit de aceasta pe o perioada de cel puţin 3 luni anterioare formulării intenţiei de achiziţionare; (condiţie îndeplinită, conform contractului de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005). Obligaţia de a întocmi, actualiza lunar şi comunica Lista cu activele disponibile îi revenea pârâtei, in temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2005, iar neîndeplinirea unei obligaţii legale nu poate, în nici un caz, să profite părţii în culpă.
Faptul că reclamanta se încadrează in categoria întreprinderilor mici si mijlocii este dovedit de declaraţia pe propria răspundere a Administratorului SC R.C. SRL.
Referitor la temeiul de drept pe care pârâta îl consideră aplicabil spetei, respectiv O.G. nr. 39/2005, aprobata prin Legea nr. 328/2006, Înalta Curte reţine faptul că aceste prevederi legale nu sunt incidente in cauză. Motivul fiind, pe de o parte, împrejurarea ca însăşi pârâta recunoaşte faptul că, la momentul notificării nu erau încă in vigoare normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 39/2005, iar pe de alta parte, art. 65 al acestei ordonanţe a fost declarat neconstituţional de către Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 227 din 13 martie 2007. Deci activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului şi in administrarea R.A.D.E.F.R.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. 39/2005.
Cât priveşte H.G. nr. 1874/2006, aceasta a fost anulată prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal. Deci nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activul in litigiu figurează la poziţia 85, nu mai poate produce consecinţe juridice.
În consecinţă, În ceea ce priveşte regimul juridic al activului in litigiu, acesta se afla in patrimoniul R.A.D.E.F.R.F., de la înfiinţarea acesteia in baza H.G. nr. 530/1991, iar potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menţionat, Regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său. Conform adresei nr. 7227 din 15 noiembrie 2006, emisa de pârâta, activul se afla in proprietatea acesteia.
Textul de lege invocat de pârâta se referă la „vânzarea sălilor si grădinilor .. aflate in proprietatea privata a statului si in administrarea R.A.D.E.F.R.F.” Activul in cauză fiind in proprietatea, nu in administrarea R.A.D.E.F.R.F., legea aplicabila este Legea nr. 346/2004 care reglementează, in Secţiunea II, accesul I.M.M. - urilor la servicii publice si la active aparţinând Regiilor autonome.
Deşi intimata parata susţine faptul că, la momentul înregistrării notificării reclamantei, prin care aceasta a solicitat cumpărarea activului, nu exista cadru juridic pentru realizarea acestei operaţiuni, Legea nr. 346/2004, modificata, reprezenta cadrul juridic aplicabil in cauză.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, se va admite recursul declarat de reclamanta SC R.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei com. nr. 485 din 24 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o va modifica in sensul că se va respinge apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F. BUCUREŞTI împotriva sentinţei nr. 5458 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi se va respinge şi cererea de intervenţie a M.C.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC R.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei com. nr. 485 din 24 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică.
Respinge apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F. BUCUREŞTI împotriva sentinţei nr. 5458 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi respinge şi cererea de intervenţie a MI.C.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3073/2008. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 3088/2008. Comercial. Acţiune în anularea... → |
|---|
