ICCJ. Decizia nr. 407/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 407/2008
Dosar nr. 48837/3/2005
Şedinţa publică din 7 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 5603 din 26 iunie 2006, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.N. A.I. BUCUREŞTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA BUCUREŞTI cu sediul în Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC A.U. BUCUREŞTI SA cu sediul social în Bucureşti, ca neîntemeiată.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a examinat cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă la termenul din 12 iunie 2006, prevalându-se de adresele nr. 1421/2005 şi 3146/2005 emise de reclamantă. S-a reţinut împrejurarea că, ulterior încheierii protocolului, situaţia de fapt existentă nu s-a modificat, astfel că nu poate constitui o susţinere viabilă pentru admiterea excepţiei, deoarece reclamanta a arătat că prin acest protocol au fost constituite drepturi reale în favoarea pârâtei, susţinere ce poate fi analizată numai pe fondul cauzei.
Prin protocolul încheiat, la data de 12 august 2005, nu au fost instituite drepturi reale imobiliare în favoarea pârâtei, pentru care este necesară forma autentică impusă de art. 2 din titlul X al Legii nr. 247/2005. Conform acestui protocol, reclamanta s-a angajat să respecte un drept de folosinţă şi un drept de servitute legală, avându-se în vedere imposibilitatea folosirii căii de rulare a aeronavelor, în condiţiile construirii unui centru comercial.
Dreptul de folosinţă asupra unui teren nu este un drept real şi nu este necesară încheierea unui contract în formă autentică în cazul instituirii unui astfel de drept.
De asemenea, servitutea legală se instituie prin lege, nefiind necesar acordul părţilor, iar atâta timp cât reclamanta a recunoscut o servitute legală, nu a constituit o servitute în favoarea pârâtei, nefiind necesară nici în această situaţie forma autentică.
Nu a fost întemeiat nici al doilea motiv de nulitate, eroarea obstacol, vizând un viciu de consimţământ, prin aceea că reclamanta nu a probat existenţa acestui viciu.
În final s-a apreciat că nu se poate opune pârâtei lipsa mandatului preşedintelui consiliului de administraţie al reclamantei, acesta legitimându-şi calitatea în baza hotărârii nr. 82 din 27 iulie 2005 a Consiliului de Administraţie şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. f) din HG nr. 524/1998, care prevăd că preşedintele consiliului de administraţie reprezintă aeroportul în relaţiile cu terţii şi semnează actele ce o angajează faţă de aceştia pe baza şi în limitele împuternicirilor date de consiliul de administraţie ale celor conferite de legislaţia în vigoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 613 din 20 noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta S.N. A.I. BUCUREŞTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA împotriva sentinţei comerciale nr. 5603 din 26 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 48837/3/2005 şi a luat act că intimata nu a cerut cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a preluat, în esenţă, toate argumentele primei instanţe.
Împotriva deciziei comerciale nr. 613 din 20 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a promovat recurs reclamanta S.N. A.I. BUCUREŞTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA care în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul constatării nulităţii protocolului încheiat la data de 12 august 2005 cu pârâta SC A.U. SA.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât dreptul de folosinţă aflat în componenţa dreptului de superficie este un drept real şi nu un drept de creanţă, reprezentând un dezmembrământ al dreptului de proprietate şi ca orice astfel de dezmembrământ are un caracter real. Avându-se în vedere constituirea unui drept real de folosinţă asupra terenului în litigiu rezultă că manifestarea de voinţă a părţilor trebuia să îmbrace forma autentică, prevăzută ad validitatem de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005, iar Decizia încheierii protocolului nu putea reveni directorului general ci consiliului de administraţie al societăţii.
Intimata-pârâtă SC A.U. BUCUREŞTI SA a depus întâmpinare, motivată în fapt şi în drept, prin care a ridicat excepţia lipsei obiectului recursului şi excepţia lipsei de interes a recursului, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea, ca nefondat, a recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, dar şi de excepţiile invocate în întâmpinare, constată că sunt neîntemeiate, urmând a respinge atât recursul reclamantei cât şi excepţiile pârâtei, pentru următoarele considerente.
Prin încheierea din 13 decembrie 2007 au fost respinse excepţiile invocate de pârâta SC A.U. BUCUREŞTI SA, cu motivarea că sunt excepţii de fond, pe care intimata şi le-a fundamentat în raport de soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3329 din 1 decembrie 2006, soluţie prin care s-a anulat parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO9 nr. 0733 din 4 aprilie 2000 emis de M.T.C.T. şi de efectul retroactiv pe care aceasta îl are asupra dreptului de proprietate pretins de recurentul reclamant în speţa de faţă. Cu excepţii de fond, ele au trăsătura comună că sunt strâns legate cu pretenţia dedusă judecăţii şi anume constatarea nulităţii absolute a înscrisurilor precizate în cererea de chemare în judecată.
Din conţinutul actului intitulat P. Încheiat, la data de 12 august 2005, între SC A.U. BUCUREŞTI SA şi S.N. A.I. BUCUREŞTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA, apare fără putere de tăgadă că el a fost încheiat din dorinţa implementării programului de dezvoltare „Centrul Comercial" şi în scopul ca pârâta să folosească terenul în suprafaţa de 89.830 m.p. până la soluţionarea în fond a litigiului înregistrat sub nr. 7935/2004 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De remarcat, că pârâta, a recunoscut fără echivoc dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil, compus din construcţii şi teren, cu menţiunea că pârâta a folosit neîntrerupt terenul în suprafaţă de 89-830 m.p. necesar desfăşurării activităţii de aviaţie.
Este de necontestat că voinţa liber exprimată a părţilor nu a fost în intenţia de a constitui un drept real, ci s-a urmărit numai consacrarea unui drept de folosinţă. A fost exprimată, cu maximă claritate şi perspectiva ca aceleaşi părţi să încheie „un contract de servitute de trecere convenţională şi împreună să efectueze demersurile în vederea autorizării din punct de vedere aviatic şi tehnic a acestei căi de rulare".
În materia contractelor de închiriere, nu se impune exigenţa formei autentice prevăzută de art. 2 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005.
Nu poate fi primită teza recurentei, că în speţă este aplicabilă instituţia superficiei, sub forma dezmembrământului dreptului de proprietate.
Este unanim admis de jurisprudenţă şi doctrină, că dreptul de superficie, în forma sa deplină, desemnează dreptul real principal imobiliar care reuneşte, în conţinutul său juridic, dreptul de proprietate asupra unei construcţii precum şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren aparţinând altei persoane decât titularul dreptului de superficie, respectiv folosinţa lui şi, în mod limitat posesia şi dispoziţia asupra terenului sau a unei părţi din acesta.
Interpretarea corectă şi completă a „P.", raportat la voinţa efectivă a părţilor, caracterizează fără nici o rezervă existenţa unei veritabile folosinţe a terenului, neregăsindu-se sub nici un aspect elementele de superficie.
Bine documentat şi amplu argumentat, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au apreciat că pentru semnarea „P." nu era nevoie ca reprezentantul intimatei să deţină un mandat special, deoarece faţă de obiectul actului întocmit de cadrul legal şi actele constitutive era permisă o asemenea reprezentare.
În baza art. 274 C. proc. civ., urmează a admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligând recurenta la plata sumei de 62.971,23 lei în favoarea intimatei SC A.U. SA Bucureşti.
Nu pot fi acordate cheltuielile de judecată în cuantum de 37521 lei din faza procesuală a apelului, reprezentând onorariu de avocat, deoarece la termenul din 13 noiembrie 2006, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul intimatei şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul de a nu solicita cheltuieli de judecată.
Pentru aceste raţiuni urmează a respinge, ca nefondat, recursul reclamantei S.N. A.I. BUCUREŞTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 613 din 20 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă prevăzută de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.N. A.I. BUCUREŞTI BĂNEASA-AUREL VLAICU SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 613 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligă recurenta la 62.971,23 lei în favoarea intimatei SC A.U. BUCUREŞTI SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 408/2008. Comercial → |
|---|
