ICCJ. Decizia nr. 3149/2008. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 3149/2008

Dosar nr. 4495/2/2007

Şedinţa publică din 30 octombrie 2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 19 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. a fost admisă cererea formulată de reclamanta U.N.C.M. în contradictoriu cu SC P.T. SRL, ambele cu sediul social în Bucureşti.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 42.788,54 lei, sumă ce cuprinde contravaloarea chirie neachitată pe perioada 1 iunie 2006 – 31 octombrie 2006, datorată de aceasta conform art. 4 din contractul de închiriere din 15 iunie 2004, modificat prin actele adiţionale din 2004 şi 2006 în sumă de 39.201,67 lei şi suma de 3.586,17 lei ce reprezintă penalităţi de întârziere la sumele datorate, calculate până la data de 31 octombrie 2006, conform art. 7 alin. (1) şi (2) din contract.

A fost constatată rezilierea contractului de închiriere din 15 iunie 2004 încheiat între U.N.C.M. şi SC P.T. SRL, ce are ca obiect folosinţa spaţiului comercial situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă totală de 86 mp.

În final, a fost obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 2.022 lei.

Curtea de Arbitraj a reţinut, în principal, că între cele două părţi au existat raporturi contractuale începând cu 15 iunie 2004 şi până la data de 31 octombrie 2006, dată la care reclamanta a notificat pârâtei prin adresa din 31 octombrie 2006, rezilierea contractului de închiriere din 15 iunie 2004 modificat prin actele adiţionale din 2004 şi 2006. Conform contractului de închiriere mai sus menţionat reclamanta în calitate de proprietar a pus la dispoziţia pârâtei folosinţa spaţiului comercial situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă totală de 86 mp, în schimbul unei chirii lunare calculată conform art. 4 din contract, cu modificările ulterioare.

Începând cu luna iunie 2006, pârâta a refuzat să-şi mai achite obligaţiile contractuale, fapt care a dus la acumularea unui debit la data de 31 octombrie 2006 în sumă de 39.201,67 contravaloare chirie restantă la care s-a adăugat suma de 3.589,87 lei penalităţi de întârziere calculate conform art. 7 alin. (1) şi (2) din contract.

De asemenea prin adresa din 31 octombrie 2006, U.N.C.M., a somat societatea debitoare comunicându-i debitul acumulat, cu menţiunea achitării acestuia până la data de 13 noiembrie 2006, însă debitoarea a refuzat să se conformeze.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 226 din 19 noiembrie 2007 a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare, invocată de intimată şi a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 19 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M., formulată de petenta SC P.T. SRL Bucureşti în contradictoriu cu intimata U.N.C.M.

Excepţia de tardivitate a fost respinsă avându-se în vedere că acţiunea în anulare a fost introdusă la Curtea de Apel Bucureşti la data de 19 iunie 2007, iar pe dovada de comunicare a sentinţei arbitrale către petentă există menţionată data de 25 aprilie 2007.

S-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., deoarece convenţia arbitrală încheiată sub forma unei clauze compromisorii inserată în contractul părţilor nu este nulă sau inoperantă pentru motivul invocat al lipsei numirii arbitrilor sau al lipsei precizării modalităţii de numire a lor.

Împotriva sentinţei comerciale nr. 226 din 19 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a promovat recurs pârâtă SC P.T. SRL Bucureşti, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii în anulare şi pe cale de consecinţă desfiinţarea în totalitate a sentinţei arbitrale, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat împrejurarea că deşi părţile de comun acord au încheiat o convenţie arbitrală, sub forma unei clauze compromisorii inserată în contractul de închiriere, totuşi această clauză compromisorie, este inoperantă şi nu nulă, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond, prin aceea că nu îndeplineşte condiţiile de eficienţă şi operabilitate, prevăzute de art. 343 alin. (1) C. proc. civ. şi anume că nu s-a convenit asupra arbitrilor sau a modalităţii de numire a acestora.

Intimata - reclamantă U.N.C.M. Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat, în raport de toate criticile aduse în cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente.

Este de necontestat că între U.N.C.M. în calitatea de locator şi SC P.T. SRL Bucureşti în calitatea de locatar a fost încheiat contractul de închiriere din 15 iunie 2004, care pe lângă întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc, a obiectului, termenului, preţului chiriei, răspunderii contractuale şi modalităţilor de încetare, are expres menţionat, la capitolul IX intitulat „ soluţionarea litigiilor", art. 15 că litigiile de orice fel decurgând din executarea prezentului contract sunt soluţionate de părţi pe cale amiabilă şi în cazuri excepţionale, când procedura amiabilă nu stinge litigiile, acestea vor fi soluţionate de Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M.

Clauza compromisorie expusă anterior exprimă voinţa univocă a părţilor de a recurge la arbitrajul Curţii de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M., aflându-ne în situaţia unei derogări de la competenţa de drept comun a instanţelor judecătoreşti.

Nu poate fi primită critica recurentei vizând lipsa de rol activ a instanţei de fond care s-a limitat a examina acţiunea în anulare numai sub aspectul dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., când în realitate, din cuprinsul motivelor acţiunii erau incidente şi prevederile cuprinse la celelalte litere din art. 364 expus anterior.

Din verificarea întregii documentaţii rezultă că părţile în convenţia lor nu au făcut referire la numirea arbitrilor sau la desemnarea modalităţii de numire a lor. Acest aspect, conform prevederilor art. 347 alin. (2) C. proc. civ., poate fi complinit, prin aceea că dacă arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj, invită cealaltă parte, în scris, să procedeze la numirea lor.

În acest sens, aşa cum corect s-a argumentat în întâmpinarea pârâtei, Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. reglementează la art. 14 alin. (2) situaţia în care părţile, prin clauza compromisorie inserată în contract, nu au numit arbitrii, ele având posibilitatea numirii ulterioare a acestora, iar în situaţia precizată la art. 20 alin. (5), dacă pârâtul nu dă curs invitaţiei de numire a arbitrului, Preşedintele Curţii de Arbitraj va desemna, după caz, arbitrul pârâtei, arbitrul unic sau supraarbitrul.

În cursul procedurii arbitrale pârâta SC P.T. SRL a fost legal citată la sediul ei social cu menţiunea ca pentru termenul din 28 februarie 2007 să indice numele arbitrului şi a supleantului său aleşi, precum şi depunerea întâmpinării însoţită de dovezile de care înţelege să-şi exercite apărarea în cauză. Aceiaşi procedură de citare a fost repetată şi pentru termenele din 15 martie 2007 şi 5 aprilie 2007, fără ca pârâta să se conformeze acestor recomandări.

Procedând astfel, instanţa de fond a respectat în egală măsură dreptul la apărare al părţilor litigante, a principiului echităţii şi egalităţii de tratament, exercitând şi un rol activ, în condiţiile art. 129 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Rol activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.

Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Pentru aceste raţiuni urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.T. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 226 din 19 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nefiind îndeplinită nicio cerinţă prevăzută de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC P.T. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 226 din 19 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 30 octombrie 2008.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3149/2008. Comercial