ICCJ. Decizia nr. 436/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 436/2008
Dosar nr. 731/107/2006
Şedinţa publică din 7 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Alba, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 968 din 29 septembrie 2004, a admis cererea formulată de petenta SC O. SRL cu sediul în Regatul Unit al Mării Britanii, şi a dispus recunoaşterea sentinţei arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Londra, la data de 13 noiembrie 2004, în dosarul nr. 1295, cu motivarea că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 165, 169, 170, 171, 172 alin. (2) raportat la art. 162 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 1128/ A din 16 septembrie 2005, a admis apelul formulat de debitoarea SC C.S.R. SA Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 968 din 29 septembrie 2004 a Tribunalului Alba, a anulat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în favoarea Tribunalului Alba, reţinând că intimata trebuia citată la judecarea cauzei, nefiind incidente prevederile art. 172 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 1523 din 10 februarie 2006, a constatat nul recursul declarat de pârâta SC C.S.R. SA Reşiţa împotriva deciziei civile nr. 1128/ A din 16 septembrie 2005 a Curţii de Apel Alba-Iulia.
Rejudecând în fond cauza, Tribunalul Alba, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 979 din 13 septembrie 2006, a declinat în favoarea Tribunalului Caraş-Severin competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC O. SRL împotriva pârâtei C.S. Hunedoara.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 82 din 28 februarie 2007, a admis acţiunea reclamantei SC O. SRL împotriva pârâtei SC T.M.K. – Reşiţa SA în sensul că a recunoscut de plin drept în România şi a încuviinţat executarea sentinţei arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Londra, în dosarul de arbitraj nr. 1295, la data de 13 noiembrie 2002, definitivă şi obligatorie pentru părţi. A mai fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 60.034,50 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa s-a pronunţat mai întâi, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiilor invocate de pârâtă.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a debitoarei SC T.M.K. Reşiţa SA fostă SC C.S.R. SA şi fostă C.S. Reşiţa, deoarece nu a existat nici un dubiu referitor la identificarea cu exactitate a pârâtei în cauză, în cuprinsul sentinţei arbitrale fiind făcută o identificare prin multiple elemente: sediul social, codul unic de înregistrare la registrul comerţului şi codul fiscal unic.
Excepţia caracterului nedefinitiv al hotărârii arbitrale a fost respinsă, cu motivarea că din chiar cuprinsul hotărârii rezultă cu certitudine că aceasta este definitivă, irevocabilă şi executorie, având un caracter definitiv pentru toate părţile.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei referitoare la neinformarea în mod cuvenit a părţii împotriva căreia este invocată în sentinţa arbitrală, se poate desprinde cu uşurinţă că pe lângă faptul că au fost acordate pârâtei mai multe termene până la care aceasta să-şi formuleze apărările, în final nu s-a conformat în acest sens.
Referitor la susţinerea pârâtei cu privire la existenţa unui caz de forţă majoră prin instituirea unei proceduri speciale asupra acesteia, datorită căreia nu şi-ar fi putut formula apărarea, din cuprinsul sentinţei arbitrale, rezultă că a fost pronunţată în data de 13 noiembrie 2002 iar prima audiere a avut loc în data de 21 ianuarie 2002, după ce în prealabil, conform punctului 3.6 instanţa arbitrală a fost informată prin fax că pârâta nu se mai află în procedura falimentului încă de la data de 9 ianuarie 2002.
A fost respectat dreptul la apărare al pârâtei iar celelalte motive invocate de această parte fac ca instanţa română să nu poată proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.
Sentinţa arbitrală care constituie titlu executoriu supus recunoaşterii instanţei române îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992 pentru a fi recunoscută în România şi pentru a putea fi executată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 147 din 31 mai 2007, a respins apelul formulat de pârâta SC T.M.K. Reşiţa SA împotriva sentinţei civile nr. 82 din 28 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin Reşiţa, obligând apelanta pârâtă să plătească intimatei reclamante SC O. SRL suma de 60.000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a preluat, în esenţă, toate argumentele reţinute de prima instanţă.
Împotriva deciziei civile nr. 147 din 31 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a promovat recurs pârâta SC T.M.K. Reşiţa SA, care a criticat această hotărâre pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea celor două hotărâri atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de fond în vederea rejudecării cauzei.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a evocat împrejurarea că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia greşitei compuneri sau constituiri a completului de judecată, reglementată de Legea nr. 304/2004, contravenind dispoziţiilor art. 137 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A mai fost încălcat principiul publicităţii dezbaterilor, nu a fost comunicată încheierea din 28 februarie 2007 care face parte integrantă din sentinţa civilă nr. 82 din 28 februarie 2007 în vederea motivării apelului, nu s-a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei de inadmisibilitate, greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.S. Reşiţa SA actuală SC T.M.K. Reşiţa SA, nu a pus în discuţia părţilor această excepţie, nu s-a pronunţat asupra excepţiei caracterului nedefinitiv al hotărârii arbitrale engleze, fără a o supune discuţiei contradictorii a părţilor. De asemenea, precizarea şi completarea acţiunii reclamantei în sensul de a se dispune şi încuviinţarea executării silite a hotărârii arbitrale s-a făcut peste termenul procedural. Încuviinţarea executării silite a fost cerută peste termenul de prescripţie general de 3 ani, iar cheltuielile de judecată, cu titlu de onorariu de avocat, în cuantum de 120.000 lei au fost acordate greşit, sumele în realitate nefiind achitate.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul pârâtei, pentru următoarele considerente.
Prin cererea înregistrată la data de 1 septembrie 2004, reclamanta SC O. SRL a solicitat, în temeiul art. 165 şi următoarele din Legea nr. 105/1992, recunoaşterea sentinţei arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Londra, în dosarul de arbitraj nr. 1295, la data de 13 noiembrie 2002, pârâtă fiind C.S. Reşiţa SA.
Raportat la data formulării cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale, respectiv 1 septembrie 2004, faţă de data de 13 noiembrie 2002, când a fost pronunţată hotărârea arbitrală, apare fără putere de tăgadă că în speţă nu operează instituţia juridică a prescripţiei extinctive.
Nu este fondată critica privind greşita compunere a completului de judecată la instanţa de fond, deoarece aşa cum bine s-a argumentat, transpunerea cauzei de la completul de apel la cel de primă instanţă, a constituit o măsură de natură administrativă, generată de o greşită întocmire a listei de şedinţă, cu o valoare de eroare materială şi care nu a pricinuit pârâtei nici o vătămare.
Necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării din data de 28 februarie 2007 nu constituie nici ea o critică justificată, deoarece există numai obligativitatea comunicării, potrivit art. 261 alin. (3) C. proc. civ., a hotărârii judecătoreşti, sentinţă sau decizie, aspecte care determină ca de la data comunicării lor să curgă termenul de exercitare a căii de atac corespunzătoare.
Prin soluţionarea cauzei în camera de consiliu în şedinţa din 28 februarie 2007 a fost respectat cadrul legal impus de art. 3731 alin. (2) C. proc. civ.
Este prevăzut de art. 171 din Legea nr. 105/1992 că cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele acte:
a) copia hotărârii străine.
b) dovada caracterului definitiv al acesteia;
c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsită în instanţa străină sau orice alt act oficial care se ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea;
d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de art. 167.
Art. 167 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, prevede că hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul;
c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
La momentul introducerii cererii de recunoaştere a sentinţei arbitrale străine, reclamanta SC O. SRL a depus întreaga documentaţie aşa cum a fost ea descrisă anterior, fiind îndeplinite cumulativ exigenţele instituite imperativ de art. 171 din Legea nr. 105/1992. De remarcat că sentinţa arbitrală a fost depusă atât în limba engleză cât şi tradusă în limba română, având aplicată apostila în conformitate cu Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961.
Nu subzistă nici o critică ce poate viza sentinţa arbitrală a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional din Londra din data de 15 noiembrie 2002. Fără echivoc, pârâta în cauză, C.S. Reşiţa SA a fost legal citată în cadrul procedurii arbitrale, iar dreptul la apărare i-a fost respectat cu precădere, aşa cum atestă întreaga corespondenţă. Relevantă este şi modul de desfăşurare al primei proceduri care, la pct. 3.6, consemnează, că pe data de 26 martie 2002, consilierul juridic al pârâtei, C.L. a încunoştinţat prin fax primirea de către pârâtă, în data de 6 martie 2002, a probatoriului complet al reclamantei. Faxul arată că din 9 ianuarie 2002 pârâta nu se mai află sub reorganizare judiciară.
Preocuparea permanentă a arbitrajului a fost aceea de a asigura pentru ambele părţi şanse egale de a-şi prezenta situaţia juridică, în special la cererea pârâtei fiind acordate mai multe amânări.
Nici critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală a fondului şi apelului nu este justificată.
Este de necontestat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi anume că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru, timbru judiciar, plata expertizelor, despăgubirea martorilor, onorariile de avocat, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat procesul va dovedi că le-a făcut.
Este adevărat că reglementările cuprinse în art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat cu modificările şi completările aduse stabilesc că pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, iar contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, constituie titlul executoriu.
Din verificarea documentaţiei existente, reiese că reclamantul a făcut dovada plăţii efective a onorariului de asistenţă juridică.
Amplu documentat şi bine argumentat, instanţa de apel a examinat şi lămurit sub toate aspectele excepţiile invocate de pârâtă şi a pus în discuţia părţilor aspectele juridice care au vizat cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a executării sentinţei arbitrale.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la 51.622 lei (echivalentul a 20.000 dolari S.U.A.) cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC O. SRL Marea Britanie.
Pentru aceste raţiuni urmează a respinge recursul declarat de pârâta SC T.M.K. Reşiţa SA împotriva deciziei civile nr. 147 din 31 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, nefiind îndeplinită nici una din cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.M.K. REŞIŢA SA Reşiţa, împotriva deciziei nr. 147 din 31 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 51.622 lei (echivalentul a 20.000 dolari SUA) cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei SC O. SRL Marea Britanie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 435/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 477/2008. Comercial → |
|---|
