ICCJ. Decizia nr. 414/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 414/2008
Dosar nr. 7243/42/2006
Şedinţa publică din 7 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta SC S.A. SRL Ploieşti a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA Ploieşti la plata sumei de 164.589 lei, reprezentând penalităţi contractuale datorate pentru întârzierea plăţii preţului mărfurilor livrate.
Prin cererea înregistrată sub nr. 700/2006 din 25 ianuarie 2006, reclamanta SC P. SA Ploieşti a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC S.A. SRL Ploieşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se stabilească conţinutul şi întinderea obligaţiilor reclamantei, cuprinse în contractul nr. 293 din 15 octombrie 2002.
Prin încheierea de şedinţă, de la 6 februarie 2006, tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 700/2006 la dosarul nr. 7022/2005, în temeiul dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 1113 din 25 septembrie 2006, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii conexe şi pe fond, a admis acţiunea principală şi a obligat pârâta SC P. SA Ploieşti la plata sumei de 124.459,06 lei penalităţi de întârziere şi 4.815,17 lei dobânzi legale. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC P. SA Ploieşti şi cererea conexă, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, că la data de 15 octombrie 2002, între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 293, având ca obiect, livrarea de produse petroliere pe bază de comandă. În ceea ce priveşte acţiunea principală, tribunalul a reţinut că s-au efectuat patru livrări de marfă, pe bază de comandă şi două livrări, fără comandă, dar acceptate la plată şi recunoscute.
În baza probatoriului administrat, respectiv raportul de expertiză contabilă, a mai reţinut tribunalul că pârâta SC P. SA Ploieşti datorează reclamantei suma de 1.224.590.609 lei ROL şi dobânzi legale în sumă de 48.151.774 lei ROL.
Referitor la cererea reconvenţională, tribunalul a apreciat că dobânda nu se datorează, atâta timp cât facturile emise au fost stinse din momentul emiterii lor cu contravaloarea obligaţiei pe care pârâta o avea către reclamantă, potrivit art. 1144 C. civ.
În ceea ce priveşte cererea conexă formulată de pârâtă, tribunalul a reţinut că din redactarea acesteia nu rezultă existenţa echivocului, iar simpla promovare a acţiunii principale nu poate duce la concluzia existenţei unor divergenţe cu privire la interpretarea clauzelor contractuale.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de pârâta-reclamantă SC P. SA Ploieşti, iar prin Decizia nr. 50 din 28 martie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 28.867,5 lei penalităţi de întârziere, în loc de 124.459,06 lei şi a obligat reclamanta SC S.A. SRL Ploieşti la 2.634 lei cheltuieli de judecată. Ulterior, prin încheierea din 18 aprilie 2007, curtea a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de SC P. SA Ploieşti şi a dispus obligarea reclamantei SC S.A. SRL Ploieşti, la 14.636,5 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti, au declarat recurs ambele părţi, criticând Decizia recurată sub mai multe aspecte.
Astfel, recurenta-reclamantă SC S.A. SRL Ploieşti a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtei SC P. SA Ploieşti şi menţinerea sentinţei fondului, ca fiind temeinică şi legală.
În argumentarea motivelor invocate, recurenta-reclamantă SC S.A. SRL Ploieşti a susţinut că Decizia cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi că instanţa a făcut o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că în mod greşit instanţa de apel a admis cererea pârâtei SC P. SA Ploieşti privind cheltuielile de judecată, cuantumul acestora fiind greşit determinat, având în vedere că instanţa de apel a schimbat doar în parte sentinţa fondului.
În dezvoltarea motivelor invocate, recurenta-pârâtă SC P. SA Ploieşti a susţinut în esenţă că, instanţa a interpretat în mod greşit critica referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 1144 C. civ. şi nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1111 C. civ. şi prevederile Codului Fiscal.
A mai susţinut recurenta-pârâtă că suma de 20.867,5 lei a fost deja achitată, iar instanţa nu a reţinut aspectul că în procesul verbal de compensare nu se face menţiunea că ar mai exista şi alte sume de plată.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, reclamanta SC S.A. SRL Ploieşti a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Pârâta SC P. SA Ploieşti a formulat la rândul său întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Asupra recursurilor de faţă.
Recursul formulat de recurenta-reclamantă SC S.A. SRL Ploieşti este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Dispoziţiile sus citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care obligă instanţa să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa.
În susţinerea acestui motiv, recurenta-reclamantă a invocat mai multe argumente, în sensul că instanţa de apel, cu toate că şi-a însuşit punctul său de vedere, în mod greşit a apreciat excepţia lipsei de interes referitor la cererea conexă ca fiind neîntemeiată, iar motivarea instanţei pe acest aspect este contradictorie. Mai susţine reclamanta că deşi, în considerentele deciziei, instanţa de apel face în mod corect interpretarea contractului, în sensul că nu se poate reţine că ar fi fost încheiat doar pentru luna noiembrie 2002, ulterior, constată că aplicabilitatea clauzei penale ar fi incidentă doar pentru acea lună.
Analizând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, instanţa de apel argumentează explicit şi pertinent soluţia privind cererea conexă şi excepţia lipsei de interes, constatând că instanţa de fond a procedat corect şi legal respingând atât cererea conexă cât şi excepţia invocată de reclamantă. Se constată că motivarea deciziei pronunţate de curtea de apel, a raţiunilor care au stat la baza adoptării hotărârii, în raport de situaţia de fapt reţinută şi dispoziţiile legale incidente, este clară şi pertinentă şi nu cuprinde nicio contradicţie în expunerea raţionamentului interior.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicabilitatea clauzei penale, de asemenea, se constată a fi neîntemeiată, având în vedere că motivarea curţii a avut în vedere penalităţile de întârziere, pentru facturile ce au avut la bază o comandă şi nu încheierea contractului pe o perioadă determinată, respectiv luna noiembrie 2002, astfel cum susţine recurenta-reclamantă. În alţi termeni, dezlegarea dată de curte nu s-a fundamentat pe durata contractului, respectiv luna noiembrie 2002, astfel cum susţine reclamanta, ci pe un alt considerent, respectiv comanda ce ar fi trebuit să stea la baza livrării produselor.
Referitor la critica circumscrisă pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut în esenţă că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a contractului nr. 293 din 15 octombrie 2002, în sensul că efectele clauzei penale s-ar aplica numai pentru produsele livrate pe bază de comandă.
Şi această critică se dovedeşte a fi nefondată, având în vedere dispoziţiile cuprinse în contract, prin care părţile au înţeles să-şi exprime voinţa, în sensul că livrarea produselor se face urmare a comenzilor emise de SC P. SA Ploieşti. Or, în speţă, în mod corect a constatat instanţa de apel că numai pentru sumele cuprinse în facturile ce au avut la bază comanda SC P. SA Ploieşti, se pot aplica penalităţi de întârziere.
Trecând la analiza criticilor aduse deciziei atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 980, 981 şi 982 C. civ., în sensul că în ipoteza existenţei unei clauze echivoce, aceasta ar trebui interpretată apelând la obiceiul activităţii comerciale existent la locul încheierii contractului.
Analizând Decizia recurată şi sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o soluţie temeinică şi legală reţinând că din dispoziţiile contractului rezultă fără putinţă de tăgadă că livrările se făceau numai în baza comenzilor emise de cumpărător, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie echivocitatea clauzelor contractuale.
Referitor la critica formulată împotriva încheierii din 18 aprilie 2007, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce priveşte cuantumul acestora, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa este în măsură a aprecia dacă se impune diminuarea sau majorarea onorariului avocaţial, proporţional cu munca depusă şi tabloul onorariilor minimale. Faţă de aceste considerente, examinând înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi în raport de soluţia pronunţată în apel, Înalta Curte constată şi această critică a fi nefondată.
Referitor la recursul pârâtei SC P. SA Ploieşti, Înalta Curte reţine următoarele.
Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
În raport de aceste precizări prealabile, se constată că prin recursul pârâtei, aceasta reiterează susţinerile făcute în faţa instanţei de apel, referitoare la aplicarea art. 1144 C. civ., privind compensarea datorilor reciproce, art. 1111 C. civ. şi dispoziţiile Codului Fiscal.
Analizând criticile formulate, se constată că motivarea şi dezvoltarea acestora nu se încadrează în cerinţele prevăzute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. indicat, având în vedere şi faptul că nu s-a argumentat în mod concret motivul de recurs invocat.
În realitate, pârâta a supus spre analiză chestiuni de fond, arătându-şi nemulţumirea în legătură cu interpretarea şi aprecierea probelor, critici ce nu pot fi examinate în recurs, întrucât această cale extraordinară îşi propune un control judiciar numai asupra nelegalităţii hotărârii atacate.
Cum din dezvoltarea criticilor formulate nu reiese niciun alt motiv ce ar putea fi invocat din oficiu de către instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 306 C. proc. civ., se constată că recursul astfel formulat este nefondat, criticile formulate neputând fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.A. SRL Ploieşti, împotriva deciziei nr. 50 din 28 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, şi a încheierii din 18 aprilie 2007, ca nefondat.
Respinge recursul pârâtei SC P. SA Ploieşti, declarat împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 413/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 415/2008. Comercial → |
|---|
