ICCJ. Decizia nr. 310/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 310/2008
Dosar nr. 26596/3/2004
Şedinţa publică din 1 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4462 din 5 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi drept consecinţă s-a respins cererea formulată de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, în contradictoriu cu pârâta E.E., având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri, constatând prescris dreptul material la acţiune.
Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat ca lipsită de interes cererea de constatarea rezilierii contractului de execuţie nr. 338217/1999.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, la 20 noiembrie 1999, între părţi s-a încheiat contractul nr. 338217/1999 având ca obiect contractarea şi livrarea unui număr de 43 autovehicule speciale pentru transport valori, marca W. LT 35, în valoare de 42.258.377.280 lei, pârâta obligându-se să asigure producţia şi livrarea (cu respectarea strictă a specificaţiilor tehnice stabilite prin caietul de sarcini) la termenele stabilite conform graficului de livrare.
Părţile au convenit şi asupra unui pact comisoriu conform căruia, în situaţia neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de una din părţi, rezilierea contractului intervine în 30 de zile de la data neexecutării.
De asemenea, s-a mai reţinut că autovehiculele trebuiau livrate, în perioada 1 februarie 2000 – 3 mai 2000, şi că obligaţia devenea scadentă, la 3 mai 2000, când urmau să fie livrate ultimele 6 autoblindate astfel că rezilierea de drept a contractului a intervenit la 3 iunie 2000, termen de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că dreptul reclamantului de a obţine despăgubiri ca urmare a rezilierii de drept a contractului s-a împlinit la 3 iunie 2003 şi chiar şi în lipsa unui pact comisoriu dreptul de a cere rezilierea contractului şi despăgubiri s-ar fi născut la 30 zile după data neexecutării culpabile a obligaţiei de livrare a bunurilor, respectiv 3 iunie 2000.
Cu privire la termenul de prescripţie s-a reţinut că acesta este cel general, de 3 ani de la data rezilierii contractului şi nu termenul prevăzut de art. 12 alin. (3) şi (4) din OUG nr. 146/2002 care priveşte dreptul de a cere executarea silită.
De asemenea, s-a reţinut că pretinsa obligaţie de plată a despăgubirilor nu este o obligaţie fiscală, ci una contractuală astfel că, nici termenul de 5 ani reglementat de art. 88 C. proCod Fiscal, nu este aplicabil, reprezentând tot un termen special al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Apelul formulat de reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a fost admis prin Decizia nr. 107 din 28 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, desfiinţându-se sentinţa apelată în parte şi trimiţându-se cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în ce priveşte cererea de constatare a rezilierii contractului.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
În considerentele deciziei, instanţa apelului a reţinut că au fost aplicate corect prevederile privind prescripţia extinctivă pentru debitele pretinse prin acţiunea introductivă termenul de prescripţie fiind cel de drept comun de 3 ani conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dat fiind că despăgubirile îşi au temeiul în răspunderea contractuală ca urmare a rezilierii de drept a acestuia.
S-a considerat că termenul de 5 ani nu este aplicabil, acesta fiind un termen prevăzut de legiuitor pentru executarea silită a creanţelor bugetare.
De asemenea, s-a avut în vedere că prin prevederile art. 12 alin. (3) şi (4) din OUG nr. 146/2002 legiuitorul a instituit o derogare de la regula de drept comun privind termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă întrucât reclamantul s-a adresat instanţei tocmai pentru a obţine un titlu executoriu.
Cu privire la petitul privind constatarea dreptului reclamantului de a reţine sumele pretinse din contul deschis la E. SA de pârâtă şi asupra căruia instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat s-a considerat că reclamantul avea la îndemână procedura prevăzută de art. 2812 C. proc. civ.
În ce priveşte însă, respingerea ca lipsită de interes a cererii de constatare a rezilierii contractului s-a reţinut că aceasta a fost soluţionată în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ. or, excepţia lipsei de interes a fost invocată după închiderea dezbaterilor deşi potrivit art. 150 C. proc. civ., părţile nu mai puteau invoca alte apărări sau excepţii.
S-a considerat că prin soluţionarea acestei excepţii invocate în condiţiile arătate s-au încălcat prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
- Decizia atacată conţine motive contradictorii în sensul că deşi se reţine prin considerente că „despăgubirile solicitate îşi aveau temeiul în răspunderea contractuală şi nu constituiau creanţe bugetare", în paragraful următor se reţine că „pentru despăgubirile solicitate reprezentând diferenţe de taxe vamale, nu era aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legiuitor pentru executarea silită a creanţelor bugetare".
- Deşi instanţa apelului a reţinut că potrivit art. 12 alin. (3) şi (4) din OUG nr. 146/2002 creanţele rezultate din gestionarea împrumuturilor externe guvernamentale derulate prin trezoreria statului se urmăresc şi se execută în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea creanţelor bugetare, în mod greşit nu s-a reţinut natura bugetară a despăgubirilor solicitate.
Reclamantul consideră că, din analiza actului juridic dedus judecăţii, a calităţii părţilor şi a modului concret de derulare a contractului menţionat rezultă fără nici un dubiu că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri sunt creanţe bugetare, motiv pentru care termenul de prescripţie este de 25 ani atât pentru executarea silită, dar şi pentru toate celelalte acte premergătoare.
Se mai susţine că instanţele au reţinut în mod greşit că nu se află în faza de executare silită cât timp dispoziţiile legale citate fac referire la „urmărirea creanţelor".
- În subsidiar, recurentul consideră că sumele solicitate prin acţiune dobândesc regimul juridic al creanţelor bugetare reglementate de C. proCod Fiscal, cărora li se aplică termenul special de prescripţie de 5 ani care constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Se arată că potrivit art. 88 C. proCod Fiscal, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen ce începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui ce s-a născut creanţa fiscală.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 17 din contractul nr. 3382117/1999 prin care a solicitat plata dobânzilor bancare, a penalităţilor de întârziere conform art. 8 din contract, a diferenţelor de taxe vamale rezultate din actele de control nr. 1053-1077/2000 încheiate de D.G.V. şi a accesoriilor acestui debit.
Aşa cum a rezultat din chiar recunoaşterea reclamantului, rezilierea de drept a contractului în baza pactului comisoriu inserat în convenţie a intervenit în 30 de zile de la data neexecutării obligaţiei, respectiv la 30 iunie 2000, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubiri.
În privinţa termenului de prescripţie aplicabil ambele instanţe au reţinut corect că este aplicabil cel general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 prin art. 3 deoarece despăgubirile solicitate îşi au temeiul în contractul părţilor.
S-a evidenţiat în mod corect că litigiul nu izvorăşte dintr-un raport de drept execuţional, ci din unul de drept material, din nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract, reclamantul exercitându-şi prin prezenta acţiune, dreptul material la acţiune în vederea obţinerii unui titlu executoriu.
Nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia considerentele deciziei ar fi contradictorii întrucât în ipoteza descrisă de recurent instanţa a arătat că actele de control emise de D.G.V. au caracter executoriu fiind titluri executorii în accepţiunea legii numai că, acestea nu fac obiectul analizei în cauza de faţă.
În mod corect s-a reţinut inaplicabilitatea termenelor de prescripţie de 25 ani prevăzute de OUG nr. 146/2002 şi de 5 ani prevăzute de Codul de procedură fiscală, care constituie derogări de la dreptul comun în materie de executare silită, în condiţiile în care reclamantul s-a adresat instanţei pentru a obţine un titlu în baza căruia să poată porni executarea silită.
Legiuitorul a reglementat aceste termene speciale de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor bugetare, însă din cuprinsul actelor normative nu rezultă că aceste termene s-ar aplica şi pentru exercitarea dreptului material la acţiune şi nici că s-ar fi instituit alte termene speciale care să deroge de la dreptul comun în materie – Decretul nr. 167/1988.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, că Decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, aceasta fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a actelor normative aplicabile în cauză motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR împotriva deciziei nr. 107 din 28 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 311/2008. Comercial → |
|---|
