ICCJ. Decizia nr. 3287/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3287/2008
Dosar nr. 5973/118/2006
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia comercială, la data de 15 mai 2006, reclamanta F. Constanţa a chemat în judecată pe pârâtele C. Constanţa şi SC S.L.U. SRL Constanţa, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două părţi, pentru imobilul proprietatea sa Complex Comercial P.M., Constanţa.
La termenul de judecată din data de 25 aprilie 2007, reclamanta şi-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând să se dispună şi constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de închiriere, întregindu-şi astfel cererea de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4593/COM din 13 septembrie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta F. Constanţa, în contradictoriu cu pârâţii D.C. şi SC S.L.U. SRL Constanţa, astfel cum a fost întregită şi a obligat reclamanta la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată (onorariul apărătorului ales) în favoarea pârâtei D.C. Constanţa.
În motivarea acestei hotărâri, din analiza materialului probator examinat, instanţa de fond a reţinut că imobilul Complex Comercial, situat în Constanţa, cartierul P.M., format din teren şi construcţie în suprafaţă de 207 mp. a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de C. Constanţa (în prezent reorganizată sub denumirea D.C. Constanţa) – în calitate de proprietar – şi SC S.L.U. SRL Constanţa – chiriaş.
A mai constatat instanţa fondului că operaţiunea juridică s-a realizat înainte de desprinderea pârâtei D.C. şi F. Constanţa, astfel încât dispoziţiile art. 162 şi art. 177 ale Legii 109/1996 nu au incidenţă în cauză pentru bunul motiv că o cauză de nulitate absolută nu poate fi decât contemporană momentului încheierii actului.
Nici încălcarea deciziei nr. 94/1995 emise de C.C. nu poate fi sancţionată cu nulitate absolută, întrucât aceasta nu poate fi asimilată unei norme legale imperative, cu atât mai mult cu cât închirierea s-a întemeiat pe un drept de administrare conferit locatorului din contract; or, aşa cum s-a arătat, închirierea lucrului altuia nu este sancţionată de lege nu nulitatea absolută, ci cu inopozabilitatea actului faţă de proprietarul bunului.
Reclamanta deduce existenţa cauzei ilicite şi conivenţa părţilor în fraudarea drepturilor sale din conduita pârâtei D.C. – care nu a prezentat contractul de închiriere pentru a fi vizat de F. şi din refuzul copârâtei SC S.L.U. SRL Constanţa de a încheia un nou contract cu titularul dreptului de proprietate; însă, aceste acţiuni ori inacţiuni ale pârâtelor nu sunt simultane întocmirii actului, ci ulterioare lui; prin urmare, prezumţia legală de existenţă a cauzei şi de conformitate a ei cu ordinea de drept civil nu au fost infirmate probatoriu, în condiţiile art. 1169 C. civ..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta F. Constanţa, la data de 1 octombrie 2007, motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeaşi dată şi criticând hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 270/COM din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul comercial declarat de reclamanta F. Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii- pârâţi D.C. – SC şi SC S.L.U. SRL.
În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut că:
- aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, locaţiunea încheiată între pârâte privind activul situat în Constanţa, format din teren şi construcţie în suprafaţă de 207 m.p. a avut loc înainte de hotărârea A.G.E.A. a C. Constanţa, motiv pentru care nu au incidenţă în cauză dispoziţiile Legii nr. 109/1996 (art. 162 şi 177).
- susţinerea reclamantei în sensul că Decizia C.C. nr. 94/1995, nerespectată în cauză, este sancţionată cu nulitatea absolută, este greşită;
- închirierea bunului altuia are ca sancţiune inopozabilitatea actului faţă de pretinsul proprietar.
- de asemenea, contractul de închiriere nu are la bază o cauză ilicită şi nu există o rea-credinţă a pârâtelor la încheierea acestuia;
- faptul că acest contract nu a fost avizat de F. Constanţa nu poate duce la nulitatea lui.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen reclamanta F. Constanţa, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârilor atacate, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat între copârâte.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta a invocat următoarele motive.
1.Hotărârea cuprinde motive contradictorii.
În contractul de închiriere dintre copârâte se menţionează ca proprietar C. Constanţa (D.C.), deşi aceasta avea doar calitatea de administrator, proprietar de drept fiind F. Constanţa.
Prin urmare, înscrierea în contractul de închiriere „C. Constanţa în calitate de proprietar" şi nu „C. Constanţa în calitate de administrator" atrage nulitatea absolută a contractului de închiriere dintre copârâte.
2. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, F. Constanţa a permis administratorului C. Constanţa să încheie contract de închiriere pentru o perioadă de un an şi numai cu avizul său, obligaţie dispusă prin Decizia B.E. al C.C. nr. 40/29 iulie 1998 art. 3 pct. c.
Prin nerespectarea de către C. (D.C.) a termenului de un an, precum şi erijarea în proprietar, consideră recurenta că nici cauza nu este valabilă.
La încheierea contractului nu s-a respectat forma ad validitatem, cel care a închiriat nu era proprietar, ci administrator, iar administratorul chiriaşului avea cunoştinţă de această calitate a C. Constanţa.
În raporturile cooperatiste acordul dat de F. pe contractul de închiriere are valoare de autorizaţie administrativă, aşa cum este consacrat în doctrina juridică.
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Potrivit Deciziei 40 din 29 iulie 1998, art. 3: „În cazuri cu totul excepţionale, în care unele unităţi au devenit disponibile, spaţiile vor putea face obiectul închirierii", iar la lit. c) s-a stipulat că „În toate cazurile, contractele de închiriere a spaţiilor, termenul de închiriere nu poate depăşi un an de zile, cu drept de prelungire în mod excepţional".
Or, aceste norme obligatorii au fot emise în temeiul Legii nr. 109/1996, art. 126 lit. f), iar termenul de „obligatorii" este înscris tocmai în această lege, aplicabilă la data încheierii contractului.
Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Între intimatele- pârâte C.C. Constanţa (în prezent- D.C. – SC Constanţa) şi SC S.L.U. SRL Constanţa s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect spaţiul situat în localitatea Constanţa, Complex Comercial P.M., reprezentând o suprafaţă de 207 m.p., pe o durată de 10 ani, începând cu 1 octombrie 2002.
Ulterior, prin hotărârea A.G.E. nr. 4 din 17 septembrie 2002 a C. Constanţa, a fost aprobată măsura dezafilierii cooperativei de la F. Constanţa şi recuperarea părţilor sociale subscrise.
Reclamanta F. Constanţa a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere, încheiat între cele două părţi, pentru imobilul proprietatea sa Complex Comercial P.M., invocând ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 109/1996.
Înalta Curte constată, însă, că în mod greşit instanţa de control judiciar a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond, pentru motivul că „nu au incidenţă în cauză dispoziţiile Legii nr. 109/1996 (art. 162 şi 177)", hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea legii sus- menţionate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 177 alin. (1) din lege, „În caz de lichidare, de retragere ori de excludere a unei cooperative de consum din F. la care este asociată, activul şi pasivul rămase după plata părţii divizibile se redistribuie altor cooperative de consum asociate, desemnate de C.A. al F., pe baza bilanţului contabil la zi. În situaţia în care cooperativele desemnate refuză preluarea integrală sau parţială a patrimoniului rămas, acesta va fi preluat de F. la care cooperativa respectivă este asociată".
Or, având în vedere, pe de o parte, dispoziţiile legale sus- citate, iar, pe de altă parte, Hotărârea A.G.E.A. nr. 4 din 17 septembrie 2002 a C. Constanţa de dezafiliere a acesteia de la F. Constanţa, instanţa de recurs constată că în cauză îşi are deplină aplicabilitate Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, în vigoare la data adoptării hotărârii A.G.E.A .nr. 4 din 17 septembrie 2002 a C. Constanţa.
Aşadar, aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că „locaţiunea încheiată între pârâte a avut loc înainte de hotărârea A.G.E.A. a C. Constanţa, motiv pentru care nu au incidenţă în cauză dispoziţiile Legii nr. 109/1996" apare drept nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit de către instanţă.
Pe de altă parte, însăşi intimata- pârâtă C.C., prin Decizia sa nr. 40 din 29 iulie 1998, a statuat, la pct. II art. 3 lit. c) că: „în toate cazurile, contractele de închiriere a spaţiilor şi dotărilor aferente, devenite temporar disponibile, în care organizaţiile, societăţile şi întreprinderile cooperatiste nu îşi vor putea organiza activităţi proprii, termenul de închiriere nu poate depăşi un an de zile".
Se constată, deci, că locaţiunea, deşi încheiată anterior dezafilierii C. Constanţa de la F. Constanţa, nu îşi mai putea produce efecte după data de 1 octombrie 2003, dată la care s-a împlinit termenul imperativ de un an, termen maxim de închiriere, după această dată cadrul legal incident devenind exclusiv Legea nr. 109/1996, în vigoare la acel moment.
Instanţa de apel, statuând în mod greşit că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, nu a cercetat motivele de fond ale apelului, aşa încât se va reţine motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind nelegală.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanţa, să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 270/COM din 10 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3285/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3290/2008. Comercial → |
|---|
