ICCJ. Decizia nr. 3632/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3632/2008
Dosar nr. 3797/121 /2006
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentinţa comercială 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SCD.P. FĂLTICENI şi s-a admis în parte cererea în pretenţii a reclamantei, pârâta SC S.A.S. SRL fiind obligată la plata sumei de 1.578.725 lei despăgubiri şi 21.861 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. S-a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei SC A.S. SRL la plata de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâta SC S.A.S. SRL.
Prin decizia comercială nr. 7 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile formulate împotriva sentinţei comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâta SC A.S. SRL la plata către reclamantă a sumei de 486.168 lei daune şi 9050 lei cheltuieli de judecată la fond. Prin aceeaşi decizie s-a respins acţiunea faţă de pârâta S.A.S. SRL, ca nefondată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele hotărârii pronunţate, Curtea de Apel Galaţi a motivat soluţia în baza următoarelor argumente principale:
- formularea în cadrul acţiunii a unui capăt de cerere prin care se solicită angajarea răspunderii contractuale a pârâtei SC A.S. SRL exclude posibilitatea angajării concomitente a răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 240/2004 în sarcina pârâtei SC S.A. SRL;
- Legea nr. 240/2004 deschide exclusiv consumatorilor (persoane fizice sau grupuri de persoane fizice) calea promovării unei acţiuni pentru repararea pagubelor generate de produsele cu defecte, reclamanta SCD.P. Fălticeni nefăcând parte din categoria subiecţilor protejaţi de acest act normativ.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SCD.P. Fălticeni şi pârâta A.S. SRL au formulat recurs.
Recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente:
- Legea nr. 240/2004 (art. 9) prevede expres posibilitatea cumulului între răspunderea delictuală (obiectivă) instituita de acest act normativ şi orice alt tip de răspundere contractuală sau extracontractuală;
- dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2-3 ale Legii nr. 240/2004 nu exclud persoanele juridice din categoria reclamantei din sfera persoanelor protejate de acest act normativ;
- pârâtei SC S.A. SRL îi revine şi răspunderea prevăzută de art. 23 din O.G. nr. 4/1995, însă instanţa de apel nu a examinat cauza şi din această perspectiva;
Recurenta pârâtă A.S. SRL a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente:
- instanţa a dispus admiterea unei acţiuni după expirarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958;
- instanţa a admis în mod greşit pretenţiile reclamantei deoarece aceasta era decăzută din dreptul de a mai reclama viciile produsului cumpărat, art. 70 C. com.;
- instanţa a încălcat caracterul devolutiv al apelului şi nu a analizat apărările pârâtei;
- instanţa a interpretata greşit clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.
Recursul reclamantei SCD.P. FĂLTICENI este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Privitor inadmisibilitatea cumulului dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecata, reclamanta a solicitat instanţei, angajarea concomitentă a răspunderii contractuale a pârâtei SC A.S. SRL şi delictuale (prevăzute de Legea nr. 240/2004) a pârâtei SC S.A. SRL, în sensul obligării solidare a acestora la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamantei de deficienţe ale produsului Score 250 EC.
Curtea reţine că nu este posibilă o combinare, în cadrul unei acţiuni mixte a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, in completare, la acţiunea delictuală după ce a fost utilizată acţiunea contractuală.
Consecventa acestui principiu, Curtea de Apel Galaţi a sesizat inadvertenţa existentă în cuprinsul cererii de chemare în judecata, statuând că, odată formulată o acţiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei SC A.S. SRL, este exclusă ab initio aplicabilitatea în aceeaşi cauză a dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea delictuală pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte, dispoziţii invocate de reclamanta ca temei juridic al acţiunii formulate împotriva pârâtei SC S.A. SRL
Argumentul instanţei de apel a fost contestat de către reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, aceasta afirmând că, prin art. 9 din Legea nr. 240/2004, se consacră explicit posibilitatea cumulului dintre răspunderea obiectivă a producătorului pentru defectuozitatea produsului şi orice alt tip de răspundere contractuală sau extracontractuală.
Susţinerea recurentei este nefondata, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 240/2004, nu prevăd posibilitatea cumulării răspunderii reglementate de acest act normativ cu alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală, ci, prevăd posibilitatea persoanei vătămate de a opta între regimul răspunderii producătorului pentru pagubele generate de produsele cu defecte şi alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală.
Aceasta concluzie reiese cu certitudine din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 9 alin. (l) din Legea nr. 240/2004, potrivit cărora: „aplicarea dispoziţiilor prezentei legi nu exclude posibilitatea persoanei vătămate de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori a altui regim special de răspundere”.
Raţiunea instituirii acestui text legal, a constat în crearea unei excepţii de la principiul specialia generalibus derogant constând în faptul că, deşi Legea nr. 240/2004 instituie o răspundere obiectivă cu caracter special, derogator, în raport cu răspunderea (delictuala sau contractuala) reglementată de Codul civil, persoanele prejudiciate de produsele cu defecte, nu vor avea la dispoziţie exclusiv mijloacele de protecţie prevăzute de Legea nr. 240/2004, ci vor putea opta pentru repararea prejudiciului fie în baza răspunderii speciale reglementate de acest act normativ, fie în baza răspunderii contractuale sau delictuale de drept comun.
În lipsa unei astfel de prevederi, potrivit principiului anterior enunţat, persoanele prejudiciate prin pagubele create de produsele cu defecte nu ar fi avut posibilitatea de a acţiona în vederea obţinerii de despăgubiri decât în baza mecanismelor Legii nr. 240/2004, fără a putea apela la alte instituţii juridice reglementate de norme cu caracter general (aşa cum, spre exemplu, persoanele vătămate prin încălcarea unei obligaţii contractuale nu pot apela la instituţia răspunderii delictuale, ci doar la răspunderea contractuală, aceasta din urma având un caracter special, derogator, în raport cu prima, care constituie dreptul comun in materia răspunderii).
Având în vedere argumentele anterior menţionate, este evident că dispoziţiile Legii nr. 240/2004 nu instituie posibilitatea cumulului răspunderii reglementate de acest act normativ cu alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală, aşa cum susţine recurenta reclamantă, ci, prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să opteze pentru repararea prejudiciului fie în baza dispoziţiilor acestei legi, fie în baza altui tip de răspundere contractuală sau extracontractuală.
Imposibilitatea obiectivă a cumulării celor doua tipuri de răspundere în cadrul unei acţiuni mixte rezultă din chiar redactarea cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a solicitat obligarea solidară a celor doua pârâte la plata prejudiciului suferit ca urmare a ineficienţei fungicidului Score 250 EC.
O astfel de cerere este inadmisibila în situaţia în care se solicita angajarea răspunderii contractuale a unei pârâte, concomitent cu angajarea răspunderii delictuale a altei pârâte, întrucât, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia de plata a daunelor are un caracter conjunct, divizibil, purtătoarea acestui tip de răspundere neputând fi obligată la acoperirea prejudiciului în solidar cu o altă persoană.
Argumentul recurentei reclamantei relativ la solidaritatea răspunderii este nefondat, întrucât este evident ca dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 240/2004 vizează doar ipoteza în care este angajată răspunderea obiectivă a mai multor persoane în baza dispoziţiilor acestei legi. Art. 5 al Legii nr. 240/2004 nu este însă parte a cadrului juridic ce reglementează răspunderea contractuală, astfel că, persoanei căreia i-a fost angajata răspunderea în temeiul unei convenţii, nu-i poate fi impusă obligaţia de a răspunde solidar cu alte persoane în lipsa unei prevederi contractuale exprese în acest sens.
Înalta Curte reţine că Legea nr. 240/2004 deschide exclusiv persoanelor fizice calea promovării unei acţiuni pentru repararea pagubelor generate de produsele cu defecte deoarece este un act normativ parte a cadrului legislativ privind protecţia consumatorilor, iar pe de alta parte, cerinţele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c), pct. 2-3 din lege, exclud în mod clar aplicarea acestui act normativ raporturilor juridice dintre SC S.A. SRL şi S.C.D.P. Fălticeni.
Actul normativ care prevede în mod expres că Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor este Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeana privind protecţia consumatorilor.
Astfel, prin art. III din Titlul II al Legii nr. 363/2007, intitulat Modificarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, legiuitorul include Legea nr. 240/2004 între actele normative parte a cadrului legislativ privind protecţia consumatorului ce urmează a fi modificate pentru a se asigura armonizarea dispoziţiilor acestei legi cu legislaţia europeana privind protecţia consumatorilor.
Deşi art. 1 al Legii nr. 240/2004 nu prevede expres împrejurarea ca acest act normativ este destinat exclusiv protecţiei persoanelor fizice cu privire la pagubele generate de produsele cu defecte, acest aspect rezulta cu certitudine din prevederile art. 7 alin. (1) lit. f). art. 7 alin. (2). art. 2 lit. a) pct. 5 ale aceleiaşi legi, in cuprinsul cărora, făcând trimitere la beneficiarul protecţiei instituite prin acest act normativ, legiuitorul foloseşte noţiunea de consumator.
Aceeaşi concluzie privind faptul că legea sus-menţionata vizează exclusiv protecţia persoanelor fizice împotriva produselor cu defecte, rezultă şi din analiza Expunerii de motive la Legea nr. 240/2004, expunere al cărei rol constă in prezentarea detaliata a subiecţilor şi a relaţiilor sociale a căror protecţie a făcut necesara intervenţia legiuitorului prin edictarea acestui act normativ.
Astfel, potrivit fundamentării cuprinse in expunerea de motive, prin acest act normativ „se urmăreşte creşterea nivelului de protecţie al consumatorilor”; de asemenea, în cuprinsul aceleiaşi expuneri de motive se menţionează că prin adoptarea acestei legi s-a urmărit şi eliminarea diferenţelor ce pot afecta concurenţa şi circulaţia de produse pe piaţă în prezent „existând diferite grade de protecţie a consumatorilor împotriva pagubelor” generate de produsele cu defecte.
Totalitatea dispoziţiilor normative anterior invocate demonstrează indubitabil ca Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor, creând serie de instrumente juridice necesare apărării drepturilor acestora.
Ori, calitatea de consumator este un atribut ce aparţine exclusiv persoanelor fizice, aceasta noţiune fiind definita de legislaţia in vigoare ca fiind persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite in asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, in afara activităţii sale profesionale, excluzând aşadar persoanele juridice din categoria cărora face parte şi reclamanta. Definiţia este dată atât de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (pct. 13 din Anexa 1 a legii), actul normativ cadru in materia protecţiei consumatorilor (in vigoare de la 01 ianuarie 2007), cât şi de art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor (actul cadru in aceasta materie pana la data intrării in vigoare a Legii nr. 296/2004.
Împrejurarea că Legea nr. 240/2004 este destinata exclusiv protecţiei persoanelor fizice rezultând şi din dispoziţiile Directivei 85/374 din 25 iulie 1985 a C.E.E. privind răspunderea producătorului, cu modificările ulterioare, ale cărei prevederi sunt transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile legii anterior menţionate.
Totodată, Înalta Curte urmează a reţine şi neîndeplinirea condiţiilor necesare antrenării răspunderii obiective reglementate de Legea nr. 240/2004.
Una din condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 240/2004 constă in existenta unei pagube, aşa cum este aceasta definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 din acest act normativ.
Potrivit acestei dispoziţii legale, paguba este definita ca fiind „deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul respectiv sa fie in mod normal destinat folosinţei ori consumului privat şi sa fi fost folosit de persoana prejudiciata pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 2 milioane de lei” (200 RON, n.n.). Cu alte cuvinte, Legea nr. 240/2004 se aplica exclusiv reparării pagubelor produse unor bunuri destinate folosinţei sau consumului privat, personal.
În condiţiile in care paguba pretinsa de reclamanta consta în nerealizarea producţiei de fructe planificate de pe plantaţiile de mar ale acesteia, este evident ca acest prejudiciu nu reprezintă o paguba în terminologia Legii nr. 240/2004, întrucât cantitatea de fructe nerealizata, nu urma sa fie folosita de S.C.D.P. Fălticeni pentru uz sau consum personal, ci era destinată exclusiv realizării unui venit comercial.
Cerinţa folosinţei bunului pentru consumul privat, personal se referă la bunul distrus sau deteriorat şi nu la produsul defectuos, iar această împrejurare rezultă din simpla lectură a art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 din Legea nr. 240/2004.
Prin definirea pagubei ca fiind „deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul respectiv sa fie in mod normal destinat folosinţei ori consumului privat, şi sa fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui sa fie mai mare de 2 milioane de lei (ROL, n.n.)”, este cât se poate de limpede că textul legal raportează la bunul deteriorat, distrus, condiţiile privind folosinţa privata şi consumul personal, după cum acelaşi bun trebuie sa aibă o valoare mai mare de 2 milioane de lei (200 RON).
Dacă s-ar primi susţinerea recurentei reclamantei, ar însemna că valoarea de 2 milioane lei (ROL) s-ar raporta tot la bunul cu defecte, ceea ce ar fi lipsit de sens, pentru ca aptitudinea unui bun defect de a crea pagube nu este influenţată in niciun fel de valoarea pe care acesta o are (un produs cu o valoare foarte mica, poate crea pagube mult mai însemnate decât un alt produs cu o valoare de peste 2 milioane de lei ROL).
De altfel, împrejurarea că cerinţa privind folosirea bunului pentru consumul privat, personal vizează bunul defect, deteriorat, rezultă cu certitudine şi din art. 9 al Directivei 85/374/EEC din 25 iulie 1985 (a cărei transpunere în dreptul intern este realizată de Legea nr. 240/2004), care defineşte prejudiciul ce poate fi acoperit de producătorul produsului defect ca fiind:
„(b) prejudicierea sau distrugerea altei proprietăţi decât produsul defectuos, in valoare mai mare de 500 ECU, dacă:
(i) proprietatea afectata a fost destinata utilizării sau consumului privat, şi
(ii) se află în folosinţa sau consumul privat al persoanei prejudiciate.”
Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta teza recurentei ca produsul defectuos trebuie sa fi fost folosit pentru uzul sau consumul personal al persoanei prejudiciate şi nu bunul distrus, reclamanta tot nu ar îndeplini condiţiile necesare pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 240/2004, întrucât ea nu a folosit fungicidul Score 250 EC pentru uzul sau consumul sau personal, ci in scop profesional, in vederea realizării obiectului de activitate, respectiv producerea şi comercializarea fructelor.
Critica recurentei reclamantei privitoare la aplicarea art. 23 din O.G. nr. 4/1995 este neîntemeiat. Art. 23 din O.G. nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor in agricultura şi silvicultura, nu instituie un tip de răspundere de sine stătător, diferit de răspunderea reglementata de legislaţia in vigoare, ci este un text de trimitere la dispoziţiile dreptului comun.
Conform dispoziţiei anterior menţionate,fabricanţii, importatorii şi comercianţii poartă răspunderea pentru calitatea produselor furnizate, în conformitate cu dispoziţiile legale.
Prin edictarea acestei dispoziţii, legiuitorul nu a instituit un nou tip de răspundere, aşa cum lasă să se înţeleagă recurenta, ci a statuat doar faptul că, fabricanţii, importatorii şi distribuitorii produselor de uz fitosanitar răspund in condiţiile legislaţiei in vigoare, adică pe temei contractual sau extracontractual, după cum între aceştia şi utilizatorii produselor respective, exista sau nu, o relaţie contractuala.
În contextul în care art. 23 din O.G. nr. 4/1995 nu reglementează un tip de răspundere de sine stătător, cu reguli şi condiţii proprii, ci constituie doar un text de trimitere la legislaţia in vigoare, este evident că instanţa de apel, în mod obiectiv nu ar fi putut analiza răspunderea pârâtei intimate prin prisma acestei dispoziţii legale, ci doar în baza acelor norme la care textul anterior menţionat face trimitere.
Faţă de toate considerentele arătate, rezultă că răspunderea pârâtei SC S.A. SRL este în mod evident una civilă delictuală de drept comun. În condiţiile în care între reclamantă şi această pârâtă nu au existat raporturi contractuale, dar a existat fapta acesteia de a fi livrat către SC A.S. SRL un produs ce a creat reclamantei un prejudiciu, această pârâtă va răspunde faţă de reclamantă în temeiul art. 998 C. civ., acţiunea încadrându-se în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Recursul pârâtei SC A.S. SRL este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Dreptul reclamantei de a acţiona împotriva pârâtei SC A.S. SRL în scopul angajării răspunderii pentru pretinsele vicii ale fungicidului este prescris întrucât cererea de chemare în judecata a fost introdusă la 13 februarie 2006, după împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni de zile de la data descoperirii viciilor (16 mai 2005), termen prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.
Conform susţinerilor reclamantei din cererea de chemare in judecată, temeiul juridic al acţiunii formulate împotriva SC A.S. SRL este reprezentat de dispoziţiile art. 969, 1295 C. civ. şi O.G. nr. 4/1995.
Aşadar, conform motivării în drept a cererii de chemare in judecata, acţiunea reclamantei are un caracter contractual, întemeindu-se pe Contractul de vânzare-cumpărare nr. 554 din 20 aprilie 2005 încheiat între SC A.S. SRL in calitate de vânzătoare şi S.C.D.P. Fălticeni in calitate de comparatoare.
Ori, potrivit normelor care reglementează contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul datorează garanţie doar pentru evicţiune si pentru viciile lucrului vândut, fără a exista vreo dispoziţie legală care să instituie răspunderea vânzătorului pentru obţinerea de către cumpărător a scopului pentru care a cumpărat lucrul.
De asemenea, nicio clauza din contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele doua părţi, nu instituie in sarcina vânzătoarei obligaţia de a garanta cumpărătoarea pentru atingerea rezultatului pentru care a achiziţionat produsul.
În realitate, aşa-zisa garanţie pentru deficienţele calitative ale lucrului vândut (diferita de garanţia pentru vicii), nu reprezintă altceva decât o creaţie proprie a reclamantei. De altfel, analizând „condiţiile” create pentru antrenarea răspunderii pentru deficientele calitative ale lucrului vândut se observă ca acestea vizează doar dovedirea de către cumpărător a neîndeplinirii scopului avut in vedere la cumpărarea produsului, situaţie in care vânzătorul lucrului datorează de drept despăgubiri.
Separat de aceste argumente, nici O.G. nr. 4/1995 invocata de asemenea ca temei juridic al acţiunii, nu reglementează tipul de răspundere invocat de către reclamanta, ci conţine doar trimiteri la dispoziţiile dreptului comun in materia răspunderii, astfel după cum s-a mai dezvoltat în prezentele considerente.
Aşadar, deficientele calitative nu reprezintă categorie distinctă faţă de viciile ascunse ale lucrului vândut, regimul juridic al atragerii răspunderii pentru deficientele calitative şi pentru viciile ascunse fiind unul şi acelaşi, respectiv cel reglementat de art. 1352 şi urm. C. civ., motiv pentru care, reclamanta avea obligaţia să acţioneze împotriva SC A.S. SRL în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor.
Cum cererea de chemare in judecata a fost formulată ulterior acestui termen, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, situaţie ce trebuie sancţionată prin respingerea cererii de chemare în judecată faţă de SC A.S. SRL.
Privitor la decăderea reclamantei din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut, ca urmare a nerespectării termenului prevăzut de art. 70 alin. (2) C. Com., Înalta Curte urmează a reţine că răspunderea pentru vicii şi cea pentru deficientele calitative se confundă. Este evident, în aceste condiţii, ca dispoziţiile art. 70 C. com., sunt aplicabile in cauza.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, astfel că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este pe deplin incident în pricină.
Înalta Curte găseşte că nu este fondat motivul de recurs prin care SC A.S. SRL învederează că instanţa de apel nu analizat fondul raporturilor dintre părţi (întrunirea condiţiilor necesare angajării răspunderii contractuale a SC A.S. SRL) prin raportare la probatoriul administrat in cauza, ci a admis cererea de chemare in judecata in baza argumentului că, reclamanta are ca profil „cercetarea ştiinţifică, ceea ce exclude ideea de culpei in administrarea fungicidului”.
Susţinerile recurentei SC A.S. SRL exced motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea încadrându-se în art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care viza situaţia nepronunţării instanţei asupra unui mijloc de apărare sau a unei dovezi administrate, text normativ abrogat in prezent.
Înalta Curte apreciază ca fondată critica recurentei SC A.S. SRL privitoare la faptul că instanţa a interpretat greşit clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei pentru viciile lucrului vândut, conform căreia, „produsele livrate sunt garantate calitativ prin certificat calitate”, iar „răspunderea vânzătorului este limitată la garantarea calităţii produsului, care este comercializat întrunind toate condiţiile de calitate ale producătorului” (art. 4.4 din contract).
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este incident în cauză, răspunderea vânzătoarei este limitată doar la a garanta conformitatea calităţii produsului livrat cumpărătoarei cu condiţiile de calitate ale producătorului, aşa cum au fost acestea exprimate prin buletinul de recepţie calitativa. Totodată, clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei stipulata în contractul de vânzare - cumpărare este cat se poate de clara şi neîndoielnică, nefiind susceptibila de a primi o altă interpretare decât cea conformă sensului sau literal, prevăzut in contract, conform căruia, vânzătoarea răspunde doar pentru conformitatea dintre parametrii calitativi ai produsului livrat cumpărătoarei cu cei garantaţi de către producător prin certificatul de calitate.
În situaţia concretă, instanţa de apel a schimbat interesul lămurit al acestei clauze, astfel că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este pe deplin incident în cauză.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI împotriva deciziei comerciale nr. 7 din 30 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comerciala, maritimă şi fluvială, ca nefondat; se va admite recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Botoşani împotriva aceleiaşi decizii, se va modifica decizia recurată în sensul că se vor respinge apelurile formulate de reclamantă şi pârâta SC S.A. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, pe care o va menţine pentru considerentele mai sus arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., de va dispune obligarea recurentei - reclamante S.C.D.P. FĂLTICENI la 3000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâta SC A.S. SRL Botoşani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI împotriva deciziei comerciale nr. 7 din 30 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comerciala, maritimă şi fluvială, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Botoşani împotriva aceleiaşi decizii. Modifica decizia recurată în sensul că respinge apelurile formulate de reclamantă şi pârâta SC S.A. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, pe care o menţine.
Obligă recurenta - reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI la 3000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâta SC A.S. SRL Botoşani.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 3 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3577/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3681/2008. Comercial → |
|---|
