ICCJ. Decizia nr. 380/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 380/2008
Dosar nr. 15617/2/2005
Şedinţa publică din 6 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. 12164, la data de 2 noiembrie 2004, reclamanta A.F.I. a solicitat instanţei de judecată ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.682.591.300 lei RON, reprezentând majorări de întârziere/penalităţi la plata chiriei pentru perioada octombrie 2001 – august 2003.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 1146 din 10 martie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 113 din 5 martie 2007, a respins apelul formulat de reclamanta A.F.I., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin contractul de închiriere nr. 5047 din 1 aprilie 1973, chiriaşul are obligaţia achitării unei chirii lunare, calculată conform prevederilor legale şi fişei de calcul, nefiind prevăzută nici o clauză penală care să oblige pe acesta şi la plata de majorări de întârziere.
Împotriva evocatei decizii a formulat recurs reclamanta A.F.I. invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat în dezvoltarea motivului de recurs că, între părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. 5047 din 1 aprilie 1973, în temeiul Legii nr. 5/1973 şi potrivit normelor de aplicare aprobate prin H.C.M. nr. 860/1973 abrogat prin HG nr. 233/2004, precum şi în baza OG nr. 39/2003 pentru perioada de după abrogarea menţionatului H.C.M.
Recurenta a mai arătat că legea părţilor, contractul, în materia creanţelor bugetare, se completează cu normele legale imperative acolo unde contractul nu prevede anumite clauze, aşa încât, în speţă, erau aplicabile dispoziţiile art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973 care stipulau că neplata în termen a chiriei datorate organizaţiilor socialiste pentru suprafeţele care servesc drept locuinţe sau cu altă destinaţie atrage o majorare de 0,5 % asupra chiriei datorate, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare următoare aceleia când suma a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăşi totalul chiriei restante şi, de asemenea, dispoziţiile art. 13 din OG nr. 11/1996 care prevăd că orice obligaţie bugetară neachitată la scadenţă generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate.
Recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contractul de închiriere nr. 5047 din 1 aprilie 1973 constituie izvorul raporturilor juridice dintre părţile litigante din prezenta speţă.
Obiectul litigiului de faţă constă în pretinsele majorări de întârziere/penalităţi de întârziere a căror plată incumbă în sarcina chiriaşului ce nu şi-a executat la termenul scadent obligaţia principală de plată a chiriei.
Ori, prin contractul de închiriere încheiat, părţile au convenit asupra chiriei lunare şi modalităţii de plată a acesteia, fără însă a prevedea vreo clauză penală care să reglementeze situaţia în care chiriaşul şi-ar îndeplini obligaţia principală de plată a chiriei cu întârziere. Prin clauza penală, în general, părţile contractante urmăresc să determine anticipat întinderea daunelor, interese ce urmează a fi plătite de debitor în caz de neexecutare, executare defectuoasă ori cu întârziere a prestaţiei la care s-a îndatorat. Lipsa clauzei penale în contractul încheiat atrage exonerarea de răspundere a debitorului pentru executarea cu întârziere a plăţii preţului chiriei, în speţa de faţă, susţinere care, de altfel, nici nu a fost probată de către creditoarea – reclamantă, pe parcursul judecăţii, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Însuşi Codul civil în cap. VI „Despre deosebitele specii de obligaţii", reglementează, prin distincţie, obligaţiile cu clauză penală, în secţiunea VI, definind clauza şi arătând consecinţele stipulării acesteia în contractele încheiate între părţi.
Totodată, este de observat că, obiectul litigiului de faţă prin raportare la OG nr. 11/1996, act normativ pe care recurenta îşi întemeiază pretenţiile deduse judecăţii, intră sub incidenţa legii fiscale, numai Codul fiscal reglementând situaţia în care un debitor poate fi ţinut atât la plata majorărilor de întârziere, cât şi a penalităţilor pentru neplata la termen, calculul efectuat de recurenta, reclamantă a acestora fiind efectuat în aplicarea legii fiscale.
Aşadar, cum examinarea soluţiei date în apel atestă legalitatea acesteia şi în considerarea argumentaţiei ce precede, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., să respingă recursul declarat în cauză, ca nefondat.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.F.I. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 113 din 5 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 375/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 384/2008. Comercial → |
|---|
