ICCJ. Decizia nr. 3681/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3681/2008
Dosar nr. 3487/1/2002
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la 30 decembrie 1983, la Judecătoria Sector 1 Bucureşti, reclamanta Întreprinderea de C.E.M.B. (în prezent SC M. SA Bucureşti), a chemat în judecată pârâtele: O.W.A.I., cu sediul în SUA, O.W.A.G.K., cu sediul în Germania, O.W., cu sediul în Germania, C., cu sediul în Elveţia, C. SA, cu sediul în Franţa, C.I., cu sediul în SUA, C.S., cu sediul în SUA şi a solicitat obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 22.206.040,91 DOLARI S.U.A., reprezentând contravaloarea cantităţii de 68.246 tone tablă groasă, livrată şi neachitată, cu 15.380.000 DOLARI S.U.A. dobânzi şi cheltuieli de judecată.
Prin cererea ulterioară din 15 februarie 1985, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat:
obligarea solidară a pârâtelor C.A.G., O.W., O.W.A.I. la plata sumei de 9.489.427 DOLARI S.U.A. şi a dobânzilor aferente calculate de la data scadenţei plăţii;
obligarea solidară a pârâtelor C.A.G., C. SA, O.W.A.I., O.W.A.G. şi O.W.G. la plata sumei de 10.148.597 DOLARI S.U.A. şi a dobânzilor aferente;
obligarea solidară a pârâtelor C.A.G., C.I.D. şi C.I.C.A.I.A. la plata sumei de 2.532.820 DOLARI S.U.A. şi a dobânzilor aferente.
La data de 14 aprilie 1988, reclamanta a chemat în judecată, la Judecătoria Sector 3 Bucureşti, pârâtele: B.R.C.E. (B.) şi T.C.M.B. din SUA, solicitând obligarea acestora la restituirea documentaţiei originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone tablă groasă, în valoare de 5.517.289 DOLARI S.U.A. şi plata de daune de 1.200.000 DOLARI S.U.A., iar în caz de nerestituire a documentaţiei să fie obligate la plata celor două sume.
Prin sentinţa civilă nr. 874 din 25 ianuarie 1994, Judecătoria Sector 3 Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 9489 din 23 septembrie 1993, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării litigiului, în temeiul aceloraşi dispoziţii procedurale, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Cele două dosare venite prin declinare de la Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi Judecătoria Sector 3 Bucureşti au fost conexate, devenind dosarul Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia comercială nr. 1721/1993.
La 7 februarie 1997, reclamanta a făcut mai multe precizări asupra părţilor şi obiectului cererii, şi anume:
– schimbarea denumirii reclamantei, în SC M. SA Bucureşti, urmare H.G. nr. 1200/1990
– schimbarea denumirii şi adreselor pârâtelor:
denumirea pârâtei C.I.C.I.A. s-a schimbat în I.I.I. SUA;
denumirea pârâtei C.I.D.G. s-a schimbat în I.D.G. – D.G.;
denumirea pârâtei O.W.A.G. s-a schimbat în O.W.G., parte a grupului T.A.G. – cu sediul în Dusseldorf;
denumirea pârâtei O.W.G. s-a schimbat în O.W.H., cu sediul în Dusseldorf Germania.
– Micşorarea câtimii obiectului cererii în sensul:
obligării solidare a pârâtelor I.I.I., I.D., C.A.G. – Elveţia şi C. SA Franţa, la plata sumei de 2.532.820 DOLARI S.U.A., cu titlu de despăgubiri, cu dobânzi şi cheltuieli de judecată;
obligării în solidar a pârâtelor O.W.G., O.W.H., O.W.A.I. şi C.A.G. la plata sumei de 7.834.992 DOLARI S.U.A. despăgubiri, cu dobânzi şi cheltuieli de judecată;
obligării în solidar a pârâtelor O.W.G., O.W.H., O.W.A.I., C.A.G. şi C. SA, la plata sumei de 10.148.597 DOLARI S.U.A. cu titlu de despăgubiri, precum şi la dobânzi cu cheltuieli de judecată;
obligării solidare a pârâtelor C.M.B. şi B.R.C.E. (B.) la plata sumei de 5.517.288,60 DOLARI S.U.A., despăgubiri şi a sumei de 1.200.000 DOLARI S.U.A. cu titlu de daune, cu dobânzi şi cheltuieli de judecată.
Prin acţiunea introductivă şi prin completările din 15 februarie 1985 reclamanta şi-a motivat cererea prin livrarea în 1981 a cantităţii totale de 68246 tone tablă groasă, în valoare de 22206040,91 USA dolari, cu 9 transporturi, via mare, urmare comenzilor emise de pârâta C.A.G. Elveţia, comenzi care au fost acceptate de I.M.
Facturile pentru plata mărfii s-au emis pe numele C.A.G.
Marfa nu a ajuns nici un moment în proprietatea C.A.G., ci în proprietatea pârâtei O.W.G. şi O.W.A.I., şi a fost vândută de către acestea lui I.M.T.C. SUA în cazul a 8 nave (K., M., F., A.P., D., A., K., J.), iar marfa din nava S.S. (2.532.820 DOLARI S.U.A.) a fost preluată de C.D. în consens cu C.I. SUA, fără să fie achitată.
Conform obligaţiilor asumate, în tranzacţiile de credit documentar, I.M., a emis la livrare, pentru fiecare transport, trei conosamente originale cu clauza „to order”, titluri reprezentative ale mărfii (titluri de proprietate) transmise către:
1 – bancă (D.B., B.L.O.C. – Paris, B.T.D. sau banca emitentă);
2 – un original la: (O.W.G., C., C.I.A. SUA);
3 – comandantului navei
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe răspunderea contractuală, derivată din raportul juridic de comerţ exterior de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi urm. C. civ., art. 1073, 1062 C. civ. şi art. 42 şi 60 C. com.
La termenul de soluţionare din 17 noiembrie 1997 şi prin adresa scrisă (dosar 1721/1993) reclamanta a renunţat la judecată faţă de pârâta C.A.G. Elveţia, cerere motivată pe faptul radierii acesteia din registrul comerţului Cantonului Z. – E. şi pierderii calităţii procesuale.
Prin încheierea din 23 februarie 1998 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţelor din România în soluţionarea cauzei, excepţie ridicată de pârâtele O.W.
În soluţionarea în fond a cauzei Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 1607 din 16 aprilie 1998, a respins excepţiile invocate de pârâte privind prescripţia dreptului la acţiune şi pe aceea a autorităţii de lucru judecat.
A fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC M. SA, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtelor din grupul O.W. şi anume 1) O.W.G., parte a grupului T.A.G., 2) O.W.H., parte a grupului T.H.A.G. şi T.A.G.D.G. şi 3) O.W.A.I. – H.T. - SUA şi obligate aceste pârâte la plata sumei de 17.983.598 US dolari, cu titlu de contravaloare marfă, din care în solidar cu pârâta C., suma de 10.148.597 dolari, cu dobânda legală de 6 % pe an de la data introducerii acţiunii S.U.A., 30 decembrie 1983 până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta C.M.B. la restituirea documentelor originale privind încărcăturile de pe vasele A. şi K. sau la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii acestor încărcături pentru nava A. a sumei de 2.606.570 DOLARI S.U.A., în solidar cu pârâtele din grupul O.W. şi C., suma făcând parte din totalul de 17.983.589 DOLARI S.U.A., cu dobânda legală de 6 % pe an de la data introducerii acţiunii 14 aprilie 1988, până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998.
Instanţa a obligat pârâtele din grupul I. la 2.532.820 DOLARI S.U.A., contravaloare marfă, cu dobânda de 6 % pe an, de la data introducerii acţiunii, 30 decembrie 1983, până la data de 8 ianuarie 1998, data abrogării Decretului nr. 311/1954 şi la 18.195,46 DOLARI S.U.A., cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respins capătul de cerere privind daunele faţă de pârâta C.M.B. ca nefondat.
Instanţa a respins acţiunea faţă de B.R.C.E. ca nefondată.
A luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de pârâta C. cu sediul în Elveţia.
S-a admis cererea accesorie formulată de reclamantă. S-a încuviinţat execuţia vremelnică a hotărârii.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a avut în vedere probele administrate în cauză: interogatorii, declaraţii de martori ale persoanelor fizice ce au făcut parte din conducerea I.M. şi ale societăţilor pârâte, lucrători operativi implicaţi în realizarea livrărilor de tablă în SUA.
Parte din declaraţiile de martori s-au realizat în comisie rogatorie în SUA – Carolina de Nord.
S-au efectuat expertize tehnice şi contabile: expertiza A.C., expertiza efectuată de colectivul B.Şt., C.B. şi T.C.
La cererea pârâtelor şi-au exprimat opinia privind livrările în litigiu:
expert consilier parte V.B.
expertiza extrajudiciară depusă de pârâtele din grupul O.W.
punctele de vedere exprimate de expertul W.M. din Zurich – Elveţia; profesorul D.S. de la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice din Strasbourg
S-a depus proba dispusă în dosarul penal şi anume, raportul de expertiză efectuat de expert P.G. din dispoziţia Procuraturii Generale, în dosarul penal în care au fost inculpaţi salariaţi ai I.M., urmare a sesizării Curţii Superioare de Control Financiar, determinat de neîncasarea sumei de 22.170.683 DOLARI S.U.A., contravaloarea a 68.246 tone tablă livrată în USA, produsă de C.I.S. Galaţi.
A fost depusă sentinţa penală nr. 88 din 5 august 1983 a Tribunalului Bucureşti, secţia a I penală, privind condamnarea a zece inculpaţi foşti salariaţi ai I.M., cu pedepse privative de libertate şi daune (navlu, dobânzi etc.) altele decât pretenţiile din prezenta cauză, de 22.170.683 DOLARI S.U.A.
Prin sentinţa nr. 1607 din 16 aprilie 1998, instanţa a reţinut privitor la excepţiile invocate de pârâte şi anume: prescrierea dreptului la acţiune şi autoritatea lucrului judecat, că acţiunea nu este prescrisă, întrucât cererea reclamantei faţă de T.C.M.B. şi B.R.C.E. priveşte, în principal, obligarea la restituirea documentelor bancare, obligaţie neîndeplinită la data introducerii acţiunii.
În ce priveşte autoritatea lucrului judecat, s-a reţinut că, fără temei, s-a invocat sentinţa penală, întrucât în acel dosar instanţa nu s-a pronunţat asupra pretenţiilor în litigiu, contravaloarea tablei pretinsă de I.M. (22.170.683 DOLARI S.U.A.) ci cu privire la alte daune.
Privitor la fondul cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea are ca obiect preţul cantităţii de 68.246 tone tablă groasă livrată de I.M. Bucureşti pârâtelor din grupul O.W. şi I. Că, marfa a fost încărcată în 9 nave, în urma comenzilor emise de pârâta, C., vizate de pârâtele O.W., acceptate de reclamantă, deci raporturi contractuale în formă prescurtată, cu respectarea dispoziţiilor codului comercial, art. 35 şi urm.
S-a mai reţinut că livrarea a fost convenită prin Protocolul din 14 aprilie 1981, încheiat între I.M.C. America pe de o parte şi I.M., C.I.S. Galaţi şi I.N.F. Galaţi, pe de altă parte, protocol care a prevăzut preţuri inferioare preţurilor minime impuse la import în SUA.
Că, 7 din cele 9 nave livrate cu tablă au fost primite de O.W.A., care a intrat în posesia conosamentelor primite de la comandant şi că aceasta a dobândit proprietatea mărfurilor, marfă pe care a negociat-o şi a vândut-o mai departe, aşa cum era încărcată în nave, vânzare care s-a făcut către I.M.T.C. America filială a I.M.C. America, în urma comenzilor de cumpărare făcute de aceasta, comenzi care conţin elemente privind: produsul, preţul, cantitatea, valoarea mărfii. Că, O.W.A. în calitate de vânzătoare a emis facturi către I.M.T.C., în care se indică ţara de origine, România şi ţara de destinaţie, America.
S-a reţinut, astfel, că pârâtele din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă, în baza contractului sub formă simplificată, ca urmare a comenzilor emise de C., şi au dobândit proprietate în temeiul acestor raporturi contractuale şi prin primirea conosamentelor de la comandantul navei sau prin poşta aeriană şi că acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată a preţului, astfel că sunt întemeiate pretenţiile reclamantei pentru plata preţului mărfurilor din 7 nave.
Această reţinere a fost motivată de instanţă şi având în vedere concluziile expertizelor dispuse în cauză, potrivit cărora, reclamanta a emis pentru fiecare navă 3 conosamente originale şi cum pârâta O.W. a primit şi negociat un exemplar original, a dobândit proprietatea mărfii, celelalte două originale fiind invalidate.
A fost înlăturată de către instanţă opinia expertului consilier V.B., în sensul că, pentru a se transmite proprietatea mărfii către posesorul conosamentului este necesar să existe şi o convenţie a părţilor în acest sens, pe motiv că conosamentele emise conţin clauza „la ordin”, astfel că posesorul acestora este şi proprietarul mărfii.
Instanţa a înlăturat susţinerile pârâtelor din grupul O.W. în sensul că a existat un lanţ al raporturilor contractuale, în care C. sau C. au vândut marfa către O.W.H. Germania şi aceasta a revândut-o către O.W.A., iar aceasta, la rândul său, către I.M.T.C. America, reţinând că pârâtele O.W. fac parte din acelaşi grup – grupul O.W. cu aceleaşi interese, că nu s-a făcut dovada că sunt societăţi distincte, astfel că, proprietatea mărfii a fost dobândită de O.W.A., care a înstrăinat-o către IMTC America, dar nu a plătit preţul.
În combaterea susţinerilor pârâtelor O.W., în sensul existenţei unor raporturi contractuale distincte între C,, C. ca vânzătoare şi cumpărătoarea O.W.H. Germania, şi dintre O.W.H. şi O.W.A., instanţa a reţinut lipsa unor documente de plată, acreditive, etc. Privitor la compensările între creanţele C. şi O.W., invocate de pârâte s-a reţinut că acestea nu pot fi luate în considerare.
Au fost înlăturate şi susţinerile pârâtelor privind neplata mărfii, determinat de lipsuri calitative, invocate de beneficiarii finali reţinându-se că nu s-au depus dovezi în acest sens. Că, înscrisul din 31 august 1982 prin care pârâtele O.W.A., O.W.H., C., C. precum şi beneficiara I.A. au încheiat o înţelegere prin care au căzut de acord să-şi regleze pretenţiile materiale în legătură cu transporturile de oţel cu defecte, nu este opozabil reclamantei, întrucât nu rezultă că deficienţele calitative se referă şi la marfa în cauză.
Instanţa de fond a înlăturat şi susţinerile potrivit cărora pârâtele din grupul O.W. ar fi avut rolul de finanţator, reţinând că acestea au fost, O.W. America, cumpărătorul mărfii şi că „I.M.C. a fost un intermediar” astfel cum se reţine din declaraţia martorului S.I. Că, niciodată nu s-a pus problema ca I.M.C. să cumpere tablă de la reclamantă (cu privire specială la marfa din cele 9 nave în cauză).
Cu privire la rolul de finanţator al pârâtelor O.W., aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor W.R., T.M., instanţa reţine că, chiar aşa fiind, răspunderea pârâtelor se întemeiază pe prevederile art. 998 C. civ., răspunderea pentru daunele cauzate reclamantei, care, pe temeiul finanţării de către grupul O.W. „a fost convinsă să intre în afaceri cu C.”.
În raport de primirea conosamentelor în original şi ca urmare a dobândirii proprietăţii mărfii, prima instanţă reţine că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate faţă de pârâtele C.I. pentru suma de 2.532.820 DOLARI S.U.A., contravaloarea a 7915 tone tablă din vasul S.S.
Pentru diferenţa de marfă din 8 vase, a cărei contravaloare, conform precizărilor reclamantei este de 17.983.589 DOLARI S.U.A., răspunderea a fost stabilită pentru pârâtele din grupul O.W. din care, pentru 4 nave, în solidar cu C. (navele M.I., K., J., D.) pentru care s-au primit conosamentele în original.
Instanţa a reţinut ca întemeiat şi capătul de cerere privitor la plata dobânzilor legale de 6 % pe an, aplicabile în temeiul Decretului nr. 311/1954, având în vedere că părţile nu au convenit asupra dobânzilor de întârziere în plată. S-a apreciat că dobânzile se datorează de la data introducerii acţiunii şi până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998.
S-au reţinut, ca nefondate, pretenţiile reclamantei pentru daune şi acţiunea faţă de B.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, reclamanta SC M. SA, precum şi pârâtele O.W.A.G., O.W.H. şi O.W.A.
Reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe în ce priveşte neacordarea dobânzilor comerciale pentru întârzierea plăţii preţului, în temeiul art. 43 C. com., începând cu data exigibilităţii creanţei şi până la data plăţii. A criticat şi reducerea nejustificată a cheltuielilor de judecată.
Pârâtele au invocat excepţiile:
necompetenţa soluţionării cauzei de către instanţele române;
lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor din grupul O.W.;
greşita obligare solidară a pârâtelor la plata preţului.
S-a invocat şi greşita conexare a dosarului prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor C.M.B. şi B. la returnarea documentelor de credit documentar şi obligarea la daune.
Apelantele au invocat greşita apreciere a probelor din dosar şi schimbarea temeiului juridic al cererii, din răspundere contractuală (aşa cum a cerut reclamanta) în răspundere delictuală.
Prin decizia nr. 1743 din 3 august 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a respins apelurile (dosar nr. 2792/1996).
În pronunţarea deciziei, instanţa de apel a reţinut în principal că:
excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâte, este nefondată, faţă de locul plăţii, sediul apelantei reclamante, acreditivele documentare fiind deschise prin D.B., pentru reclamantă, prin B.R.C.E. (B.)
nu a fost primită nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantelor pârâte, O.W. S-a reţinut că, deşi între reclamantă şi apelante nu s-a încheiat un contract clasic de navlosire, raporturile contractuale şi răspunderea pentru plata preţului, au fost dovedite prin existenţa conosamentului, care constituie însuşi contractul de vânzare dintre SC M. SA şi O.W.A.
conosamentele „to order” întocmite în cauză şi acreditivele documentare prin intermediul D.B., fac dovada proprietăţii. Marfa transmisă prin aceste documente, uneori a fost dirijată de importatorul O.W. unor terţi, aceştia fiind ţinuţi a efectua plata către însuşi apelantele pârâte, proprietare ale mărfii, conform conosamentelor.
că, grupul O.W. a acţionat într-o schemă cu rea credinţă, gândită special pentru a-şi realiza interesul, afacere avantajoasă, prin crearea de confuzii.
Instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei se întemeiază pe răspunderea contractuală a pârâtelor pentru neplata preţului produselor de către cumpărător, iar nu pe răspunderea delictuală reţinută de instanţa de fond.
În ce priveşte apelul reclamantei respingerea acestuia a fost motivată prin lipsa unei clauze penale în conosamente (contracte ale părţilor).
În faza procesuală a judecăţii în apel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a pronunţat două hotărâri de expedient şi anume:
decizia civilă nr. 832 din 28 ianuarie 1999, prin care a luat act de învoiala părţilor şi a consfinţit tranzacţia încheiată între I.D. şi I.I.I., în calitate de intimate pârâte, pe de o parte şi SC M. SA, în calitate de apelantă reclamantă, pe de altă parte, în sensul că primele două s-au obligat să plătească reclamantei suma de 3.325.000 DOLARI S.U.A.;
decizia civilă nr. 872 din 14 aprilie 1999, prin care instanţa a luat act de învoiala părţilor şi a consfinţit tranzacţia încheiată între T.C.M.B., în calitate de intimată pârâtă, pe de o parte, şi SC M. SA, în calitate de reclamantă apelantă, pe de altă parte, în sensul că prima s-a obligat să plătească reclamantei suma de 3.100.000 DOLARI S.U.A.
Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs reclamanta SC M. SA şi pârâtele O.W.H., O.W.A.I. şi T.S.A.G. (fostă O.W.F.A.G.).
Prin decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială (dosar nr. 6853/2000), a admis recursurile declarate de cele trei pârâte şi de reclamantă şi, casând decizia instanţei de apel, a admis apelurile declarate de acestea împotriva sentinţei civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pe care a schimbat-o în parte, dispunând:
Respingerea acţiunii reclamantei faţă de pârâtele T.S.A.G., O.W.H. şi O.W.A.I., pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a înlăturat obligarea acestora pentru plata în solidar a despăgubirilor în sumă de 17.983.589 DOLARI S.U.A. cu dobânda legală, cât şi de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea tribunalului.
A stabilit că dobânda de 6 % pe an, pentru despăgubirile acordate faţă de celelalte pârâte curge de la data introducerii acţiunii, până la plata integrală a acestora.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată reclamanta SC M. SA Bucureşti la 2.658.824.571 lei, taxă judiciară în recurs către pârâtele T.S.A.G., O.W.H. şi O.W.A.I.
Prin aceeaşi decizie, instanţa a obligat pârâta, C. Franţa la plata sumei de 340.992.423 lei, taxă judiciară de timbru în recurs către reclamanta SC M. SA Bucureşti.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut lipsa raporturilor contractuale dintre reclamantă şi recurentele pârâte din grupul O.W. Că, fără temei instanţa de apel a reţinut, în lipsa unui acord de voinţă distinct al părţilor, vânzător şi cumpărător, că prin primirea conosamentului de către O.W.A. s-a dobândit şi proprietatea asupra mărfii.
Conosamentul nu poate fi considerat un contract de vânzare cumpărare, ci, face numai dovada transferării posesiei mărfii transportate.
A fost considerată, ca nefondată, şi reţinerea privind deschiderea acreditivelor de către O.W.A., în realitate acestea fiind deschise de firmele C. şi C.
S-a mai reţinut că, fiind deschise acreditive irevocabile la D.B., plata mărfii trebuia pretinsă acestei bănci.
Instanţa a reţinut ca întemeiat recursul reclamantei, în sensul acordării dobânzilor de 6 %, pe an, în temeiul art. 43 C. com., până la efectuarea integrală a plăţilor.
Împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială nr. 6126 din 7 decembrie 2000, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat la 7 iunie 2001 recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs şi-a depăşit atribuţiile şi, totodată, a pronunţat decizia atacată cu încălcarea esenţială a legii. Ulterior, în temeiul art. 3304 C. proc. civ., procurorul general a retras recursul în anulare.
Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002 (dosar nr. 46/2001) a luat act de retragerea, în condiţiile art. 3304 teza I C. proc. civ., a recursului în anulare, declarat de procurorul general.
A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta intimată, SC M. SA Bucureşti, de continuare a judecăţii recursului în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea aceleiaşi părţi, de continuarea judecăţii recursului în anulare potrivit cu dispoziţiile art. 330 pct. 1 C. proc. civ.
Împotriva acestei ultime hotărâri, decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 50 din 8 aprilie 2002, completul de 9 judecători, reclamanta SC M. SA Bucureşti a formulat contestaţie în anulare, invocând dispoziţiile art. 317 şi 318 C. proc. civ.
S-a susţinut că la termenul când s-a judecat recursul în anulare, intimata pârâtă C. SA, societate comercială franceză, nu a fost reprezentată şi nici nu a fost citată, încălcându-se dreptul acesteia la apărare şi dreptul la un proces echitabil, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 148 din 9 decembrie 2002 (dosarul nr. 101/2002), a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 50 din 8 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, completul de 9 judecători.
S-a reţinut că, introducerea unei contestaţii în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi anume „când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cerinţelor legii” aparţine acelei părţi care nu a fost regulat citată. Or, pârâta C. nu s-a plâns de neîndeplinirea procedurii de citare.
În speţă, viciul de procedură s-a invocat de reclamanta SC M. SA, or, aceasta nu poate să beneficieze de îndeplinirea greşită a actului procedural, întrucât ar contraveni principiului potrivit căruia, o acţiune sau cale de atac, se poate exercita numai de către partea interesată.
La data de 17 iunie 2002 împotriva deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, reclamanta SC M. SA a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 317 şi 318 C. proc. civ.
S-a reţinut de către contestatoare, în principal, nelegala citare a pârâtei SC C. din Franţa.
În această fază, prin Încheierea din 26 mai 2005, instanţa a dispus introducerea în cauză a A.V.A.S. Bucureşti, urmare susţinerilor intimatei pârâte B.C.R. SA că, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă în drepturile şi obligaţiile B.C.R.
Prin decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială (dosar nr. 1686/2002), a admis contestaţia în anulare formulată de SC M. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, şi a dispus anularea acesteia, fiind fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la 23 septembrie 2005, cu citarea părţilor.
În pronunţarea acestei hotărâri, s-a reţinut că instanţa de recurs a apreciat greşit că procedura de citare a pârâtei SC C. a fost îndeplinită, întrucât pe citaţie nu s-a înscris corect adresa „41 Avenue Montagne 75008 Paris”, astfel că, citaţia s-a restituit cu menţiunea că „societatea nu se află la adresa respectivă” (Franţa, Montagne – fără nici o altă înscriere).
S-a mai reţinut că, în speţă, Curtea îi recunoaşte contestatoarei, SC M. SA, în mod excepţional, faptul vătămării prin soluţionarea cauzei cu lipsă de procedură a uneia din pârâte, întrucât ar fi împiedicată în executarea silită a titlului faţă de C. Franţa.
Împotriva acestei ultime hotărâri, decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, au fost formulate contestaţii în anulare de către contestatoarele, O.W.H. Germania, O.W.A.I. SUA şi T.S.A.G. Germania.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 4081 din 11 decembrie 2006 (dosar nr. 4836/2006), a fost admisă excepţia inadmisibilităţii contestaţiilor în anulare, invocată de SC M. SA Bucureşti, acestea fiind respinse ca inadmisibile.
S-a reţinut, în pronunţarea acestei hotărâri, că potrivit art. 318 teza 1 C. proc. civ., pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a soluţionat recursul.
Or, hotărârea atacată de contestatoare a fost dată tot într-o contestaţie în anulare, astfel că este inadmisibilă.
Împotriva deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a formulat, la 6 aprilie 2006, cerere de revizuire, pârâta O.W.H. în temeiul art. 322 pct. 1 şi 2 C. proc. civ. (dosar nr. 5861/1/2006).
Cu cererea depusă în şedinţa de judecată din 19 septembrie 2007, revizuenta în temeiul art. 246 C. proc. civ., a solicitat să se ia act de renunţarea la judecata cererii de revizuire.
Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Încheierea nr. 2682 din 19 septembrie 2007 a luat act de renunţarea O.W.H. la judecarea cererii de revizuire a deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Înalta Curte, în faza de rejudecare a recursurilor formulate împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel, secţia comercială constată:
Prin rezoluţia Preşedintelui Secţiei Comerciale, a fost investit acest complet cu rejudecarea recursurilor, urmare a Încheierii din camera de consiliu din 3 noiembrie 2006, şi a fost stabilit termen de soluţionare la 22 mai 2007, cu citarea părţilor, iar în ce priveşte pârâta C. Franţa, s-a dispus citarea prin Ministerul Justiţiei, la adresa 41 Avenue Montagne Paris, Franţa.
La termenul de judecată din 27 noiembrie 2007 pârâta T.S.A.G. (fostă O.W.A.G., la data formulării acţiunii) a cerut să se ia act că, începând cu 21 mai 2007, a devenit T.B. cu sediul în Dusseldorf.
La acelaşi termen din 27 noiembrie 2007, pârâta O.W.H. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, a SC M. SA, solicitând, pe acest temei, admiterea recursului, casarea deciziei nr. 1743/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, admiterea apelului, schimbarea sentinţei Tribunalului Municipiului Bucureşti nr. 1607/1998 şi respingerea acţiunii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
În motivarea excepţiei, oral şi în scris, pârâta O.W.H. a susţinut că:
reclamanta, SC M. SA nu a dovedit că este titulara creanţei pretinsă prin acţiune, deci nu-şi legitimează calitatea procesuală activă;
livrarea mărfurilor la export în 1981 s-a făcut de producătorul, Combinatul Siderurgic Galaţi, iar ICE M., la acea dată, a avut calitatea de comisionară potrivit Legii nr. 1/1971, Legii nr. 3/1979 şi Legii nr. 12/1980, cu obligaţia încasării preţului mărfurilor exportate şi virarea sumelor la buget. Deci, creanţa provenea din comerţul exterior şi nu a aparţinut fostei I., ci, titular era statul român prin Ministerul Finanţelor;
după 1989, urmare Legii nr. 15/1990 şi prin H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990, I.M. s-a desfiinţat şi s-a constituit o nouă persoană juridică, SC M. SA. În patrimoniul acesteia, la constituire în 1990 şi nici ulterior, când s-a privatizat, prin cumpărarea acţiunilor de la F.P.P. şi F.P.S., nu s-a cuprins creanţa în litigiu, de peste 17 milioane DOLARI S.U.A. Capitalul social al SC M. SA a însumat 51 milioane RON.
recuperarea creanţelor externe din activitatea de comerţ exterior, ulterior anului 1989, a făcut obiectul mai multor reglementări, în principal Legea nr. 29/1994, în ale cărei dispoziţii se prevăd (art. 1) că Guvernul este autorizat să aprobe negocierea în vederea recuperării creanţelor României şi modalitatea de încasare, iar, prin art. 3, s-a prevăzut că beneficiarul sumelor recuperate, era numai bugetul public (Normele Metodologice privind recuperarea creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior aprobate prin H.G. nr. 732/1994). Legat de recuperarea creanţelor statului, recurenta a invocat şi depus practică judiciară, decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-au confirmat ca legale deciziile Curţii de Conturi de sancţionare a fostelor întreprinderi de comerţ exterior care nu au vărsat la bugetul de stat, creanţele recuperate de la beneficiarii externi.
S-a mai susţinut de către recurentă, prin concluziile suplimentare din 2 iunie 2008 că:
potrivit „prevederilor art. 21 teza I din Legea nr. 12/1980, I.M. a acţionat în contractul de comerţ exterior de vânzare-cumpărare de tablă, în calitate de comisionară şi, ca atare, numai comisionul este creanţa proprie a acesteia, preţul extern urmând a fi cedat statului prin B.R.C.E. Dar, suma cuvenită cu titlu de comision, nu face obiectul acestui dosar şi, oricum, comisionul a încetat la 19 decembrie 1990 data încetării I.M. şi constituirii SC M. SA.
Pârâtele recurente O.W.A.I. SUA şi T.K.B., au susţinut admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC M. SA, solicitând admiterea recursurilor şi pe fond respingerea acţiunii. În subsidiar, au cerut casarea hotărârilor pronunţate în fond şi apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin notele scrise depuse la 2 iunie şi 13 iunie 2008 recurenta-reclamantă SC M. SA a cerut respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât prin efectul legii, H.G. nr. 1200/1990 devenind succesoarea I.M. a preluat activul şi pasivul acesteia, deci şi creanţa în litigiu, în totalitate şi nu numai în limitele comisionului.
Că, în temeiul legii, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 12/1980, care prevedea obligaţia întreprinderilor de comerţ exterior de a plăti integral unităţilor producătoare preţul mărfurilor exportate, a achitat către C.S. Galaţi, întreaga cantitate de tablă groasă livrată la export în 1981. Efectuarea plăţii este confirmată de expertul A.C. De asemenea, în suplimentul la raportul de expertiză (B.Şt., C.B., T.C.) se menţionează că în contabilitatea SC M. SA s-a constatat la capitolul conturi debitori externi litigioşi, suma de 20.516.409 DOLARI S.U.A.
Că, creanţa în litigiu nu aparţine statului român şi nu sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 447/1991 şi Legii nr. 29/1994, privind recuperarea creanţelor externe, întrucât statul român nu a preluat creanţele litigioase şi acest fapt este confirmat de Ministerul Economiei şi Finanţelor – D.G.F.P. cu adresa nr. 200072 din 28 august 1991.
Reclamanta a mai susţinut că, creanţa nu a fost preluată nici de A.V.A.S., urmare O.G. nr. 51/1998, întrucât aceasta derivă din împrumutul obţinut de fosta I.M. de la B. şi că s-a stins prin confuziune, încă din anul 1995, după vânzarea acţiunilor de către F.P.S.
S-a mai susţinut de către SC M. SA că, ridicarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, după 24 de ani de la naşterea litigiului, în recurs, constituie un abuz de drept şi o încălcare a principiului triplului grad de jurisdicţie.
În şedinţa de judecată din 17 noiembrie 2008, SC M. SA a depus în scris şi a susţinut oral, excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei pârâte O.W.H., de a invoca excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC M. SA.
S-a susţinut, în principal, că O.W.H. nu este îndreptăţită să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC M. SA, întrucât, conform susţinerilor acesteia, creanţa în cauză aparţine unui terţ, statul român deci, nu justifică un drept legal şi nici un interes personal, legitim şi actual.
Prin Încheierea de şedinţă din 17 noiembrie 2008, Înalta Curte a respins excepţia reclamantei, reţinând, în principal că pârâta este îndreptăţită de a se folosi de acest mijloc procesual, ce constituie un mijloc de apărare ce tinde la respingerea acţiunii (pagina 4 din încheiere).
În şedinţa din 17 noiembrie 2008, pârâtele O.W.A.I. şi T.S.B. au invocat excepţia nulităţii hotărârilor atacate pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei C. Franţa, care a fost radiată din registrul comerţului, astfel că nu mai avea capacitate procesuală, deci nu putea să fie parte în cauză.
Pârâta O.W.H. a cerut admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii faţă de C. pentru lipsa capacităţii procesuale.
Reclamanta a cerut respingerea excepţiei, susţinând că la data sesizării instanţei, în 1983, C. era persoană juridică cu toate atributele legale, că a fost dizolvată în 1988 şi că până în 1993 a fost reprezentată prin avocat în instanţă.
S-a mai susţinut că, nu se poate reţine existenţa unei hotărâri de deschidere a procedurii falimentului, privitor la C., în lipsa unei hotărâri de exequatur, în România şi că, pârâtele recurente nu au interesul să invoce această excepţie.
Înalta Curte, în rejudecarea recursurilor reclamantei SC M. SA şi pârâtelor O.W.H., O.W.A.I. şi T.S.B., declarate în termenul legal împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 1743 din 3 august 1999 şi având a se pronunţa şi asupra excepţiilor de ordine publică, invocate în recursul pârâtelor şi anume: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia nulităţii hotărârilor atacate pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a pârâtei C., constată că:
Motivele de recurs formulate distinct de fiecare din cele trei pârâte s-au întemeiat pe art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 şi 11 C. proc. civ.
Aceste motive, pentru uşurinţa tratării, se pot grupa în:
1. Soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei instanţelor române de către instanţa de fond şi apel (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.)
Recurentele pârâte au susţinut că judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin încheierea din 17 iulie 1985 şi Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin încheierea din 16 februarie 1998, precum şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin decizia atacată, au reţinut greşit competenţa instanţelor române în soluţionarea cauzei, neţinând seama de locul încheierii contractului şi locul plăţii. S-a ignorat faptul că societatea C. Elveţia, cea care a emis comenzile, acceptate de reclamantă, se afla în procedura falimentului, încă din 21 noiembrie 1983, înainte de sesizarea instanţei, la 30 decembrie 1983, aşa încât trebuia introdus în cauză lichidatorul, numit potrivit legii elveţiene.
Că, locul încheierii contractului nu era în Bucureşti, pentru a atrage competenţa instanţei române. Conform art. 35 C. com., încheierea contractului a avut loc la data şi locul la care, comanda acceptată s-a întors în mâinile celui ce a lansat-o, adică la C.Z. Elveţia.
Greşit Tribunalul Bucureşti a reţinut competenţa instanţelor române în raport de sediul pârâtei B. Bucureşti, întrucât această pârâtă nu a fost parte la data sesizării instanţei, 30 decembrie 1983, moment în care s-a stabilit competenţa, alăturarea ei intervenind ulterior, prin declinarea competenţei de către Judecătoria Sector 3 Bucureşti, instanţă iniţial sesizată.
S-a ignorat faptul că nu au existat raporturi contractuale directe între reclamantă şi pârâtele recurente, astfel că, faţă de acestea, nu se putea reţine competenţa instanţelor române;
Instanţele române nu erau competente nici în raport cu locul plăţii, întrucât obiectul litigiului este obligaţia de plată a preţului. Instanţa de apel a ignorat probele din dosar potrivit cărora, pentru 5 nave acreditivele deschise erau domiciliate în străinătate (Koln şi Paris), iar pentru restul de 3 nave, pentru care plata urma să se facă prin incasso documentar, Regulile Uniforme Referitoare la I. (Broşura 322 a C.C.I.P.) prevăd că sediul plăţii este banca importatorului (bancă colectoare) căreia i se trimit documentele vânzătoarei prin banca expeditoare, în speţă B.R.C.E.
2. Lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor recurente a fost motivată prin lipsa unui contract de vânzare-cumpărare între reclamanta intimată M. şi recurentele pârâte O.W.A. sau O.W.H.
S-a susţinut că livrările s-au efectuat în temeiul contractului cadru intervenit între reclamanta I.M. şi firma americană I. prin Protocolul din 14 aprilie 1981 şi contractele între reclamantă şi C. sub forma simplificată a comenzilor confirmate;
Nu s-au emis facturi pentru marfa livrată care să indice cumpărător pe vreuna din cele trei recurente pârâte;
Pârâtele recurente O.W.H., O.W.A. au intervenit în lanţul raporturilor contractuale, cu rolul de a asigura finanţarea importurilor, mecanism uzitat şi anterior, pentru 14 livrări şi convenit cu I.;
Greşit s-a reţinut că O.W.A., prin primirea conosamentelor, a dobândit calitatea de cumpărător al oţelului de la M., deoarece conosamentul, ca document de transport maritim, transmite posesia asupra mărfurilor iar nu proprietatea, astfel că greşit instanţele au reţinut obligaţia de plată a preţului;
Ignorarea de către instanţe a sentinţei penale nr. 88/1983 a tribunalului Bucureşti, secţia I penală, care a stabilit o altă situaţie de fapt, înlăturată nejustificat, deşi constituia autoritate de lucru judecat.
3. Netemeinicia obligării solidare a pârâtelor la plata preţului către SC M. SA:
S-a reţinut că obligarea în solidar a pârâtelor din grupul O.W. nu-şi are temei, art. 42 C. com., prezumând solidaritatea numai între codebitori. Or, nu s-a probat că pârâtele sunt codebitoare. Mai mult, s-a extins răspunderea O.W.A. pentru plata preţului mărfii a căror conosamente au fost primite şi asupra celorlalte pârâte, fără temei;
Greşit instanţele, au tratat pârâtele din grupul O.W. ca o entitate unică, răspunzătoare faţă de reclamantă, în pofida probelor din dosar (statut, extras din Registru Comerţului) din care rezultă personalitatea juridică distinctă a acestora.
Recurenta reclamantă prin recursul formulat în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că perioada avută în vedere de instanţă la acordarea dobânzilor pentru întârzierea plăţii este greşită, întrucât dobânzile curg din ziua când plata preţului a devenit exigibilă şi până la plata integrală a sumei datorate. A invocat ca temei, art. 43 C. com. şi 1088 C. civ.
Hotărârea atacată a fost criticată şi pentru greşita aplicare a art. 274 C. proc. civ şi art. 30 din Legea nr. 51/1995 în ce priveşte obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată numai pentru suma de 129193,50 DOLARI S.U.A., fără nici o justificare, deşi dovezile depuse erau pentru suma de 460.470,47 DOLARI S.U.A.
Înalta Curte, în soluţionarea recursurilor şi a excepţiilor de ordine publică invocate în această fază procesuală, având în vedere prevederile art. 137 C. proc. civ., reţine:
1. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC M. SA, invocată de pârâta SC O.W. H. urmează să fie respinsă, pentru următoarele motive:
Calitatea procesuală a unei părţi se determină în concret în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii.
Calitatea de parte procesuală activă trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului pretins şi interesul îndreptăţit pentru recunoaşterea dreptului.
În cauză, se reţine că, la data formulării acţiunii, 30 decembrie 1983, reclamanta I.M., a avut dreptul şi interesul de a promova acţiunea şi, aceste valenţe, s-au păstrat pe tot parcursul litigiului determinat de:
calitatea de parte contractantă, vânzător, în contractul extern de vânzare încheiat în 1981;
calitatea de comisionară, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate, C.S. Galaţi;
Legislaţia în vigoare la data încheierii contractului extern (Legea nr. 3/1979) prevedea expres încheierea de către Întreprinderile de comerţ exterior a contractelor externe de export în forma scrisă, cu clauze precise privind consimţământul, durata contractului, preţul, răspunderea contractuală, etc. (art. 60 – art. 63 din Legea nr. 3/1979).
Întreprinderile de comerţ exterior încheiau contractele cu partenerii externi în nume propriu, pe seama unităţilor producătoare care le împuterniceau în temeiul contractelor de comision (art. 72 şi 73 din Legea nr. 3/1979). Rezultă că, în calitate de parte în contractele externe, numai I. avea calitate procesuală activă în formularea acţiunilor pentru nerespectarea obligaţiilor asumate de partenerii externi.
Acţionarea partenerilor externi era obligatorie, conform reglementărilor legale, concretizate şi prin contractul de comision.
Cu privire la recuperarea preţului de la partenerii externi, art. 65 din Legea nr. 7/1971 prevedea că, unităţile de comerţ exterior sunt obligate să asigure încasarea integrală şi la timp a mărfurilor exportate.
Această obligaţie, de asigurarea încasării integrale a preţului mărfurilor exportate, o regăsim în toate actele normative ce au reglementat activitatea de comerţ exterior.
Astfel art. 36 din Legea nr. 12/1980, prevedea obligaţia întreprinderilor de comerţ exterior, de a deconta preţul extern la cursul de revenire, mai puţin cota de comision.
Prin alin. (3) al art. 36 se stabilea că „la exportul pe credit pe o perioadă mai mare de un an, întreprinderile de comerţ exterior decontează unităţilor producătoare contravaloarea mărfurilor exportate la livrare. Până la încasarea valutei la extern, întreprinderile de comerţ exterior folosesc credite în lei acordate de B.R.C.E.”.
În temeiul acestor dispoziţii legale producătorul intern, C.S. Galaţi, a primit preţul produselor livrate în 1983, astfel încât, potrivit probelor din dosar, acesta a confirmat că nu are creanţe din exportul de tablă din 1981 faţă de SC M.
Susţinerea recurentei în sensul că I. nu a fost titularul creanţei înainte de 1989, ci statul român şi că această creanţă, preţul produselor ce face obiectul cauzei, nu a fost dobândită nici după transformarea în societate comercială cu capital de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1200/1990 sau urmare privatizării în 2002, prin cumpărarea acţiunilor F.P.S. şi F.P.P., nu poate fi reţinută ca relevantă pentru stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei.
Nu formează obiectul litigiului, modul de creditare la intern a preţului produselor exportate, rambursarea creditelor sau stabilirea deţinătorului creanţei, (SC M. SA, S.R., banca creditoare) pentru plăţile efectuate către C.S. Galaţi la intern.
Aceasta este o problemă distinctă de obiectul litigiului, cu alte subiecte de drept şi supusă unor reglementări interne speciale.
Aşa cum s-a reţinut mai sus, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe contractul extern de vânzare cumpărare, pe calitatea de vânzătoare, îndreptăţită la plata preţului mărfii livrate beneficiarilor externi.
Calitatea procesuală a reclamantei s-a menţinut pe tot parcursul procesului, iar reorganizările intervenite nu au infirmat această legitimare procesuală.
Nu a intervenit, după 1990, o transmisiune legală sau convenţională cu titlu particular al drepturilor procesuale ale reclamantei către altă persoană juridică, care să fi dobândit drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul extern, pe care se întemeiază raportul juridic litigios.
În raporturile cu partenerii externi, numai reclamanta în calitate de vânzătoare are calitate procesuală activă.
Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că, creanţa ar aparţine statului român nu au relevanţă în raport cu contractul extern, cu drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor, temei al acţiunii reclamantei. Pe de altă parte, susţinerile recurentei nu sunt confirmate de probe. Dimpotrivă, A.V.A.S. la 18 septembrie 2008 cu adresa nr. 25977 şi la 14 noiembrie 2008 cu adresa nr. 31818, precizează că nu a preluat din patrimoniul B. nici o creanţă neperformantă referitoare la SC M. SA sau legat de activitatea acesteia.
Pachetul de acţiuni deţinut de statul român la SC M. a fost vândut, conform contractului de privatizare (nr. 452 din 19 august 1995), iar în documentaţia de privatizare se menţionează litigiul cu O.W.A.G. şi O.W.A., având ca obiect achitarea contravalorii unei cantităţi de 68.246 tone tablă livrată în 1981, iar la privatizarea C.S. Galaţi, nu au fost identificate referiri la vreo creanţă a acestei societăţi împotriva M. SA legat de exportul cantităţii de 68.246 tone tablă.
În ce priveşte pârâta B.C.R., în adresa nr. 15870 din 12 noiembrie 2008, nu se fac referiri la creanţă sau acordarea de credite de B..
Mai este de reţinut că, recuperarea creanţelor externe ale statului, privind exporturile realizate înainte de 1990 formează obiectul unor reglementări speciale.
Prin H.G. nr. 289/1991, privind iniţierea de acţiuni în vederea urgentării recuperării creanţelor externe a fost autorizat Ministerul Comerţului şi Turismului să iniţieze negocieri cu autorităţile ţărilor debitoare, pentru stabilirea modalităţilor concrete de recuperare a creanţelor.
Prin Legea nr. 29/1994 a fost autorizat Guvernul de a aproba negocieri în vederea recuperării creanţelor României.
Este de reţinut că, urmare acestor reglementări, nu a fost dovedită încercarea de recuperare a creanţei, în speţă, în altă modalitate decât acţiunea de faţă, formulată de reclamantă în temeiul contractului extern de vânzare-cumpărare.
Este semnificativ în acest sens, răspunsul Ministerului Economiei şi Finanţelor – D.G.D.P. cu nr. 200072/1991, cu referire la H.G. nr. 447/1991 de preluare de către stat şi de către băncile comerciale a creditelor în lei acordate întreprinderilor de comerţ exterior pentru exporturile din anii anteriori, răspuns dat Ministerului Industriei Metalurgice, în sensul că în toate cazurile în care firmele române şi străine sunt în litigiu, creditele nu vor fi preluate.
Privitor la exportul în litigiu, nu s-a intervenit cu o cerere de substituire a reclamantei, astfel că, aceasta şi-a păstrat calitatea procesuală, dreptul de a acţiona în continuare pentru recuperarea preţului mărfii.
Respectarea prevederilor Legii nr. 29/1994, care obligă fostele I. să verse la bugetul statului sumele recuperate din exporturile anterioare anului 1989, verificarea îndeplinirii acestor obligaţii, este o problemă ce excede cadrul litigiului, fiind de competenţa altor organe (Curtea de Conturi).
Sunt lipsite de relevanţă, în raport cu obiectul cauzei şi susţinerile recurentei privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului fostei I. conform H.G. nr. 945/1990.
2. Cu privire la excepţia nulităţii hotărârilor pronunţate în fond şi apel pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei SC C. Franţa se reţine că:
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a persoanei juridice (care participă în procesul civil prin reprezentant legal, avocat, jurisconsult), este o excepţie de fond, peremptorie, absolută, ce poate fi ridicată direct în recurs, nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite, dar şi de oricare din părţile în proces, astfel că sunt nefondate şi de respins susţinerile reclamantei, în sensul că pârâtele recurente nu aveau interesul şi calitatea ridicării excepţiei în această fază procesuală.
Din probele dosarului, în recurs se constată că, în adevăr, C., chiar dacă avea calitate procesuală la data introducerii acţiunii, în 1983 ulterior, în 1998, şi-a pierdut capacitatea de exerciţiu şi deci calitatea procesuală.
Toate stăruinţele instanţei şi ale părţilor pentru îndeplinirea procedurii de citare cu C. au rămas fără rezultat, pentru că aceasta nu mai exista ca persoană juridică.
Astfel, pentru termenul din 22 mai 2007, pârâta C. a fost citată prin Ministerul Justiţiei la adresa Paris, 41 Avenue Montagne 75008 Franţa.
Autorităţile franceze, Ministerul Justiţiei, cu nr. 63650/2007 a restituit citaţia cu menţiunea că societatea SC C. Franţa nu este cunoscută la adresa indicată.
Instanţa a obligat reclamanta SC M. SA să obţină relaţii de la Camera de Comerţ a Franţei privind situaţia juridică a acesteia. S-a acordat termen la 27 noiembrie 2007.
Conform încheierii de şedinţă din 27 noiembrie 2007, Înalta Curte a constatat lipsa procedurii cu C. Franţa şi a obligat reclamanta să comunice denumirea, sediul social al acesteia pentru îndeplinirea procedurii de citare. Cu adresa nr. 762 din 3 decembrie 2007 (fila 911 vol. III) reclamanta a precizat că ultimele date de identificare cunoscute sunt: SC C. SA Franţa – 41 Avenue Montagne, 75008, Paris, de fapt adresa indicată pe tot parcursul procesului.
Urmare citării conform Regulamentului CE nr. 1348/2000 autorităţile franceze, cu adresa de răspuns din 8 februarie 2008, la pct. 15.2 a menţionat: Destinatarul nu poate fi găsit – societate inexistentă în registrul comerţului (fila 937 – 938 vol. III, dosar recurs).
Dovada încetării capacităţii procesuale este extrasul din Registrul Comerţului al Societăţilor emis de Grefa Tribunalului Comercial din Paris, potrivit căruia, C., cu sediul în Bd. Montaigne nr. 41, 75008 Paris, cu activitate de import, export, intermediere materii prime, materiale şi mărfuri a fost radiată la 4 ianuarie 1998, ca urmare a încheierii operaţiunilor de lichidare la 30 octombrie 1987 (filele 212 – 220 vol. II dosar recurs 3487/1/2002 (nr. vechi 1686/2002).
Întrucât societăţile comerciale supuse înregistrării îşi dobândesc personalitatea juridică, de la data înregistrării, lipsa înregistrării, prin radierea acestora are efectul încetării existenţei lor.
Aşa fiind, se reţine că, pârâta C. Franţa şi-a pierdut personalitatea juridică, nu are capacitate de exerciţiu şi nici capacitatea procesuală de a sta în instanţă.
În lipsa capacităţii procesuale, orice reprezentare legală este nulă, astfel că susţinerile reclamantei în sensul reprezentării C. prin avocat, de altfel nedovedite, nu pot fi primite.
Nu are relevanţă existenţa unei hotărâri de exequatur în declararea falimentului C., esenţial fiind încetarea personalităţii juridice a SC C. Franţa. De altfel, singura parte interesată în falimentul C. şi în obţinerea unui exequatur era chiar reclamanta.
Cererea recurentelor pârâte O.W.A.I.. şi T.S.B. de anularea hotărârilor de fond şi apel este de respins, nefiind întrunite condiţiile art. 105 (2) C. proc. civ.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei SC C. Franţa, are ca efect respingerea acţiunii reclamantei faţă de aceasta, iar nu anularea hotărârilor ce privesc mai multe pârâte.
3. Recursul pârâtelor privind greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţei române este nefondat, întrucât:
Pentru stabilirea instanţei competente – instanţa română sau o instanţă străină - este necesar să se califice raportul juridic între părţi şi legătura acestuia cu legea română sau străină (lex contractus).
Litigiul priveşte plata preţului produselor dintr-un contract de vânzare cumpărare, cu elemente de extraneitate, vânzătoare fiind reclamanta SC M. SA Bucureşti iar cumpărătoare pârâte, societăţi comerciale străine, cu sediul în Elveţia, Franţa, Germania şi SUA.
Părţile nu au prevăzut legea aplicabilă contractului.
În această situaţie, instanţele de fond şi apel, în soluţionarea excepţiei, au reţinut întemeiat aplicarea legii române şi competenţa instanţelor române.
În adevăr, legea aplicabilă contractului este legea română şi normele de competenţă din legea naţională. Aceasta determinat de cel puţin două criterii esenţiale şi anume, legea locului de încheiere a contractului (lex loci contractus) şi a locului de executare (lex loci executionis), în raport de debitorul prestaţiei caracteristice, care, în contractul de vânzare-cumpărare este prestaţia vânzătorului (de predare a unui bun mobil).
Contractul în cauză, în forma simplificată, a comenzilor emise de C. Elveţia, acceptate de SC M. SA Bucureşti şi urmate de executare, tot în România, determină aplicarea legii române (lex contractus) iar legea română (ca lex fori), codul de procedură civilă, în art. 10 pct. 4 prevede că, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, în cererile privitoare la obligaţii comerciale mai sunt competente, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.
Conform art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar reclamanta I.M. SA a ales instanţa română, fiind sesizată iniţial Judecătoria sector 1 şi Judecătoria Sector 3, care au declinat competenţa soluţionării, la Tribunalul Bucureşti.
Ca urmare, instanţele de fond şi apel au reţinut întemeiat competenţa instanţelor române determinat de locul plăţii (art. 10 pct. 4).
Locul plăţii, în accepţiunea de loc al îndeplinirii obligaţiei principale, a vânzătoarei, de a preda marfa cumpărătoarei, s-a realizat în România, contractul de transport via mare (conosamentele) fiind întocmite în portul Galaţi.
Invocarea de către recurentele pârâte a obligaţiei de plată a preţului, ca element determinant şi atragerea competenţei instanţelor străine, acreditivele fiind domiciliate în străinătate, Koln şi Paris, nu poate fi primită, faţă de aplicarea legii române ca lex fori şi având în vedere că art. 10 pct. 4, nu distinge, fiind suficientă îndeplinirea, uneia din condiţii pentru reţinerea instanţei competente.
Nu poate fi primită susţinerea în sensul că obligaţia plăţii preţului este obligaţia principală, întrucât în contractul de vânzare-cumpărare obligaţia de plată a preţului, obligaţie corelativă a cumpărătoarei, se naşte condiţionat de îndeplinirea obligaţiei principale a vânzătoarei, de a preda produsele.
În ce priveşte pârâta B., faptul că aceasta a devenit parte în cauză, într-un moment ulterior introducerii acţiunii, prin declinarea competenţei de către Judecătoria Sector 3 Bucureşti, nu prezintă relevanţă, întrucât în determinarea competenţei instanţei române, nu s-a aplicat art. 5 C. proc. civ., sediul unuia din pârâţi.
În susţinerea competenţei instanţelor străine, recurentele au mai invocat şi art. 35 C. com., încheierea contractului în străinătate, C. Elveţia, la data şi locul la care, comenzile acceptate de reclamantă s-au întors la cel care a lansat-o „în cunoştinţa propuinătorului”.
În adevăr, comenzile au fost acceptate de reclamanta vânzătoare, dar locul acceptării a fost în Bucureşti.
Pe de altă parte, executarea de îndată a comenzilor fac aplicabile prevederile art. 36 C. com.
Potrivit acestor dispoziţii legale „când propuitorul cere executarea imediată a contractului şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut şi nici necesar după natura contractului, atunci contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui.” Or, aşa cum s-a arătat mai sus, executarea contractului, în raport de prestaţia caracteristică, s-a realizat în România.
Executarea comenzilor, încărcarea mărfii în nave în portul Galaţi, în îndeplinirea obligaţiei de predare a mărfii de către vânzătoare, atrage competenţa instanţei române.
Recurentele pârâte au mai susţinut că instanţele au ignorat faptul că pârâta C. Elveţia se afla în procedura falimentului, încă din 21 noiembrie 1983, înainte de sesizarea instanţei şi ca urmare, lichidatorul ce trebuia introdus în cauză atrăgea competenţa instanţelor străine.
Aceste susţineri sunt fără relevanţă sub aspectul stabilirii competenţei, întrucât competenţa instanţei sesizate, rămâne definitiv fixată, chiar dacă se introduc alte părţi în cauză sau se renunţă la acţiune faţă de altele, cum este cazul pârâtei C.
La data sesizării instanţei, moment în raport de care se stabileşte legea aplicabilă, nu s-a invocat insolvabilitatea C. şi, de altfel acţiunea în pretenţii nu era formulată de reclamantă numai faţă de această pârâtă, ci pretenţiile au privit, în principal, conform acţiunii modificatoare, celelalte pârâte şi cu deosebire pârâtele din grupul O.W., în raport cu care, reclamanta a susţinut încheierea raporturilor contractuale, şi transmiterea proprietăţii.
Nu poate fi primită critica potrivit căreia competenţa Tribunalului Bucureşti nu a fost legal stabilită, în raport de sediul pârâtei B. Bucureşti, întrucât aceasta nu era parte în litigiu la data sesizării instanţei.
Recurentele ignoră aplicarea de către instanţe a art. 10 pct. 4 şi art. 12 C. proc. civ., instanţa locului unde obligaţia a luat naştere, sediul reclamantei, Bucureşti.
În ce priveşte lipsa unor raporturi contractuale cu reclamanta, susţinere invocată de către recurentele pârâte, aceasta este o problemă de fond, care nu are relevanţă în determinarea instanţei competente.
4. Criticile recurentelor pârâte privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a O.W.H., O.W.A. şi T.S.B. sunt întemeiate, întrucât:
Excepţia lipsei calităţii procesuale, este o excepţie de fond, astfel că instanţa a unit analizarea acesteia cu fondul cauzei.
Calitatea de parte, trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material supus judecăţii.
Raporturile juridice în temeiul cărora reclamanta şi-a formulat pretenţiile în cauză, plata preţului cantităţii de 68246 tone tablă, sunt contractele de vânzare de comerţ internaţional, în care SC M. SA are calitatea de vânzătoare.
În ce priveşte stabilirea calităţii de cumpărătoare, de debitoare a obligaţiei de plată a preţului, din probele dosarului, inclusiv expertizele tehnice efectuate în cauză, se reţine o situaţie de fapt complexă, exportul tablei de către reclamantă realizându-se printr-o succesiune de contracte.
Determinant în contractarea tablei a fost Protocolul din 14 aprilie 1981 încheiat la New-York între I.A. în calitate de cumpărătoare şi I.M., vânzătoare alături de C.S. Galaţi (producător) şi I.N.F. Galaţi.
Protocolul conţine toate elementele unui contract de vânzare-cumpărare.
Pentru efectuarea livrărilor, I.A., care din 1980 obţinuse exclusivitatea importului şi a vânzării de tablă românească pe piaţa SUA, urma să transmită vânzătoarei I.M., cantităţile şi sortimentele de tablă prin filiala sa din Europa, C.A.G. Zurich – Elveţia.
Ca urmare, raporturile contractuale de vânzare-cumpărare s-au încheiat, conform probelor din dosar după cum a reţinut şi instanţa de fond, în temeiul comenzilor emise de pârâta C.A.G., constituită de I.A., în calitate de cumpărătoare, comenzi cuprinzând toate elementele realizării prestaţiilor: produs, sortimente, dimensiuni, cantitate, preţ, pentru fiecare din cele 9 livrări efectuate cu navele încărcate în cauză.
Comenzile au fost acceptate şi confirmate de către vânzătoarea reclamantă şi urmate de livrare, prin încărcarea mărfii de către producătorul CS Galaţi în 11 nave, din care preţul mărfii din 9 nave, formează obiectul acţiunii.
Facturarea produselor, urmare livrărilor s-a făcut de reclamantă către C. Elveţia „conform”.
Se reţine, prin urmare, existenţa raporturilor contractuale în forma simplificată, comandă acceptată, urmată de executare, între reclamanta vânzătoare şi cumpărătoarea directă a mărfii, C. Elveţia.
Prestaţia vânzătoarei de predare a mărfii, încărcată în nave în Condiţiile F.O.B., fiind îndeplinită, a născut pentru cumpărătoarea C. obligaţia de plată a preţului şi I.M. a emis facturi numai pe numele acestei beneficiare.
Plata produselor nu s-a efectuat, C. a intrat în faliment în 1988. Reclamanta nu s-a înscris la masa credală şi a renunţat şi la acţiune împotriva acestei pârâte, după cum s-a reţinut prin hotărârea primei instanţe.
Recurentele pârâte, O.W.H., O.W.A. şi T.S.B. nu au raporturi contractuale cu reclamanta. Nu s-au emis comenzi de către aceste pârâte. Reclamanta nu a efectuat livrări şi nu a emis facturi pe numele pârâtelor recurente.
Conform probelor din dosar, expertizele tehnice, declaraţiile de martori, intervenţia acestor pârâte în lanţul raporturilor contractuale a fost determinată de lipsa de finanţare a cumpărătoarei C., şi a beneficiarei finale, I.A. şi a filialei acesteia I.A. (fondurile urmând a fi obţinute numai după vânzarea mărfii către beneficiarii efectivi din SUA). În acest scop au intervenit convenţiile de finanţare între I.A. şi pârâtele O.W.
Pe de altă parte, prin contractele în lanţ, facturarea succesivă în cadrul fiecărui contract şi aplicarea unor comisioane pentru prestaţiile pârâtelor O.W., s-a realizat majorarea preţului convenit prin Protocolul din 14 aprilie 1981 şi astfel s-a ajuns la încadrarea în preţurile impuse de autorităţile americane importurilor de tablă.
Ca urmare, în lanţul raporturilor contractuale, C. Elveţia, cumpărătoare în raporturile contractuale încheiate cu reclamanta, a vândut tabla către O.W.H. şi aceasta, la rândul său, a vândut-o către O.W.A.
O.W.A. cumpărătoare a mărfii a vândut-o către I. şi filiala acesteia I.A., destinatarii finali, conform Protocolului din 14 aprilie 1981.
Se reţine, existenţa, în lanţul contractual a unor contracte distincte, individuale de vânzare-cumpărare, în care ulterior contractului dintre vânzătoarea I.M. şi cumpărătoarea directă C., aceasta din urmă devine vânzătoare într-un nou raport contractual cu O.W.H. şi aceasta cu O.W.I.A. fiecare verigă fiind cumpărătoare, dobânditoare a dreptului de proprietate asupra mărfii şi totodată vânzătoare în raporturile de vânzare-cumpărare succesive.
Instanţa de fond a ignorat existenţa acestor contracte distincte de vânzare cumpărare. Prin încălcarea elementului esenţial al unui contract şi anume consimţământul părţilor în cadrul unei convenţii şi, contrar probelor din dosar, a reţinut că cele trei pârâte, din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă în baza contractului sub forma simplificată, a comenzilor emise de C. acceptate de reclamantă şi urmate de livrare pentru fiecare navă în parte cumpărătoare fiind pârâtele care au dobândit proprietatea prin pârâta O.W.A. ce a intrat în posesia conosamentelor originale.
Or, pârâta O.W.H. a dobândit proprietatea mărfii dar de la C., nu de la reclamantă.
Comenzile C. acceptate de I.M. au constituit raporturile contractuale dintre aceste două părţi, societăţile O.W.H. şi O.W.A., persoane juridice distincte dobândind proprietatea mărfii, în lanţul raporturilor contractuale de la C. şi numai în raport de aceasta s-a născut obligaţia de plată a preţului.
Reclamanta nu a făcut dovada vânzării tablei în litigiu către pârâtele recurente, în temeiul unor contracte chiar în formă simplificată, astfel că nu se justifică chemarea în judecată a acestora pentru plata preţului.
De altfel, reclamanta ulterior livrării mărfii nu a emis un instrument de plată către pârâtele recurente, acestea nefiind considerate cumpărătoare şi debitoare a obligaţiei de plată a preţului.
Acreditivele pentru încasarea preţului mărfii, conform comenzilor au fost deschise de C. la D.B. pentru navele K., F. şi A.P. şi de către pârâta C. pentru navele M.I. şi Despina la Banque de L’Union Occidentale Francaise et Canadienne, deci aceste pârâte aveau obligaţia plăţii în cadrul mecanismului creditului documentar.
Plăţile pentru aceste cinci nave, pentru care existau acreditive nu s-au efectuat, pentru că documentele prezentate de reclamantă nu au fost conforme condiţiilor prevăzute în scrisorile de deschidere a creditului. Pe de altă parte s-au formulat reclamaţii calitative de către beneficiarii efectivi, preluate de I. şi I.A. care nu s-au conciliat urmare încercărilor efectuate de reclamantă şi nu s-a reuşit încheierea unui protocol cu beneficiarul I.
Facturarea produselor a urmat lanţul contractual. Pârâta C. a emis facturi către O.W.H. aferente mărfii livrate şi O.W.A. a facturat marfa către I.
Este relevantă şi adresa I. din 27 iulie 1982 către O.W.A. prin care se recunoaşte obligaţia plăţii şi se justifica neplata facturilor la termen şi angajamentul pentru plata mărfii din navele finanţate, începând cu luna septembrie, câte 2 milioane dolari/lună.
În 31 august 1982, părţile convenţiei de finanţare şi creditare a livrărilor şi anume I., I.A., O.W., C. şi C. au convenit ca plata preţului să nu urmeze circuitul contractelor în lanţ, respectiv I.A. să plătească către O.W.A., aceasta către O.W.H. şi, la rândul ei, aceasta către C. şi în final să se achite preţul către reclamantă. S-a stabilit ca beneficiarul final I. şi I.A. să plătească direct preţul de 34 milioane DOLARI S.U.A. către filialele europene C. şi C. şi acestea să achite preţul reclamantei.
Plăţile nu s-au efectuat conform acestei convenţii, iar la cererea I.A., determinat de reclamaţii calitative ale mărfii, filialele C. şi C. nu au onorat acreditivele deschise la D.B., garantat de O.W.H.
Rezultă că, obligaţia plăţii preţului, în raport de obligaţiile contractuale intervenite, între reclamantă şi C. revenea acesteia din urmă.
De altfel, după efectuarea livrărilor în 1981 reclamanta a considerat C. debitoarea preţului, în calitate de filială a I.A., beneficiara finală. Dovezi în acest sens, se constituie corespondenţa dintre părţi (adresa C. din 30 septembrie 1981) care confirmă primirea mărfii şi obligaţia de plată.
Este relevantă şi formularea de către reclamantă a unor pretenţii împotriva I.A., aflată în procedura falimentului şi anume acţiunea pentru plata creanţei de 22.170.845 DOLARI S.U.A. depusă la 15 august 1983 cu nr. 75. Întrucât şi I. a avut pretenţii împotriva reclamantei, a intervenit actul de tranzacţie din 17 aprilie 1985 prin care fiecare din părţi au renunţat reciproc la pretenţiile formulate şi s-au exonerat de răspundere, şi au hotărât retragerea acţiunilor formulate.
Curtea de apel, prin decizia recurată a reţinut eronat, contrar probelor din dosar, că raporturile dintre reclamantă şi cele trei pârâte O.W. rezultă din conosamentele „to order”, conosamentele „bills of lading” şi acreditivele documentare, prin intermediul D.B., ordonator O.W. S-a mai reţinut, de către instanţa de apel, conosamentele constituite fiind însăşi contractele de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi pârâtele O.W.
Aceste reţineri nu sunt susţinute de probele din dosar, expertizele tehnice, declaraţiile de martori, instanţa de apel ignorând raporturile contractuale distincte intervenite în lanţ.
Conosamentele nu pot constitui un contract de vânzare cumpărare, cât timp nu rezultă acordul părţilor în transmiterea proprietăţii.
Conosamentul este un contract de transport care atestă că o marfă este în curs de transport pe mare. Este un titlu reprezentativ al mărfurilor şi în speţă, fiind emis „to order”, face posibilă circulaţia mărfii.
Greşit, instanţele de fond şi apel au reţinut transmiterea proprietăţii de la I.M. către pârâtele O.W. urmare ridicării de către O.W.A. a conosamentelor pentru marfa din opt nave şi la I.D. pentru o navă.
În lanţul raporturilor contractuale, fiecare parte cumpărătoare, începând cu C. a dobândit proprietatea mărfii şi la rândul său în calitate de vânzătoare, a transmis-o către cumpărătorul subsecvent, respectiv O.W.H., O.W.A. pentru ca în final să ajungă la beneficiarul efectiv I.A.
Aşa fiind, sunt întemeiate susţinerile recurentelor pârâte privind lipsa calităţii procesuale pasive. Chemarea în judecată pentru plata preţului nu-şi are temei, în lipsa unor raporturi contractuale directe între reclamantă şi pârâte.
Ca urmare, sub acest aspect recursurile declarate de pârâtele O.W.H., O.W.A. şi T.S.B., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială nr. 1743 din 3 august 1999 sunt întemeiate şi urmează să fie admise şi, prin modificarea deciziei să fie admise şi apelurile aceloraşi părţi împotriva sentinţei nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a tribunalului Bucureşti, secţia comercială, care va fi schimbată în sensul respingerii acţiunii, faţă de recurentele pârâte pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Prin respingerea acţiunii faţă de pârâtele recurente pe acest temei este inutilă analizarea motivului trei din recurs şi anume netemeincia obligării solidare a pârâtelor la plata preţului faţă de reclamantă.
În ce privesc pretenţiile reclamantei faţă de pârâta C., aşa cum s-a reţinut mai sus, aceasta şi-a pierdut capacitatea procesuală de exerciţiu, urmare procedurii falimentului şi lichidării, începând cu 30 octombrie 1987, urmată de radierea din registrul comerţului.
Una din condiţiile pentru a fi parte în procesul civil este capacitatea procesuală, adică capacitatea de exerciţiu prevăzută de art. 43 şi 161 c. proc. civ.
C. a fost radiată din registrul comerţului, astfel că potrivit legii naţionale franceze (art. 117 C. proc. civ.) ea nu are capacitatea de a sta în justiţie.
Privitor la încetarea personalităţii juridice şi radierea din registrul comerţului se reţine situaţia similară a pârâtei C. Elveţia, numai că, în cazul acesteia, poziţia reclamantei a fost diferită.
Conform încheierii din 17 noiembrie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, dosar nr. 1721/1993, reclamanta a renunţat la judecată faţă de pârâta C., tocmai pe acest motiv, al radierii acesteia din registrul comerţului a Cantonului Z., în 1985, iar instanţa de fond a luat act de această renunţare.
În lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei C., acţiunea împotriva acesteia este de respins, aşa încât, urmează să fie modificate în acest sens, hotărârile pronunţate împotriva acesteia, decizia nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi sentinţa nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, prin care C. a fost obligată la plata sumei de 10.148.597 DOLARI S.U.A., în solidar cu pârâtele din grupul O.W., cu dobânda legală de 6 % pe an.
Sunt relevante în soluţionarea respingerii acţiunii reclamantei împotriva SC C. Franţa şi considerentele arătate cu autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 148 din 9 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie completul de 9 judecători care a statuat asupra inadmisibilităţii invocării de către reclamantă a neregulatei citări a SC C. Franţa.
Sentinţa primei instanţe şi decizia atacată urmează să fie modificate în sensul respingerii ca rămase fără obiect, şi a pretenţiilor reclamantei faţă de pârâta, C.M.B. (3.100.000 DOLARI S.U.A.) şi pârâtele din grupul I. (3.325.000 DOLARI S.U.A.) contravaloare marfă, cu dobânzi de 6 % pe an, faţă de hotărârile de expedient pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 şi 872 din 14 aprilie 1999 (dosar nr. 2792/1998).
Prin aceste hotărâri, ulterioare sentinţei 1607 din 16 aprilie 1998) s-au tranzacţionat pretenţiile reclamantei, astfel că aceasta a renunţat la acţiune faţă de aceste pârâte. Conform încheierii Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, din 28 aprilie 1999, urmare tranzacţiei, pârâta T.C.M.B. a fost scoasă din cauză.
În ce priveşte pârâta A.V.A.S., aceasta a fost introdusă în cauză prin încheierea din 26 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în faza contestaţiei în anulare, la cererea pârâtei B.C.R., prin invocarea art. 15 din O.U.G. nr. 18/2004 care prevede subrogarea A.V.A.S. în drepturile şi obligaţiile B.C.R. Acţiunea faţă de A.V.A.S. este de respins atât timp cât nu s-a stabilit culpa B. şi ulterior a B.C.R. în neachitarea preţului produselor livrate, obligaţia plăţii fiind în sarcina C. astfel că, nu se poate reţine răspunderea A.V.A.S. pentru dauna suferită de reclamantă prin neîncasarea preţului mărfii.
Recursul reclamantei SC M. SA Bucureşti, privitor la perioada de aplicare a dobânzilor de întârziere şi neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată este de respins, având în vedere respingerea capătului principal al acţiunii, plata preţului produselor livrate.
Urmează să fie menţinute dispoziţiile sentinţei atacate privitoare la respingerea excepţiilor invocate de pârâte, prescripţia electa una via, autoritatea de lucru judecat precum şi la renunţarea la judecată faţă de pârâta C. Elveţia.
Vor fi menţinute, din aceeaşi hotărâre, şi dispoziţiile privind respingerea acţiunii faţă de B.C.R. Bucureşti, pentru B. Bucureşti şi respingerea apelului reclamantei.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta urmează să fie obligată faţă de pârâta O.W.H. la plata cheltuielilor de judecată şi anume 2311,48 lei, taxă judiciară de timbru şi 178.670 lei, onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia ridicată de pârâta O.W.H. privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei SC M. SA Bucureşti.
Respinge excepţia nulităţii hotărârilor atacate pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a pârâtei C. Franţa ridicată de pârâtele O.W.A.I. şi T.S.B.
Admite recursurile declarate de pârâtele O.W.H., O.W.A.I. şi T.S.B. împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, pe care o modifică în parte în sensul că admite apelurile declarate de pârâtele O.W.H., O.W.A.I. şi T.S.B.
Schimbă în parte sentinţa civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele O.W.H., O.W.A.I. şi T.S.B.
Respinge acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. Franţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exerciţiu.
Respinge ca rămasă fără obiect acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D., I.I. şi T.C.M.B. ca urmare a hotărârilor de expedient pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 şi 872 din 14 aprilie 1999.
Respinge acţiunea reclamantei faţă de A.V.A.S.
Menţine dispoziţiile sentinţei nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, referitoare la:
- respingerea excepţiilor invocate de pârâte privind prescripţia electa una via - autoritatea de lucru judecat;
- renunţarea reclamantei la judecată faţă de pârâta C. cu sediul în Elveţia;
- respingerea acţiunii faţă de B.C.R. Bucureşti (pentru B.R.C.E. Bucureşti (B.);
Menţine restul dispoziţiilor deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel, secţia comercială, privind respingerea apelului reclamantei.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă reclamanta la cheltuieli de judecată faţă de pârâta O.W.H. în cuantum de 2311,48 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi 178.670 lei onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3632/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3756/2008. Comercial → |
|---|
