ICCJ. Decizia nr. 3753/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3753/2008
Dosar nr. 387/99/2006
Şedinţa publică din 11 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 29 decembrie 2004 reclamanta SC R. SA a chemat în judecată pârâta SC D. SRL solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 45.131 dolari S.U.A. echivalent la data efectuării plăţii adică 1.314.214.720 lei vechi la cursul de la data introducerii acţiunii reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Baia Mare în suprafaţă de 379 mp.
În susţinerea cererii reclamanta a arătat că între SC P. SA (devenită ulterior SC R. SA prin fuziune) şi SC D. SRL s-a încheiat contractul de leasing imobiliar din 16 aprilie 1998, în baza căruia a asigurat pârâtei folosinţa imobilului în suprafaţa arătată.
Acest contract de leasing imobiliar a fost declarat nul absolut prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi anume prin Decizia nr. 1742 din 9 octombrie 2003 prin care s-a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Deşi contractul de leasing a încetat să producă efecte, pârâta refuză să restituie imobilul, iar faţă de fapta culpabilă a acestuia s-au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestuia.
Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii motivat de faptul că în alt litigiu prin care s-a dispus evacuarea sa, a formulat cerere reconvenţională pentru obligarea reclamantei SC R. SA la plata contravalorii investiţiilor efectuate la acel imobil, precum şi a redevenţei achitate în baza contractului de leasing care a fost anulat.
Deoarece refuzul de predare a spaţiului, susţine pârâta, s-a bazat pe invocarea unui drept de retenţie, deci a unui drept real de garanţie, pârâta nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
Mai arată pârâta că, faţă de temeiul legal invocat, respectiv art. 998 şi urm. C. civ. reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin încheierea nr. 5792 din 2 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admisă cererea reclamantei şi s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Iaşi.
Prin sentinţa nr. 3954 din 14 decembrie 2007, Tribunalul Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 773.839,09 lei reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului din Baia Mare cu cheltuieli de judecată în sumă de 26.404,22 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a înlăturat apărarea pârâtei privind instituirea unui drept de retenţie în favoarea acesteia până la achitarea contravalorii investiţiilor, considerând că dreptul de retenţie reprezintă un drept real de garanţie imperfect ce conferă o detenţie precară şi nu o posesie, fără însă să se poată prevala de acest drept pentru a aduce atingere dreptului reclamantei de a se folosi de toate atributele dreptului de proprietate şi de a fi despăgubită pentru lipsa îndelungată de folosinţă a spaţiului.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa de fond a avut în vedere precizările reclamantei în sensul solicitării contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 9 octombrie 2003-31 august 2007 în cuantumul stabilit de expert T.M., precum şi dispoziţiile art. 998 C. civ. ce obligă pe cel ce cauzează altuia un prejudiciu a-l repara.
Împotriva acestei soluţii a promovat apel pârâta prin care critică modul în care s-a reţinut situaţia de fapt şi aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi art. 1444 C. civ.
Se consideră de către apelantă că admiterea acţiunii în baza art. 998 C. civ. nu se justifică nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, culpa pârâtei, raport de cauzalitate.
Se mai arată că art. 1444 C. civ. prevede expres că locatarii nu pot fi daţi afară înainte de a fi dezdăunaţi de locator, investiţiile efectuate fiind în valoare de 486.000 lei aşa cum s-a reţinut prin sentinţa nr. 826/2006 a Tribunalului Braşov cu dreptul de retenţie notat în Cartea Funciară.
În aceste condiţii susţine apelanta, locatarul nu poate fi dat afară înainte de a fi dezdăunat de către locator.
Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 24 din 10 aprilie 2008 a admis apelul a schimbat în tot sentinţa criticată şi, pe fond a respins acţiunea ca nefondată cu înlăturarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că nu se poate cere contravaloarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul în litigiu, până nu este achitată garanţia reală înscrisă în Cartea Funciară de către reclamantă, pârâtei.
Aceasta deoarece este exclusă ideea de culpă a pârâtei, culpa începând din momentul achitării dreptului de retenţie către pârâtă şi deţinerea de către aceasta în continuare a spaţiului fără drept.
Pe de altă parte în temeiul art. 1444 C. civ. locatarul nu poate fi dat afară mai înainte de a fi dezdăunat de către locator sau subdobânditor.
Până la plata integrală a dreptului de retenţie stabilit în favoarea locatorului pârât, nu se poate susţine că acesta se află în culpă delictuală cum greşit a reţinut instanţa de fond, nefiind date elementele răspunderii delictuale (culpa, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăţie).
Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă nu poate promova o asemenea acţiune decât după achitarea propriilor datorii către apelanta-pârâtă.
Cu petiţia înregistrată la data de 5 mai 2008 reclamanta SC R. SA a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel, criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 998 C. civ.
Perioada pentru care s-au solicitat daune, respectiv intervalul lipsei de folosinţă a spaţiului a fost 9 octombrie 2003-30 noiembrie 2006, când deţinerea spaţiului nu este justificată nici prin prisma unui titlu valabil şi nici ca urmare a instituirii unui drept de retenţie în favoarea acesteia care s-a făcut mai târziu respectiv la data de 6 noiembrie 2007.
Ca atare, recurenta consideră că s-a făcut dovada faptei ilicite precum şi deţinerea culpabilă a imobilului de către intimată fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 998 C. civ.
În speţă folosirea imobilului de către intimată apare ca fiind fără titlu, acesta putând doar refuza punerea la dispoziţie a spaţiului până la achitarea creanţei, neavând dreptul de a folosi imobilul în calitatea sa de retentor.
Recurenta mai arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât motivele pe care se sprijină sunt străine de natura pricinii.
În sprijinul acestei critici se argumentează că situaţiei deduse judecăţii nu-i sunt aplicabile prevederile art. 1444 C. civ., întrucât textul legal menţionat are o cu totul altă aplicabilitate respectiv dezdăunarea locatarului de către locator sau de către cumpărător, în situaţia încetării contractului său de locaţiune prin efectul vânzării imobilului ce face obiectul unui contract de închiriere.
Intimata a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, motivând pe de o parte că dreptul de retenţie a fost stabilit prin sentinţa nr. 862 din 2 octombrie 2006 a Tribunalului Bihor care este executorie, iar pe de altă parte se susţine că în adevăr titularul dreptului de retenţie nu posedă bunul pentru sine numai că în toate cazurile de aplicabilitate a dreptului de retenţie reţinerea bunului se face cu titlu de garanţie până la restituirea sumelor datorate, neputându-se pune în discuţie plata chiriei pentru acel bun.
Cu privire la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 1444 C. civ., intimata invocă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 259 din 18 ianuarie 2007.
Recursul este fondat.
Între părţile în litigiu s-a încheiat contractul de leasing imobiliar nr. 462 din 16 aprilie 1998 în temeiul căruia SC R. SA a asigurat pârâtei SC D. SRL folosinţa imobilului situat în Baia Mare în suprafaţă de 379 mp.
Acest contract de leasing imobiliar a fost declarat nul absolut prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi anume prin Decizia nr. 1742 din 9 octombrie 2003 a Curţii de Apel Cluj. Totodată instanţa a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Aşa cum rezultă şi din dispoziţiile OG nr. 51/1997 art. 10 lit. j), art. 8, art. 18, în condiţiile în care contractul de leasing încetează să producă indiferent de motive utilizatorul (în speţă pârâta-intimată) este obligat să restituie bunul care face obiectul contractului de leasing către proprietarul său.
Cum pârâta nu a înţeles să procedeze la restituirea acestui imobil, la data la care avea obligaţia, respectiv 9 octombrie 2003, reclamanta-recurentă a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă de la această dată până la 31 august 2007.
În ce priveşte baza de calcul s-a avut în vedere tarifele încasate pentru chiriile specifice zonei în care se află imobilul.
Prin apărările făcute intimata-pârâtă a recunoscut că refuză eliberarea spaţiului invocând un drept de retenţie în cauză având ca obiect evacuarea, în prezentul dosar susţinerile pârâtei neluând forma unei cereri reconvenţionale.
În ce priveşte dreptul de retenţie, trebuie reţinut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu se bucură de un drept de retenţie potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata preţului depozitorul asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui, precum şi locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.
Mai trebuie reţinut că, dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală, cum este gajul sau ipoteca, şi nu conferă retentorului un drept de preferinţă şi nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deţinut.
Potrivit doctrinei dreptul de retenţie reprezintă un drept de garanţie imperfect, care-i conferă o simplă detenţie precară, iar nu o posesie. Detenţia precară nu conferă detentorului dreptul să culeagă fructele bunului pe care îl deţine.
În speţă, folosirea imobilului de către intimată apare ca fiind fără titlu, acesta putând doar refuza punerea la dispoziţie a spaţiului până la achitarea creanţei, neavând însă dreptul de a folosi imobilul în calitatea sa de retentor.
În aceste condiţii, se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 998 C. civ. ştiut fiind că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau intereselor unei persoane, cerinţe întrunite în cauză, întrucât recurenta a fost privată de folosirea imobilului.
Mai mult din cuprinsul dispoziţiilor art. 485 şi art. 486 C. civ. rezultă că acela căruia i s-a recunoscut un drept de retenţie pentru a i se asigura posibilitatea încasării creanţei sale, nu poate fi considerat posesor de bună credinţă, deoarece el nu deţine bunul în baza unui titlu translativ de proprietate. Retentorul este, deci, un detentor precar, astfel că nu are dreptul să culeagă fructele bunului pe care-l deţine.
Faţă de aceste prevederi, se constată că, în speţă instanţa de apel în mod eronat a reţinut că pârâta-intimată în calitate de retentor are dreptul de a folosi spaţiul reclamantei-recurente, fără a plăti echivalentul folosinţei.
De altfel este de reţinut că pentru intervalul 9 octombrie 2003-12 octombrie 2006 deţinerea imobilului de către intimată nu este justificată nici prin prisma unui titlu valabil şi nici ca urmare a instituirii unui drept de retenţie.
De reţinut că este justificată şi critica privind neaplicarea dispoziţiilor art. 1444 C. civ. întrucât acesta se referă la dreptul locatarului de a fi dezdăunat pentru investiţiile făcute, în cazul în care imobilul este vândut şi în contractul de locaţiune s-a prevăzut clauza desfiinţării lui din cauza vânzării.
Acest text reglementează situaţia încetării pe viitor a unui contract de locaţie, în speţă situaţia este desfiinţarea retroactivă, ca efect al nulităţii absolute a unui contract de leasing.
Invocarea de către intimată a unor decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot fi luate în consideraţie ştiut fiind că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept.
În concluzie intimata-pârâtă fiind un detentor precar nu are dreptul să culeagă fructele bunului pe care-l deţine folosind imobilul este obligat să plătească proprietarului bunului echivalentul folosinţei calculat corespunzător chiriei.
Faţă de cele arătate văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC R. SA Baia Mare, împotriva deciziei nr. 24 din 10 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, modifică Decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC D. SRL Baia Mare, împotriva sentinţei nr. 3954 din 14 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3749/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3784/2008. Comercial → |
|---|
