ICCJ. Decizia nr. 3279/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3279/2008
Dosar nr. 38151/2/2005
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3774/21 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea principală formulată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General iar pârâta SC F.I. SRL a fost obligată la plata sumei de 13.795 dolari SUA, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de cotă aport pe perioada ianuarie 1997 – 15 septembrie 1999 plus penalităţi de întârziere în sumă de 48.357,78 dolari SUA, echivalent în lei, datorate pe aceeaşi perioadă.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei de a i se acorda cota de profit şi penalităţile pe perioada 1 iunie 1994 – 4 ianuarie 1997 şi s-a constatat reziliat contractul de asociere încheiat între părţi.
Cât priveşte cererea reclamantei pentru evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bdul. Gării Obor, sector 2, Bucureşti s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecată, conform art. 246 C. proc. civ.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă prin care a solicitat în temeiul art. 111 C. proc. civ. să se constate dreptul său de preemţiune la cumpărarea prin licitaţie directă a spaţiului în litigiu a fost respinsă ca nefondată, atât pe aspect principal cât şi subsidiar, reţinându-se în acelaşi timp şi că pârâta reclamantă avea la dispoziţie acţiunea în realizare.
Apelul declarat de reclamantul pârât Municipiul Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 282 din 22 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, criticile sale privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul 167/1958 nefiind primite de instanţa de apel.
Astfel, în apel s-a reţinut că prestaţiile ce incumbau pârâtei erau prestaţii succesive aşa încât, conform art. 12 din Decretul 167/1958 pentru fiecare prestaţie curgea un termen deosebit de prescripţie.
În consecinţă, simpla plată a unei părţi din datorie nu are valoarea unei recunoaşteri integrale a datoriei ci reprezintă doar stingerea parţială a debitului cât timp cuantumul lui nu este recunoscut neîndoielnic de către debitor.
Ori, în speţă, pârâta a contestat atât prin întâmpinare cât şi prin note scrise că pe perioada 1994 – iunie 1997 ar fi existat vreun debit în sarcina sa, iar expertiza efectuată în cauză a evidenţiat şi modul defectuos în care reclamantul şi-a ţinut evidenţele debitelor în contabilitatea sa, pârâta probând în acelaşi timp că a efectuat plăţi până în 1997 dar cu întârziere.
Făcând aplicarea art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958 instanţa de apel a reţinut că sunt stinse şi drepturile accesorii, aşa încât n-au fost acordate nici penalităţile pentru perioada pentru care debitele principale, cotele de profit, erau prescrise.
Întrucât după data rezilierii contractului şi-a încetat – potrivit art. 12 din contract – existenţa şi clauza penală, instanţa de apel nu a primit critica privind neacordarea penalităţilor de întârziere şi după 15 septembrie 1999, reţinând că după această dată reclamantul este îndreptăţit la echivalentul lipsei de folosinţă, aşa cum de altfel s-a şi dispus prin Decizia nr. 734 din 7 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti pentru perioada 1999-2002.
Nemulţumit de această decizie reclamantul, Municipiul Bucureşti, a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. critică neacordarea majorărilor şi penalităţilor de întârziere şi după rezilierea contractului de asociere, respectiv 16 septembrie 1999 – 31 mai 2005, acestea avându-şi temeiul în răspunderea civilă delictuală şi nu în cea contractuală, cum a reţinut instanţa de apel.
Ori, aşa cum a arătat şi în acţiunea sa, aceste majorări şi penalităţi au fost calculate în temeiul OG 11/1996 şi O.G .61/2002, ele fiind datorate pentru creanţe bugetare.
În cazul când instanţa ar fi apreciat că nu le putea acorda, ar fi trebuit să calculeze şi să-i acorde dobânda legală, în virtutea rolului activ pe care ar fi trebuit să-l exercite în speţă, eventual prin dispunerea unei expertize.
Întrucât intimata-pârâtă nu s-a prezentat în cauză iar de la O.R.C. s-au depus dovezi în sensul că aceasta se află în procedura falimentului conform Legii 64/1995 la 19 aprilie 2007 judecata recursului a fost suspendată conform art. 36 din Legea 85/2006, în vigoare la data dispunerii măsurii.
Ulterior, recurentul a solicitat repunerea pe rol a cauzei făcând dovada că la 5 martie 2008 s-a închis procedura falimentului intimatei, dispunându-se radierea acesteia.
Reluându-se judecata la 25 septembrie 2008, recurentul a depus la dosar cerere prin care a arătat că irevocabil i s-a respins şi cererea sa pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului intimatei, administrator care pentru astăzi a formulat cerere în dosar din care rezultă că are cunoştinţă de proces.
Recursul reclamantului este nefondat.
Din actele dosarului de fond rezultă că reclamantul şi-a majorat câtimea pretenţiilor la 11 octombrie 2000, la 13 iunie 2001, la 4 septembrie 2002 şi apoi la 6 iunie 2005 solicitând penalităţi de întârziere aferente neplăţii cotei de profit pe perioada ianuarie 1997 – 31 mai 2005 în sumă de 81.658,24 dolari SUA, arătând modul de calcul al acestora, respectiv până la data rezilierii contractului şi ulterior acestei date.
Critica din recurs vizează neacordarea penalităţilor de întârziere după data rezilierii contractului, recurenta invocând răspunderea civilă contractuală.
Luând în considerare acţiunea reclamantei prin care a solicitat cote de profit restante şi penalităţi de întârziere pentru acestea, Curtea apreciază critica drept nefondată întrucât penalităţile stipulate în art. 12 alin. (3) din contractul de asociere al părţilor vizează neplata la termenul convenit al cotelor de profit.
Ori, în acest caz, aşa cum corect a argumentat şi instanţa de apel, ele au un caracter accesoriu şi îşi au cauza în contract şi nu pot fi solicitate pe o perioadă în temeiul contractului iar pentru altă perioadă pe fapta ilicită a datornicului.
Chiar dacă pentru calculul lor recurentul s-a raportat la OG 61/2002 – prin precizările succesive ale acţiunii – acest fapt nu schimbă temeiul în care acestea sunt datorate, ele fiind stabilite pe cale convenţională de către părţi şi necurgând de drept, cum susţine recurentul în criticile formulate.
Deşi recurentul critică neacordarea şi a majorărilor sau dobânzilor legale, Curtea apreciază critica drept nefondată deoarece din nici o cerere a sa nu rezultă că ar fi investit instanţa în acest sens.
Ori, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. judecătorii hotărăsc şi pot avea rol activ numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Împrejurarea că în calculul penalităţilor depus la fila 313 fond recurentul a inclus şi dobânzi în calculul său, nu probează că ar fi investit instanţa cu o asemenea cerere asupra căreia să nu se fi pronunţat, cererile precizatoare din dosarul de fond vizând doar cuantumul cotei de profit şi al penalităţilor.
În consecinţă, Curtea apreciază criticile drept nefondate motiv pentru care recursul urmează a fi respins, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a actului dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 282 din 22 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3271/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3281/2008. Comercial → |
|---|
