ICCJ. Decizia nr. 3783/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3783/2008
Dosar nr. 26546/3/2004
Şedinţa publică de la 16 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 6497/1998, reclamanta SC C.S.R. SA (actualmente T.M.K. R. SA) a chemat în judecată pe pârâţii M.T.S., SC T.V.R.I. SA şi C.N.S.L. Frăţia, solicitând evacuarea necondiţionată a acestora de pe suprafaţa de 18.395 mp teren proprietatea reclamantei, situat pe malul Lacului Floreasca.
La termenul de judecată din data de 14 iunie 1998 pârâta C.N.S.L.R. Frăţia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei susţinând că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 5522 din 22 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a dispus evacuarea pârâtelor de pe terenul în suprafaţă de 18.395 mp situat în Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1, reţinându-se că terenul în litigiu este proprietatea reclamantei, conform sentinţei nr. 562 din 5 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, iar pârâtele nu deţin un titlu valabil asupra imobilului.
Hotărârea a rămas definitivă prin decizia nr. 3542 din 2 aprilie 2000 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă, prin decizia nr. 3259 din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva hotărârilor sus-arătate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 şi O.U.G. nr. 59/2001.
Prin decizia nr. 54 din 12 ianuarie 2004 pronunţată în dosarul nr. 2900/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare declarat, a casat hotărârile atacate şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 13086/2004 (nr. nou 26546/3/2004).
Prin sentinţa comercială nr. 8432 din 17 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.M.K. R. SA, în contradictoriu cu pârâta C.N.S.L.R. Pârâta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei, terenul în suprafaţă de 18.395 mp situat în Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1. S-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Decretului nr. 179 din 25 aprilie 1958 emis de M.A.N.R.P.R. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în modul arătat, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din 1 martie 2005, la solicitarea instanţei, reclamanta a arătat că îşi menţine cererea completatoare privind constatarea nulităţii absolute a Decretului nr. 179/1958, aflată la dosarului Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, astfel că, fiind formulat anterior primei zile de înfăţişare în instanţa competentă, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul urmează a se considera investit şi cu acest capăt de cerere.
De asemenea, la termenul de judecată din 5 septembrie 2006, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecata în contradictoriu cu pârâtele A.N.S. şi T.V.R.I., dată fiind manifestarea expresă de voinţă în acest sens, urmare a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de experţii tehnici judiciari în specialitatea topografie, geologie, cadastru D.A., B.D. şi B.C., cu privire la ocupantul imobilului revendicat.
Astfel, s-a stabilit că terenul situat la adresa din str. Ţărmului, în suprafaţă de 18.400,32 mp comparabilă cu suprafaţa de 18.395 mp, pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei prin sentinţa civilă nr. 5625/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, este ocupat de către C.N.S.L.R. Frăţia.
Pe fondul cauzei, tribunalul reţine că, acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său şi restituirea lucrului.
În speţă, ambele părţi se prevalează în dovedirea dreptului, de existenţa unor titluri provenind de la autori diferiţi, situaţie în care, în urma comparării titlurilor, primeşte câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil ca o aplicaţie a principiului „nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet”.
Astfel cât o priveşte pe reclamantă, prin sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 11665/1993, definitivă şi irevocabilă s-a constatat că în calitate de succesoare a U.F.D.R. SA este proprietara suprafeţei de 18.395 mp individualizată în planşa nr. 2 anexă a raportului de expertiză întocmit în cauză, în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 982/1941 intervenit între D.N., în calitate de vânzător şi U.F.D.R., în calitate de cumpărător.
Pârâta a justificat că la baza ocupării terenului stă titlul reprezentat de Decretul M.A.N. nr. 179 din 25 aprilie 1958, de trecere gratuită, din proprietatea statului în proprietatea C.C.S.R.P.R. a Ştrandului nr. 3 situat în Bucureşti, Intrarea Ţărmului, pe malul Lacului Floreasca.
Or, pârâta nu a făcut dovada calităţii de succesor (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, cât priveşte imobilul în litigiu) al C.G.S. al R.P.R. Chiar admiţând că are această calitate, potrivit celor anterior expuse cu privire la situaţia în care ambele părţi produc un titlu, se constată că cel al pârâtei provine de la stat, despre care prin sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că nu a dispus de un act juridic la baza posesiei asupra terenului în suprafaţă de 50.012 mp, pe care autorul reclamantei, D.N., a dobândit-o prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 16865 din 22 martie 1931, posesia statului fiind viciată, întrucât a fost bazată pe uzurpare şi violenţă.
Dată fiind forţa ce se ataşează considerentelor care sprijină dispozitivul unei hotărâri irevocabile, aspectele vizând valabilitatea titlului autorului pârâtei nu mai pot face obiectul unei noi aprecieri judiciare, astfel că, potrivit consideraţiilor anterioare, reclamanta a dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.
Cât priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a Decretului nr. 179/1958, tribunalul poate aprecia asupra valabilităţii acestuia, ca efect al valabilităţii titlului transmiţătorului, dar pe cale incidentală, în scopul comparării titlurilor părţilor în procesul de revendicare, însă nu poate pronunţa nulitatea lui, fiind inadmisibilă şi contrară principiului separaţiei puterilor în stat, anularea pe cale judecătorească a unor acte cu putere de lege.
Nu se poate reţine nici apărarea pârâtei în sensul inopozabilităţii sentinţei nr. 5625/1995 pronunţată într-un proces în care nu a figurat ca parte întrucât aceasta nu face decât să recunoască dreptul de proprietate, dobândit anterior, printr-un act translativ, anume contractul de vânzare - cumpărare nr. 982/1941, care are efecte absolute, fiind opozabil şi terţilor, datorită efectului erga omnes al dreptului real, spre deosebire de dreptul de creanţă, opozabil relativ.
Cât priveşte apărările bazate pe excepţiile prescripţiei extinctive şi inadmisibilităţii, aceasta din urmă întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul nu le va lua în examinare, întrucât au fost invocate pentru prima oară prin concluziile scrise depuse la dosar, ulterior închiderii dezbaterilor, contrar dispoziţiilor art. 146 C. proc. civ., situaţii în care nu s-ar putea da eficienţă principiilor care guvernează procesul civil referitoare la contradictorialitate şi respectarea dreptului la apărare.
În considerarea celor expuse, reţinând că, potrivit probelor administrate în cauză, părţile au justificat calităţile de proprietar neposesor, respectiv posesor neproprietar asupra terenului în cauză, tribunalul a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei acest imobil, iar, pe de altă parte, a considerat inadmisibil capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Decretului nr. 179/1958. De asemenea, a reţinut că nu se poate pronunţa asupra capătului de cerere având ca obiect evacuarea dat fiind că, prin decizia nr. 54/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calificat obiectul acţiunii ca fiind în revendicare.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 8432/2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pârâta C.N.S.L.R. Frăţia a declarat apel. Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 618 din 12 decembrie 2007, a respins excepţia nulităţii hotărârii instanţei de fond, invocată de apelanta – pârâtă, ca neîntemeiată şi a respins ca nefondat apelul aceleiaşi părţi.
Instanţa de apel a reţinut că dreptul la apărare al pârâtei a fost respectat prin amânarea pronunţării deciziei, că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii întrucât excepţiile prescripţiei extinctive şi inadmisibilităţii acţiunii au fost invocate doar prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor, că reclamanta are calitate procesuală activă în temeiul sentinţei civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sector 1 şi că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., pentru constatarea uzucapiunii. De asemenea, a înlăturat susţinerile apelantei că, în conformitate cu principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, sentinţa nr. 5625/1995 nu poate fi avută în vedere în fundamentarea dreptului reclamantei, cu motivarea că această sentinţă a fost pronunţată în contradictoriu cu părţile care, la momentul formulării cererii de intervenţie, respectiv în 1993, foloseau terenul, în speţă M.T.S. şi T.V.R.I. SRL
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, în termen, pârâta C.N.S.L.R. Frăţia solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său, cu consecinţa schimbării sentinţei pronunţate de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta – pârâtă a invocat următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel este nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât a respins excepţiile invocate şi a înlăturat toate motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate, reţinând ca unic considerent pentru soluţia pronunţată existenţa unei sentinţe civile prin care s-ar fi constatat, în contradictoriu cu alte părţi decât apelanta pârâtă, împrejurarea că reclamanta ar fi titulară a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Deci instanţa de apel nu a analizat motivul privind lipsa dovezii calităţii reclamantei de succesoare a U.F.D.R. SA şi cea a transmiterii succesive din patrimoniul antecesoarelor pârâtei în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.
2. Decizia apelată este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. Aceasta deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de textul de lege menţionat, fiind greşit confirmată soluţia nelegală a instanţei de fond de confirmare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5625/1995.
Astfel, deşi, în mod irevocabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că obiectul litigiului este reprezentat de o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, instanţele, în mod nelegal, au dat eficienţă considerentelor unei hotărâri judecătoreşti care nu putea avea autoritate de lucru judecat decât în măsura în care aceasta ar fi analizat chiar aspectele invocate de pârâtă în prezenta cauză.
În mod greşit s-a confirmat soluţia prin care instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare a reclamantei apreciind, în esenţă, că titlul reclamantei, provenind de la un adevărat proprietar, este preferabil celui al pârâtei, care ar proveni de la un neproprietar. În realitate sentinţa nr. 5625/1995, pe care instanţele şi-au întemeiat hotărârile pronunţate în acest litigiu, nu s-a pronunţat în contradictoriu cu prezenta pârâtă şi nu a avut în vedere aspecte ce privesc modalitatea preluării imobilului de către stat prin prisma prevederilor Legii nr. 119/1948 ori calitatea reclamantei de succesoare a SC U.F.D.R. SA În aceste condiţii instanţa de apel nu putea să constate ca fiind intervenită, cu privire la aceste aspecte, autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei menţionate ci ar fi trebuit să analizeze titlul pârâtei în raport de dispoziţiile Legii nr. 119/1948, care reprezintă temeiul preluării de către stat a bunului în litigiu. Dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi constatat că preluarea de către stat a bunului a fost făcută în temeiul unui titlu în accepţiunea Legii nr. 10/2001, astfel încât bunul a ieşit din patrimoniul fostului proprietar şi a trecut în cel al statului, care l-a transmis autoarei reclamantei prin Decretul nr. 179/1958, care nu a fost revocat de organul emitent ori desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească.
„În ceea ce priveşte aşa-zisul titlu al intimatei – reclamante instanţele trebuiau să ajungă la concluzia că aceasta nu are calitate de proprietar, pe de o parte întrucât nu este succesoarea U.F.D.R. SA iar, pe de alta, că imobilul în discuţie ieşind din patrimoniul acestei U., nu a putut fi transmis de către aceasta unei alte societăţi. În acest sens chiar reclamanta a recunoscut că patrimoniul SC U.F.D.R. SA a fost preluat, după naţionalizare, doar în parte de către S., care, la rândul său s-a reorganizat în baza H.C.M. nr. 864 din 10 iunie 1954, fiind înfiinţate cu această ocazie mai multe societăţi, printre care şi C.M.R.” (reclamanta din acest dosar). În aceste condiţii nu se poate susţine că doar reclamanta are calitate de succesoare a U.F.D.R. SA şi cu atât mai puţin că acesteia, sau numai acesteia, i-ar fi fost transmis în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În realitate, în proprietatea reclamantei au intrat, prin efectul Legii nr. 15/1990, exclusiv bunurile ce se aflau în administrarea fostei unităţi de stat C.S.R. şi care erau destinate realizării obiectului său de activitate.
În final, recurenta critică decizia atacată, ca nelegală, şi în ceea ce priveşte aprecierea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1890 C. civ., întrucât, în realitate, aceste condiţii au fost îndeplinite, posesia exercitată de pârâtă neîntrerupt timp de peste 30 de ani fiind de natură să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, combătând argumentele invocate, în recurs, în cea mai mare parte, cu aceleaşi argumente utilizate de instanţa de fond şi cea de apel.
Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru cele ce urmează:
Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situaţie prevăzută de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., întrucât în motivarea sa, extrem de succintă şi lacunară, instanţa de apel argumentează respingerea doar a unora dintre motivele de apel invocate de apelanta – pârâtă, invocând aproape în exclusivitate Sentinţa civilă nr. 5625/1995 pronunţată de Judecătoria Sector 1, fără însă a motiva şi deci fără a analiza motivul privind lipsa, în privinţa reclamantei, a calităţii de succesoare a U.F.D.R. şi cel privind transmiterea succesivă din patrimoniul antecesoarelor reclamantei în patrimoniul ei a dreptului de proprietate în litigiu. Aceasta deşi instanţa de apel a reţinut că aceste motive au fost invocate prin apelul pârâtei, contestându-se cele două calităţi ale reclamantei, de succesoare a U.F.D.R. şi de proprietar al imobilului.
De asemenea, instanţa de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea motivului de apel al pârâtei privind obligaţia instanţei, impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de comparare a titlurilor celor două părţi şi de analizare a titlului pârâtei în raport de prevederile Legii nr. 119/1958 şi ale Decretului nr. 179/1958.
Este întemeiat şi cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., constând în interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, nerespectând îndrumarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a proceda la o comparare, efectivă şi temeinică, se subînţelege, absolut necesară în prezenta acţiune având ca obiect, aşa cum a stabilit tot instanţa supremă, revendicarea proprietăţii asupra terenului în litigiu, s-a mulţumit să constate că reclamanta are calitate procesuală activă în temeiul Sentinţei nr. 5625/1995 şi apoi, fără a mai analiza titlul pârâtei, concluzionează că reclamanta este proprietara terenului în temeiul acestei sentinţe. Aceasta în condiţiile în care respectiva sentinţă are un caracter declarativ şi nu constitutiv de drept pentru ca prezentarea ei să aibă efectul autorităţii de lucru judecat.
Instanţa de apel, deşi nu afirmă expres că Sentinţa nr. 5625/1995 are autoritate de lucru judecat, în fapt, din modul în care motivează, rezultă că o consideră astfel, ca purtând autoritate de lucru judecat şi îi şi dă acest efect. Mai mult, dă eficienţă considerentelor acestei sentinţe deşi cu ocazia acelei judecăţi nu au fost examinate aceleaşi aspecte şi împrejurări ca în prezentul litigiu.
Curtea de apel, în mod cu totul eronat, înlătură susţinerile pârâtei cu privire la relativitatea efectelor Sentinţei nr. 5625/1995, deşi, în mod evident, aceasta nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâta din prezentul litigiu şi, în conformitate, cu art. 1021 C. civ., nu are autoritate de lucru judecat faţă de aceasta. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, această pârâtă invocă un titlu propriu, căruia nu i se poate opune pur şi simplu un alt titlu, obţinut pe cale judecătorească, împotriva altor persoane.
Instanţa de apel a ignorat şi faptul că pârâta are un titlu de proprietate, aşa cum a arătat şi instanţa supremă în decizia de casare, titlu care nu a fost desfiinţat, ba, mai mult, capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtei a fost soluţionat şi respins irevocabil.
De asemenea, instanţa de apel, nu a examinat, deşi se impunea în raport de criticile din apel, cu privire la titlul pârâtei şi de inopozabilitatea faţă de aceasta a efectelor Sentinţei nr. 5625/1995, calitatea de proprietar al terenului a reclamantei, cu toate cele ce le implică aceasta, şi fără a se bloca, artificial, în faţa unei autorităţi de lucru judecat, care nu există în speţă. Astfel nu a verificat, de această dată în contradictoriu cu pârâta, calitatea reclamantei de succesoare sau unică succesoare a U.F.D.R. şi modul în care, şi dacă, dreptul de proprietate asupra terenului a fost transmis succesiv de la antecesoarele reclamantei la aceasta.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că instanţa de apel nu a examinat şi combătut toate motivele de apel invocate de pârâta – apelantă şi că nu a procedat la o comparare efectivă a titlurilor invocate de cele două părţi, aşa cum s-a dispus prin decizia de casare, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3), art. 313 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să admită recursul pârâtei şi să caseze decizia atacată trimiţând cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cu ocazia rejudecării instanţa va proceda la verificarea titlului reclamantei prin verificarea calităţii sale de succesoare a U.F.D.R. şi dacă şi cum dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu i-a fost transmis şi la compararea titlurilor reclamantei şi pârâtei asupra terenului. Tot cu ocazia rejudecării se vor examina şi soluţiona şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei achizitive invocate de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C.N.S.L.R. FRĂŢIA Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 618 din 12 decembrie 2007, casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3761/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 560/2008. Comercial → |
|---|
