ICCJ. Decizia nr. 3583/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3583/2008
Dosar nr. 2043/3/2007
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti le-a chemat în judecată pe pârâtele SC U. SA Bucureşti şi SC U. SA Bucureşti şi a solicitat instanţei să o oblige pe prima pârâtă să execute obligaţia prevăzută prin clauza nr. 7.5 lit. c), asumată în calitate de cumpărătoare a acţiunilor din contractul din 1998 de a determina societatea privatizată SC U. SA să-i plătească daunele interese moratorii aferente exerciţiului financiar al anului 1995 sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii.
După un prim ciclu procesual, în urma căruia litigiul a fost trimis Tribunalui Bucureşti, secţia comercială, pentru judecarea fondului, a fost pronunţată sentinţa nr. 5459 din 20 aprilie 2007 prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei SC U. SA, iar faţă de pârâta SC U. SA Bucureşti a fost respinsă acţiunea ca prescrisă.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a stabilit că pretenţiile reclamantei se întemeiază pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat între F.P.S. în prezent A.V.A.S. în calitate de vânzător şi SC U. SA în calitate de cumpărător, mai exact pe dispoziţiile art. 7.5 lit. c) din convenţia prin care cumpărătorul în calitate de acţionar al S.C. U. SA s-a obligat să asigure aprobarea plăţii dividendelor cuvenite vânzătorului până la data de 31 decembrie 1997.
Aceste argumente au fost avute în vedere de instanţă pentru a trage concluzia că raportul obligaţional nu s-a stabilit cu societatea privatizată şi că nu există identitate între partea chemată în judecată în calitate de pârâtă şi subiectul pasiv din cadrul raportului juridic obligaţional. În ce o priveşte pe pârâta SC U. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta, tribunalul a reţinut că în cauză raportul juridic obligaţional s-a născut de la data naşterii raportului de drept, astfel că, termenul de prescripţie în cadrul căruia reclamanta putea să-şi valorifice dreptul, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, la data sesizării instanţei 3 decembrie 2002, era împlinit.
În consecinţă, acţiunea precizată faţă de pârâta SC U. SA a fost respinsă ca prescrisă.
Sentinţa nr. 5459 din 20 aprilie 2007 pronunţată de Tribunal Bucureşti, secţia comercială, a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti care prin Decizia nr. 66 din 20 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantei A.V.A.S. Bucureşti. Critica adusă sentinţei a privit în esenţă, modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Curtea de Apel, a reţinut în considerentele deciziei că dreptul la acţiune izvorăşte din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 24 iulie 1998, că în calitate de cumpărător SC U. SA s-a obligat să asigure aprobarea plăţii dividendelor cuvenite vânzătorului până la data de 31 decembrie 1997 şi că, acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2002 a depăşit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. S-a respins prin aceeaşi decizie şi critica apelantei reclamante privind încălcarea art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002, cu motivarea că la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe dreptul la acţiune era prescris.
Împotriva deciziei nr. 66 pronunţată la data de 20 februarie 2008, de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. Bucureşti prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC U. SA. Soluţia instanţei de apel a fost criticată şi pentru că a încălcat prevederile O.G. nr. 25/2002 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 489/2003. Autoarea recursului
a mai criticat şi dezlegarea dată excepţiei prescripţiei prin prisma aplicării greşite a O.G. nr. 25/2002.
Această încălcare a dispoziţiilor legale a fost, în opinia sa, rezultatul lecturării greşite de către instanţa de apel a art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 acesta fiind şi motivul pentru care Curtea nu a procedat la cercetarea fondului cauzei, în concret, în funcţie de dispoziţiile legale aplicabile speţei. De asemenea a susţinut că instanţa de control judiciar nu a analizat probele existente la dosar pentru a se pronunţa cu privire la cauza cu care a fost investită limitându-se să redea în motivare dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 25/2002.
În raport de aceste critici, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, instanţei de fond.
Intimata SC U. SA Bucureşti prin întâmpinare a analizat punctual cele două excepţii soluţionate de instanţele anterioare pentru a susţinte în final că dreptul la acţiune era prescris la data sesizării instanţei şi că O.G. nr. 25/2002 nu se aplică retroactiv. Cu referire la societatea privatizată, intimata SC U. SA a susţinut că nu s-au făcut critici în apel în legătură cu modul de soluţionare al excepţiei privind lipsa calităţii procesual pasive a SC U. SA.
În consecinţă a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.
Recursul este nefondat.
- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Recurenta şi-a motivat recursul pe prima ipoteză a prevederilor amintite punând în discuţie încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 25/2002.
Analizând această critică, Înalta Curte reţine că soluţiile care au fost pronunţate în cauză faţă de intimata SC U. SA s-au oprit asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie rezolvată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, instanţele anterioare au avut în vedere termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi au stabilit că în raport de obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni şi de clauza stipulată în art. 7.5 lit. c), dreptul la acţiune s-a născut la data de 24 iulie 1998 şi s-a împlinit la 24 iulie 2001.
Prin urmare, la data de 3 decembrie 2002 când a fost introdusă acţiunea, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era împlinit, aşa cum corect s-a confirmat de Curtea de Apel. Se observă din criticile aduse deciziei pronunţată în apel că în realitate recurenta a pus în discuţie momentul naşterii dreptului la acţiune, chestiune de fond care nu vizează nelegalitatea prin prisma aplicării greşite a art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Recurenta induce o chestiune legată de aplicarea O.G. nr. 25/2002, pornind de la ideea că acel contract de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în anul 1998 era în derulare, că perioada de derulare se încheia potrivit clauzei 7.5 lit. c) la data de 24 iulie 2000, această dată fiind şi cea de la care a început să curgă, în opinia sa, termenul de prescripţie. Susţinerea recurentei nu va fi primită întrucât aduce spre analiză o dispoziţie a O.G. nr. 25/2002 care nu este incidentă în cauză şi nu poate să conducă la reconsiderarea momentului naşterii dreptului la acţiune. Altfel spus, la momentul intrării în vigoare a menţionatei ordonanţe, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, termenul de prescripţie era împlinit, aşa încât nu se mai poate reconsidera momentul naşterii dreptului la acţiune pe considerentul că în anul 2002, O.G. nr. 25/2002 a stabilit că dispoziţiile sale se aplică şi contractelor în derulare.
De altfel această critică exprimă o idee contradictorie în ce priveşte derularea contractului care potrivit recurentei a încetat la 24 iulie 2000, or, în această situaţie, activarea clauzei în scopul executării ei este în totală contradicţie cu raţionamentul recurentei.
- Oprindu-se asupra excepţiei privind prescripţia dreptului la acţiune în mod corect instanţele nu au trecut la cercetarea fondului aşa încât nu va fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu a examinat probele şi fondul litigiului.
Din acest punct de vedere nu va fi reţinută nici solicitarea recurentei de a se admite recursul şi a trimite cauza pentru judecarea pe fond întrucât soluţiile pronunţate exprimă faptul că în aplicarea art. 137 C. proc. civ. instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor, care fac de prisos în totul cercetarea în fond a pricinii. Aşadar, instanţa de control judiciar a pronunţat o soluţie legală. Nici critica referitoare la nepronunţarea de către instanţa de apel asupra criticii privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC U. SA nu va fi reţinută întrucât în apel, A.V.A.S. a explicat de ce a chemat în judecată această societate prin cererea precizată, fără să facă o critică argumentată care să pună instanţa de apel în situaţia de a o examina şi a răspunde distinct prin decizia care se critică.
În consecinţă, faţă de cele ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 66 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3582/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3585/2008. Comercial. Obligatia de a face.... → |
|---|
