ICCJ. Decizia nr. 3394/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3394/2008
Dosar nr. 1961/2/2007
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC S.I.M.E. SA a solicitat Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă C.C.I.R. ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige SC M.H. SA Bucureşti la plata sumei de 103.141 lei reprezentând valoarea scrisorii de garanţie bancară emisă de G.I. NV, sucursala Bucureşti, la data de 18 ianuarie 2005, executată abuziv de pârâtă, la plata comisionului şi a lipsei de folosinţă, precum şi la 100.000 lei daune morale pentru prejudiciul de imagine cauzat, cu cheltuieli de arbitrare aferente sumelor solicitate.
După administrarea probelor şi examinarea modului în care s-a derulat contractul şi prevederile celor şase acte adiţionale având ca obiect efectuarea lucrărilor de construcţie şi finisare a spitalului, Tribunalul Arbitral a pronunţat hotărârea nr. 11 din 25 ianuarie 2007 prin care a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 15.142 euro cu titlu de garanţie încasată pe nedrept precum şi la plata dobânzii de 2,25% pe an calculată cu începere de la data de 9 decembrie 2005 până la plata integrală a acestei sume.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arbitral a avut în vedere concluziile expertizelor tehnice în domeniul construcţiilor şi instalaţiilor şi clauzele contractului încheiat de părţile în proces şi a stabilit că reclamanta nu şi-a executat obligaţiile de a remedia defecţiunile constatate la lucrările executate şi ca urmare sumele reprezentând costul remedierilor au fost scăzute din garanţia de 103.141 euro, rămânând de plată numai diferenţa la care a fost obligată pârâta prin hotărârea arbitrală.
Împotriva sentinţei arbitrale a formulat acţiune în anulare reclamanta SC S.I.M.E. SA prin care a invocat motivele prevăzute de art. 364 lit. f) şi i) C. proc. civ. În esenţă prin acţiunea în anulare s-a susţinut că prin hotărârea arbitrală s-au depăşit limitele investirii Tribunalului Arbitral şi că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Potrivit reclamantei Tribunalul avea de examinat numai dacă dispoziţiile contractuale privind scrisoarea de garanţie şi executarea acesteia s-a făcut potrivit contractului. Restituirea garanţiei solicitată prin acţiune, a mai arătat reclamanta nu s-a cerut în funcţie de pretinsul prejudiciu suferit de pârâta SC M.H. SA care de altfel nu a fost determinat prin întâmpinare sau printr-o cerere reconvenţională, eventuala creanţă nefiind certă, lichidă şi exigibilă.
Prin aceeaşi cerere de anulare a hotărârii arbitrale, reclamanta a mai susţinut că obiectul pricinii dedus judecăţii, este stabilit de cererea de chemare în judecată şi nu de probele administrate în cauză din moment ce partea adversă nu a formulat cerere reconvenţională prin care să dovedească că deţine împotriva sa o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. În final a reluat dispoziţiile contractuale şi referindu-se la acestea a arătat că SC S.I.M.E. SA şi-a îndeplinit toate obligaţiile astfel că folosirea scrisorii de garanţie de către pârâtă nu se justifica. Prin ultimele susţineri, reclamanta a reluat situaţia de fapt şi după ce a arătat condiţiile de desfăşurare şi obligaţiile care le reveneau părţilor implicate a ajuns la concluzia că executarea scrisorii de garanţie de către pârâtă a fost abuzivă întrucât nu au existat documente justificative.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 201 din 26 octombrie 2007 a respins ca nefondată acţiunea în anulare apreciind că prin hotărârea arbitrală a fost analizată excepţia de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, acest mijloc de apărare fiind acceptat în cazul contractelor sinalagmatice datorită interdependenţei dintre drepturile şi obligaţiile care revin părţilor din convenţie. Instanţa a mai stabilit şi faptul că hotărârea arbitrală s-a bazat şi pe proba cu expertiză care a susţinut apărarea potrivit căreia reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de remediere a lucrărilor executate la clădirea spitalului. Faţă de excepţia de neexecutare opusă reclamantei, Curtea a apreciat că în cauză nu era necesar să fie formulată o cerere reconvenţională pentru ca pârâta să-şi susţină apărările şi ca urmare, din suma pretinsă de reclamantă instanţa putea să deducă ceea ce nu se datora.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel, a declarat recurs reclamanta SC S.I.M.E. SA, prin care a adus critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ.
Pentru a-şi argumenta motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a depăşit cadrul procesual şi a pronunţat o soluţie acordând ce nu s-a cerut. Potrivit autoarei instanţa era ţinută să se pronunţe numai în limitele investirii şi numai asupra obiectului determinat al pricinii stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată deoarece nicio dispoziţie legală nu-i dădea posibilitatea instanţei să se pronunţe asupra vreunei cereri care nu a fost formulată de părţi.
Întrucât instanţa arbitrală a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acordând ce nu s-a cerut printr-o cerere reconvenţională, recurenta a apreciat că s-a pronunţat o sentinţă nelegală care se impune a fi casată iar cauza trimisă pentru rejudecare.
Pentru a-şi susţine critica din al doilea motiv – art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - recurenta a arătat că hotărârea Curţii de Apel nu conţine motivele pe care se sprijină. Potrivit recurentei motivarea sumară echivalează cu o nemotivare întrucât motivele expuse punctual în acţiunea în anulare nu au fost examinate şi nu s-a răspuns la acestea nici tangenţial. Lipsa considerentelor care au impus respingerea cererii, fără examinarea legalităţii şi temeiniciei pe fond a acţiunii în anulare, în opinia recurentei, impune casarea sentinţei atacate. A conchis că simplele aprecieri ale instanţei care nu au legătură cu temeiurile pentru care s-a solicitat anularea hotărârii arbitrale nu constituie o analiză a motivelor limitative invocate în acţiunea în anulare [art. 364 lit. f) şi i)] şi că o astfel de abordare a acţiunii în anulare atrage nulitatea sentinţei. În ce priveşte proba cu expertiză care s-a dispus în faţa instanţei arbitrale a susţinut că utilitatea acestei probe a fost susţinută de reclamantă numai în cazul în care s-ar fi formulat de către pârâtă o cerere reconvenţională în pretenţii timbrată corespunzător.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat pentru a susţine lipsa temeiului legal şi aplicarea greşită a legii. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că intimata a executat cu rea-credinţă garanţia bancară. Argumentul că această scrisoare urma să-şi piardă valabilitatea, în opinia recurentei, nu este suficient pentru executarea scrisorii de garanţie întrucât echivalează cu invocarea propriei culpe constând în nerespectarea obligaţiilor contractuale.
Soluţia arbitrală este greşită potrivit reclamantei - recurente şi în ipoteza în care ar fi fost utilizate regulile echităţii în judecata arbitrală. A considerat în acest sens că excepţia de neexecutare poate fi invocată ca mijloc de apărare numai dacă sunt respectate condiţiile esenţiale de aplicare a acesteia, or, în cauză nu se poate reţine că a existat o neexecutare din partea constructorului, iar din corespondenţa părţilor se poate deduce atitudinea conciliantă a reclamantei care s-a prezentat în vederea remedierii deficienţelor semnalate de intimata - pârâtă. Considerând întemeiată această critică recurenta a solicitat admiterea recursului, în fond anularea sentinţei arbitrale şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
1. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Acest motiv vizează situaţia plus petita sau ultrapetita pe care recurenta a argumentat-o arătând că Tribunalul Arbitral i-a acordat numai o parte din valoarea scrisorii de garanţie bancară şi că astfel a depăşit limitele investirii pe care în calitate de reclamant le-a stabilit prin acţiunea arbitrală. Depăşirea limitelor investirii potrivit autoarei s-a datorat faptului că au fost examinate apărări ale pârâtei - intimate fără ca aceasta să formuleze cerere reconvenţională. În accepţiunea recurentei s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. dar şi art. 119 alin. (3) C. proc. civ. pentru că pârâta prin apărările sale a urmărit o compensaţie judiciară a datoriilor reciproce fără ca, procedural, să uzeze de cererea reconvenţională. Recurenta a ajuns la concluzia că ceea ce nu a cerut pârâta prin cerere reconvenţională i-a oferit Tribunalul Arbitral.
Critica este nefondată. Recurenta a invocat aceste dispoziţii (art. 129 pct. 6) şi în faţa arbitrajului care le-a respins cu motivarea că un litigiu înseamnă pretenţii şi apărări şi cât timp pârâta s-a limitat la apărare nu este obligată să formuleze cerere reconvenţională. Înalta Curte va reţine şi alte chestiuni legate de poziţia procesuală a părţilor şi anume: Reclamantul şi pârâtul, sunt cei care au rolul hotărâtor în determinarea existenţei unui proces comercial atât în ce priveşte declanşarea lui cât şi sub aspectul apărărilor. De asemenea trebuie reţinut că judecata este limitată atât din punctul de vedere al obiectului cererii deduse din raporturi juridice procesuale dar şi de fundamentul pretenţiei dedusă judecăţii. În speţă aceste limite ale procesului au fost respectate întrucât instanţa nu se poate pronunţa examinând obiectul cererii independent de apărările care sunt puse la îndemâna pârâtului ca drept şi îndatorire procesuală. Se poate afirma că apărarea, care se face în cadrul procesului comercial nu poate fi concepută independent de cererea de chemare în judecată. În acelaşi timp nu trebuie omis faptul că mijloacele de apărare puse la îndemâna părţilor constituie o garanţie a examenului obiectiv şi raţional al litigiului. În plus trebuie reţinut că apărările pe care le face pârâtul în cursul unui proces comercial constituie urmarea firească a cererii de chemare în judecată şi îşi are raţiunea în existenţa cererii principale.
Din acest punct de vedere revenind la speţă, pentru o analiză corectă a pretenţiilor reclamantei recurente aşa cum au fost determinate prin acţiune faţă de obligaţiile reciproce care le reveneau părţilor, din raporturile juridice determinate se va reţine că, în mod corect s-a luat în examinare excepţia de neexecutare, ca mijloc de apărare. Temeiul juridic al invocării excepţiei îl constituie interdependenţa obligaţiilor stipulate de părţi prin convenţie. Pentru invocarea acestei excepţii este suficient ca pârâta să demonstreze o neexecutare chiar parţială din partea reclamantei, dar suficientă pentru a obţine reducerea pretenţiilor formulate împotriva sa. Faptul că recurenta nu-şi însuşeşte neexecutarea invocată de intimată nu duce la concluzia că s-au încălcat prevederile art. 129 pct. 6 C. proc. civ.
Prin conţinutul său art. 129 pct. 6 C. proc. civ. nu izolează obiectul cererii deduse judecăţii de apărările care pot fi făcute într-un proces chiar dacă aceste apărări pot avea ca urmare reducerea pretenţiilor deduse judecăţii. În măsura în care se neagă dreptul pârâtei de a se apăra, recurentul cere în alţi termeni să-i fie protejat dreptul său subiectiv prin examinarea pretenţiilor sale propunând doar o poziţie defensivă din partea pârâtei şi nicidecum o apărare prin invocarea unor excepţii.
Alegerea modului de a se apăra îi aparţine pârâtei aşa încât nu se poate reţine că s-au încălcat prevederile art. 119 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în măsura în care pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului poate să formuleze cerere reconvenţională. În cazul de faţă pârâta nu a tins la o poziţie de reclamant faţă de recurentă aşa încât nu se poate reţine nici faptul că reducerea pretenţiilor acesteia sunt urmarea compensării datoriilor reciproce în lipsa unei cereri reconvenţionale. Din acest punct de vedere se poate observa că Tribunalul Arbitral a luat în examinare în raport de excepţia invocată de pârâtă modul de îndeplinire a obligaţiilor care-i reveneau reclamantei iar soluţia pronunţată în fond precum şi în acţiunea în anulare reflectă aceste aspecte [pe care recurenta le-a încadrat în motivul prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ.].
2. Cel de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost susţinut de recurentă în sprijinul criticii potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Nici această critică nu va fi reţinută întrucât acţiunea în anulare nu a fost motivată punctual pe art. 364 lit. f) şi i) C. proc. civ. aşa cum se susţine. Aceste motive au fost indicate, fără ca reclamanta să le dezvolte distinct şi să le argumenteze în drept. Ca urmare, câtă vreme reclamanta din acţiunea în anulare s-a limitat doar la analizarea probatoriului şi la concluziile la care ar fi trebuit să se ajungă potrivit punctului său de vedere nu se poate critica faptul că hotărârea pronunţată în acţiunea în anulare nu i-a examinat punctual motivele invocate.
Din dispoziţiile art. 364 alin. (1) C. proc. civ. rezultă cu evidenţă că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru motivele limitativ prevăzute la lit. a) - i), însă aceste motive trebuie argumentate în fapt şi în drept întrucât acţiunea în anulare nu presupuse o rejudecare a fondului decât în condiţiile art. 366 C. proc. civ.
Prin urmare punctul de vedere al recurentei potrivit căruia Curtea de Apel trebuia să reia judecata în fond nu este conform cu dispoziţiile art. 364 C. proc. civ. care oferă un mijloc procedural de desfiinţare a hotărârii arbitrale numai pentru cazurile enumerate la lit. a) – i). Nu în ultimul rând pe aspectul susţinerii privind faptul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, instanţa de apel s-a pronunţat succint referindu-se la apărarea pârâtei privind excepţia de neexecutare cu argumentele dezvoltate în recurs la primul punct. În ce priveşte art. 304 lit. i) care a fost indicat ca motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, se constată că acesta nu a fost argumentat şi dezvoltat pentru ca instanţa care a fost sesizată cu acţiunea în anulare să examineze dacă s-a încălcat ordinea publică şi bunele moravuri. Chestiunile de fond care ţin de interpretarea contractului cu trimitere la clauzele acestuia nu vizează ordinea publică şi bunele moravuri. Relaţiile contractuale dintre părţi în materie comercială sunt generate de principiul libertăţii de voinţă şi vizează raporturi de drept privat aşa încât nerespectarea prevederilor contractuale pe care le invocă recurenta nu înseamnă încălcarea unor norme de ordine publică sau a unor dispoziţii imperative ale legii.
În consecinţă şi această critică va fi respinsă ca neîntemeiată.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau atunci când s-a aplicat greşit legea.
Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv nu susţin concluzia recurentei privind aplicarea greşită a legii întrucât ceea ce s-a criticat este hotărârea arbitrală şi judecata în fond din faţa tribunalului arbitral şi nu sentinţa Curţii de Apel pronunţată în acţiunea în anulare. Recurenta a reluat prin acest motiv chestiuni legate de aprecierea probelor, exprimându-şi dezacordul în legătură cu concluziile la care a ajuns Tribunalul.
Critica nu va fi primită şi pentru că recursul este cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, prin care se realizează controlul sentinţei pronunţată în acţiunea în anulare fără a-şi propune să rejudece fondul cauzei care s-a dezbătut în faţa tribunalului arbitral. Reconsiderarea chestiunilor de fond în cadrul acestui motiv de recurs nu sprijină susţinerea că sentinţa recurată este lipsită de fundament juridic sau de temei legal.
În consecinţă înlăturând criticile aduse sentinţei pronunţată de Curtea de Apel, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.I.M.E. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 201 din 26 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3293/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3398/2008. Comercial → |
|---|
