ICCJ. Decizia nr. 401/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 401/2008
Dosar nr. 5967/118/2006
Şedinţa publică din 6 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta H.M. a chemat în judecată pe pârâţii SC M. SA şi H.S., solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a contractului pentru serviciile C. prestate de M. SA pentru persoane fizice încheiat la data de 23 decembrie 2001, respectiv a clauzei stipulată de părţi în art. 6.1 din Condiţiile generale.
În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că această clauză contractuală nesocoteşte dispoziţiile imperative şi prohibitive ale Legii nr. 469/2002.
În şedinţa publică din 19 aprilie 2006, pârâta SC M. SA a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa în baza art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 4706 din 17 mai 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 5535/COM/2006 pe rolul acestei instanţe.
Motivul de nulitate susţinut de reclamantă priveşte cuantumul excesiv al penalităţilor în raport de debitul datorat, clauza penală fiind în contradicţie cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 ce limitează penalităţile la cuantumul debitorului.
Reclamanta şi-a justificat interesul în promovarea unei asemenea acţiuni prin faptul că este coproprietar al imobilului supus executării silite.
Prin sentinţa civilă nr. 7492/ COM din 9 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
În esenţă, s-a reţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu erau în vigoare la data perfectării contractului de prestări de servicii de telefonie mobilă între părţi (23 decembrie 2002), astfel că s-a dat curs voinţei stipulate de acestea în convenţie.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea lui deoarece clauza penală este lovită de nulitate absolută.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 136/ COM din 7 iunie 2007, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei H.M., instanţa de control judiciar reţinând, în esenţă, următoarele:
I. Din punct de vedere procedural:
- cu privire la faptul că apelanta invocă faptul că nu a fost citată pentru data de 7 noiembrie 2006 când s-au pus concluzii pe fondul pricinii, din actele dosarului (dos. nr. 5535/COM/2006 al Tribunalului Constanţa) rezultă că procedura de citare cu aceasta s-a realizat prin afişare în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că nu se pot invoca nulităţile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.;
- în ceea ce priveşte necompetenţa teritorială a Tribunalului Constanţa, s-a reţinut că, prin adresa trimisă Judecătoriei Constanţa (dosar nr. 2610/2006) pentru termenul din 17 mai 2006, apelanta, în calitate de reclamantă, arată că este de acord cu excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa invocată de către instanţă, urmând ca pricina să fie declinată în favoarea Judecătoriei Iaşi; de asemenea, prin sentinţa civilă nr. 4706/17 mai 2006 a Judecătoriei Constanţa s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, declinându-se competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa, cu aplicarea art. 4 şi 7 C. com.;
- pentru termenul din 17 mai 2006, apelanta a fost citată pentru a răspunde la excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa (încheierea din 19 aprilie 2006) şi nu la necompetenţa teritorială;
- hotărârea Judecătoriei Constanţa putea fi recurată în termen de 5 zile de la pronunţare, procedură pe care apelanta nu a valorificat-o, astfel că a fost sesizată în mod legal instanţa de fond în materie comercială, respectiv Tribunalul Constanţa.
II. În ceea ce priveşte fondul cauzei:
- între pârâţii – intimaţi s-a încheiat contractul pentru serviciile C., şi unde la art. 6.1 s-a precizat în mod expres că „pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti penalităţi de 1 % pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume";
- la momentul perfectării contractului de prestare a serviciilor de telefonie mobilă (anul 2001) nu erau în vigoare dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, norme care, în respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, se aplică numai contractelor încheiate sub imperiul ei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta H.M., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta îşi subsemnează generic criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 alin. (3), (7), (8) şi (9) C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
- instanţa de fond şi instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţelor în a căror rază teritorială îşi are sediul pârâta, neexercitându-şi, astfel, rolul activ.
- în ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta precizează că instanţa de apel a dat o interpretare eronată atât susţinerilor sale, probatoriului administrat cât şi dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 în raport de momentul încheierii contractului de prestări servicii de telefonie, invocând faptul că, la momentul la care creditoarea a obţinut ordonanţa de emitere a somaţiei de plată în dosarul nr. 652 din 26 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Legea nr. 469/2002 era în vigoare şi aplicabilă în speţă astfel că nulitatea clauzei penale din contract, era confirmată de evocata lege.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Problema competenţei materiale a fost tranşată de Judecătoria Constanţa care, prin sentinţa nr. 4706 din 17 mai 2006, a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat cauza Tribunalului Constanţa spre competentă soluţionare.
La solicitarea instanţei, iniţial învestită cu soluţionarea cauzei, reclamanta H.M. precizează prin adresa primită la dosar la data de 15 mai 2006 că „este de acord cu excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa" şi că „în aceste condiţii urmează ca instanţa de judecată să admită excepţia necompetenţei materiale şi să-şi decline competenţa către Judecătoria Iaşi".
Este evidentă confuzia pe care recurenta-reclamantă o face între competenţa materială şi cea teritorială astfel că, susţinerea recurentei potrivit căreia instanţele nu s-au pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă teritorială invocată de această parte apare ca lipsită de fundament, o atare excepţie nefiind invocată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei se reţine că legea aplicabilă, părţilor este contractul de prestări servicii, seria POS nr. 00161944 din 23 decembrie 2001.
Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului, respectiv la 9 iulie 2002.
Contractul, nefiind încheiat sub imperiul Legii nr. 469/2002, nu poate primi reglementări aparţinând acestui act normativ, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din evocata lege nefiind incidente.
Trebuie remarcat faptul că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 496/2002 la care face referire recurenta, plafonează cuantumul penalităţilor la nivelul debitului numai în situaţia în care în contract părţile nu au stipulat contrariul, astfel că oricum, cuantumul penalităţilor stabilit contractual nu ar putea suporta modificări nici în cazul contractelor încheiate sub reglementarea evocatei legi.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.M. împotriva deciziei nr. 136/ COM din 7 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 400/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 407/2008. Comercial → |
|---|
