ICCJ. Decizia nr. 3577/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3577/2008
Dosar nr. 4273/90/2006
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin sentinţa nr. 262 din data de 16 martie 2007, Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.A.M.A.T. Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâţii M.N. şi B.V. şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată intitulat „contract de vânzare cumpărare” încheiat la 1 aprilie 1998 între pârâtul M.N. în calitate de vânzător şi pârâtul B.V. – cumpărător, având ca obiect transmiterea de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui număr de 800.000 acţiuni emise de SC A. SA Rm. Vâlcea.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut din analiza actelor şi lucrărilor dosarului următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Potrivit înscrisului încheiat de pârâţi, la data de 1 aprilie 1998, preţul vânzării convenit era de 2.000 lei/acţiune valoare totală a contractului fiind de 1.600.000.000 lei (vechi), transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor urmând să se facă pe piaţa extrabursieră Rasdaq în perioada 25 – 30 septembrie 1998 prin Societatea de valori mobiliare G.
La data încheierii contractului pârâtul M.N. a confirmat primirea sumei de un miliard lei de la cumpărător.
În februarie 1999 împotriva pârâţilor s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (5) C. pen. şi art. 13 din Legea nr. 87/1994, fiind dispusă o expertiză contabilă care a reţinut că, în perioada 1 aprilie 1998 – 24 septembrie 1998, pârâtul M.N. a achiziţionat un număr de 825.313 acţiuni emise de SC A. SA, având un procent de 5 % din numărul total de acţiuni emise de societate, ceea ce îi conferea calitatea de acţionar semnificativ, tranzacţionarea pachetului de acţiuni deţinute în aceste condiţii urmând să se facă numai prin ofertă publică secundară conform art. 43 alin. ultim din Legea nr. 52/1994, iniţierea ofertei publice putându-se realiza numai prin intermediul unei societăţi de valori mobiliare autorizate de C.N.V.M.
La data de 19 ianuarie 1999, C.N.V.M. autoriză derularea ofertei publice pentru un număr de 720.560 acţiuni emise SC A. SA la preţul de 600 lei/acţiune, iar prin Ordonanţa nr. 17 din 2 februarie 1998 se suspendă derularea ofertei publice de cumpărare, intermediată de S.V.M. M. SA faţă de împrejurarea că împotriva ofertantului M.N. se efectuau cercetări penale.
Prin rezoluţia din 8 noiembrie 1999, organele de cercetare penală dispun scoaterea de sub urmărire penală a celor doi pârâţi, întrucât faptele nu întruneau elementele constitutive ale infracţiunilor cercetate.
Examinând înscrisul convenit de pârâţi, în contextul situaţiilor de fapt relevante reţinute, Tribunalul apreciază, că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată, reprezintă un act juridic producător de efecte, şi prin urmare, ca orice convenţie trebuie încheiată în condiţiile legii, or, scopul încheierii ei a fost fraudarea legii, respectiv a dispoziţiilor legale referitoare la iniţierea tranzacţiei de valori mobiliare potrivit Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, lege în vigoare la data încheierii convenţiei.
Că, deşi ambii pârâţi cunoşteau împrejurarea că nu se puteau obliga să cumpere şi respectiv să vândă acţiunile unei societăţi deschise, deţinute de un acţionar semnificativ în afara cadrului legal reglementat de Legea nr. 52/1994, de totală rea credinţă au încheiat actul, care în aceste condiţii, este lovit de nulitate absolută.
II. Apelurile formulate de pârâţii M.N. şi B.V. împotriva sentinţei fondului au fost admise de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 141/ A-C din data de 5 decembrie 2007.
Instanţa de control judiciar a schimbat în tot sentinţa nr. 262 din 16 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, şi pe fond a respins ca nefondată acţiunea introductivă formulată de reclamantă.
Principalul argument pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia adoptată a constat în calificarea actului încheiat de pârâţi ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare prin care promitentul vânzător s-a obligat faţă de promitentul cumpărător să dobândească în viitor un număr de 800.000 acţiuni emise de SC A. SA pe care să i le vândă, sens în care vânzătorul a făcut demersuri pentru obţinerea autorizaţiei C.N.V.M. Cum tranzacţia nu s-a finalizat sub aspectul transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor, Curtea apreciază că promisiunea de vânzare nu a produs consecinţe juridice şi pe cale de consecinţă nu se impune constatarea nulităţii actului.
III. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, la data de 15 ianuarie 2008 solicitând desfiinţarea hotărârii şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei fondului.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta, în dezvoltarea motivelor de recurs, critică motivarea sumară a deciziei atacate susţinând că nu explicitează raţiunile pentru care actul încheiat nu se impune a fi anulat.
Sub un al doilea aspect recurenta susţine că actul încheiat, a avut ca scop fraudarea acţionarilor şi a societăţii SC A. SA Rm. Vâlcea respectiv preluarea societăţii de pârâtul M.N. şi înstrăinarea patrimoniului ei, ceea ce s-a şi întâmplat, deoarece în prezent, practic societatea nu mai exista.
În acest sens, recurenta susţine că pârâtul M.N. la data încheierii actului nu deţinea decât 355.107 acţiuni emise de societate, iar pentru diferenţa până la 800.000 acţiuni trebuia să iniţieze o ofertă publică, procedură pe care nu a declanşat-o.
Că, preţul de vânzare al acţiunilor convenit în contract a fost de 3 – 4 ori mai mare decât valoare de piaţă la care se tranzacţionau acţiunile A. în perioada 1 aprilie – 24 septembrie 1998.
Concluzionând recurenta arată că actul încheiat în aceste condiţii încalcă dispoziţiile imperative ale legii nr. 52/1994 şi ale Regulamentului nr. 6/1995 al C.N.V.M., iar faptul că urmare acestei „promisiuni de vânzare-cumpărare” societatea a fost prejudiciată cu suma de 7.338.431.078 lei sumă pe care a fost obligată să o plătească cu titlu de despăgubiri pârâtului M.N. dovedeşte caracterul ilicit şi imoral al actului încheiat de cei doi pârâţi.
Intimatul B.V. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, la data de 19 septembrie 2008, iar intimatul M.N. a depus concluzii scrise la dosar, ambii intimaţi solicitând respingerea recursului, ca nefondat, faţă de cele statuate irevocabil, prin decizia 1859 din 4 aprilie 2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că actul încheiat reprezintă o promisiune de vânzare-cumpărare care precede încheierea contractului, astfel că nu este supus condiţiilor prevăzute de Legea nr. 52/1994.
Asupra recursului.
Înalta Curte, analizând, decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că recursul este fondat, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum se va arăta în considerentele ce urmează:
1. Înscrisul încheiat de pârâţi, la data de 1 aprilie 1998, este un act juridic, un contract, în sensul dispoziţiilor art. 942 – art. 947 C. civ., respectiv un acord între două în vederea stabilirii de raporturi juridice potrivit dreptului obiectiv.
Altfel spus, prin actul încheiat, pârâţii şi-au asumat drepturi şi obligaţii în anumite condiţii, iar această manifestare de voinţă a fost făcută cu intenţia de produce efecte juridice.
Potrivit art. 2 din contract, vânzătorul s-a obligat să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate asupra unui număr de 800.000 acţiuni deţinute la SC A. SA, iar cumpărătorul să plătească preţul de 1.600.000 lei, la termenele şi în condiţiile stabilite de părţi.
Cum promisiunea de vânzare constituie în sine o convenţie, un contract, este supusă, condiţiilor esenţiale pentru validitatea convenţiilor statuate de art. 948 C. civ.
În măsura în care prin convenţia încheiată se nesocotesc condiţiile de validitate a actului, el este lipsit de efectele sale prin mijlocirea nulităţii.
Din această perspectivă, motivarea instanţei de apel, în sensul că, neoperând transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor, convenţia părţilor nu a produs consecinţe juridice şi prin urmare nu se impune constatarea nulităţii, este lipsită de orice fundament legal.
Nulitatea ca sancţiune a nerespectării condiţiilor de validitate a actului operează pentru cauze existente la momentul încheierii actului, independent de faptul îndeplinirii obligaţiilor asumate.
În alţi termeni, nulitatea nu se confundă cu rezoluţiunea sau rezilierea care se aplică în caz de neexecutare a obligaţiilor generate de contractele sinalagmatice şi care intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a convenţiei.
Or, raţionamentul instanţei de apel este întemeiat pe această ipoteză a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de părţi respectiv de a vinde şi a cumpăra, ceea ce, în raport de obiectul acţiunii, reprezintă o abordare eronată.
Mai trebuie precizat în acest punct al analizei, că neîndeplinirea obligaţiilor asumate, nu lipseşte actul de consecinţe juridice, ci atrage răspunderea părţii în culpă, considerându-se că s-a încheiat cu contract valabil.
Or, din economia motivării instanţei de apel ar rezulta că actul neproducând consecinţe juridice, nu se mai impune constatarea nulităţii lui, fiind lipsit de orice semnificaţie juridică, ca şi un act inexistent, ceea ce contravine chiar propriului său raţionament, prin raportare la efectele pe care legea le prevede pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către o parte în contractele sinalagmatice.
Distinct de acestea, probele relevă că, în cauză, convenţia încheiată de pârâţi şi-a produs efecte juridice atât în raporturile dintre pârâţi cât şi faţă de terţi.
În litigiul finalizat prin decizia nr. 1859/2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, M.N. a fost obligat la plata sumei de 2.272.000.000 lei către B.V. cu titlu de penalităţi datorate pentru neexecutarea unora din obligaţiile prevăzute în contractul lor, sumă pe care SC A. SA, în calitate de chemată în garanţie a fost obligată să o plătească pârâtului M.N.
Instanţa de apel, deşi invocă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când califică obiectul contractului drept o promisiune de vânzare-cumpărare, face abstracţie de chestiunea esenţială dedusă judecăţii în acel litigiu, prin care s-au invocat clauzele convenţiei dintre pârâţi şi s-a statuat asupra consecinţelor patrimoniale urmare nerespectării unora dintre acestea.
Revenind la motivul de nulitate absolută invocat prin acţiunea reclamantei şi reţinut de prima instanţă, frauda la lege, este de principiu, potrivit doctrinei şi practicii constante a acestei curţi, că actul săvârşit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit fiind sancţionat cu nulitatea absolută.
Se socoteşte fraudă la lege, când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor.
În cauză acţiunile ce au făcut obiectul convenţiei dintre cei doi pârâţi erau emise de SC A. SA societate deschisă, ale cărei acţiuni se puteau tranzacţiona pe piaţa extrabursieră Rasdaq în condiţiile prevăzute de Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
În acest sens, art. 43 din lege, stabileşte expres situaţiile în care tranzacţiile directe privind valorile mobiliare reglementate de lege sunt permise cu menţiunea că: „niciuna din părţile într-o tranziţie privată nu este sau nu devine acţionar semnificativ; tranzacţiile private cu valori mobiliare ale oricărei emitent nu vor depăşi într-o perioadă de 12 luni un număr de valori mobiliare echivalent cu 1 % din totalul respectivelor valori mobiliare puse în circulaţie; sunt interzise tranzacţiile altfel decât prin ofertă publică în care una din părţi este … acţionar semnificativ”.
Conform art. 2 lit. c) din lege, acţionar semnificativ este orice persoană care nemijlocit şi singură deţine sau este proprietar de acţiuni sau alte valori mobiliare reprezentând cel puţin 5 % din capitalul subscris al emitentului.
Prin urmare, pârâtul M.N. în calitate de acţionar semnificativ care deţinea peste 5 % din numărul total de acţiuni emise de societate putea tranzacţiona pachetul său de acţiuni numai prin ofertă publică şi corespunzător pârâtul B.V. putea cumpăra pachetul de acţiuni trimiţând o ofertă publică de cumpărare prin intermediul unei societăţi de valori mobiliare care avea autorizarea C.N.V.M., fiind interzisă iniţierea unei tranzacţii private directe cu privire la vânzarea-cumpărarea acestor acţiuni potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate.
Caracterul fraudulos al convenţiei private încheiate de pârâţi rezidă în intenţia evidentă de a încălca aceste dispoziţii legale. Astfel, deşi prevăd că transferul dreptului de proprietate asupra acţiunii se va realiza printr-o societate de intermediere autorizată de C.N.V.M., convin că această tranzacţie să se desfăşoare în anumite condiţii statuate în convenţia privată, la un anume preţ stabilind în acest sens răspunderi patrimoniale pentru neîndeplinirea acestor obligaţii.
Cu alte cuvinte prin trimiterea la dispoziţiile din Legea nr. 52/1994, convenţia dintre părţi nu capătă un caracter legal de vreme ce însăşi încheierea ei este prohibită de lege, aşa încât orice demers deliberat cu scopul de a eluda sensul şi finalitatea legii constituie o fraudă la lege sancţionată cu nulitatea actului încheiat în aceste condiţii.
Aşa fiind, Înalta Curte, constatând că hotărârea curţii de apel, nesocoteşte dispoziţiile legale sus-menţionate care impuneau lipsirea de efecte a convenţiei încheiate de părţi pentru frauda la lege, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite prezentul recurs şi va modifica decizia curţii de apel în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâţi împotriva sentinţei nr. 262 din 16 martie 2007 a Tribunalului Vâlcea, pe care o va menţine ca fiind legală.
Pe cale de consecinţă, va fi respinsă şi cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor formulată de intimatul U.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.A.M.A.T. RÂMNICU VÂLCEA împotriva deciziei nr. 141/ A-C din 5 decembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, modifică decizia recurată în sensul că respinge apelurile declarate de pârâţii B.V. şi M.N. împotriva sentinţei nr. 262 din 16 martie 2007 a Tribunalului Vrancea şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intimatul U.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3566/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3632/2008. Comercial → |
|---|
