ICCJ. Decizia nr. 442/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.442/2008
Dosar nr. 575/1/2000
Şedinţa publică din 8 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la 24 martie 1999, reclamanta reclamantă SC P.G. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC D. SA Timişoara să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului obiectivul nr. 2 compus din depozit centralizat la subsol P-3R înscris în CF cu nr. top 7090 1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/2 prin contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998, iar sentinţa pronunţată să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
La data de 15 aprilie 1999 reclamanta şi-a completat acţiunea şi a chemat în judecată în calitate de pârâtă pe SC C.P. SRL Lugoj şi a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 428 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA Timişoara şi SC C.P. SRL şi să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. 12487 Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate a SC C.P. SRL.
Tribunal Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 574/ Pi din 24 august 1999, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că pârâta SC D. SA Timişoara a vândut reclamantei imobilul obiect al litigiului dedus judecăţii prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 23 octombrie 1998 prin act sub semnătură privată cu preţul de 260 mii lei inclusiv TVA ce a fost achitat integral.
Deşi pârâta s-a obligat ca în termen de 15 zile să facă dezmembrarea în CF, aceasta a înstrăinat ulterior acelaşi imobil pârâtei 2 SC C.P. SRL Lugoj conform actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 421 din 8 martie 1999 cu preţul de 2.600.000.000 lei fără TVA.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a putut dovedi reaua credinţă a celor două pârâte la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare şi că preţul vânzării în actul sub semnătură privată nu este serios, el fiind de 10 ori mai mic decât cel stabilit prin actul autentic.
Prin Decizia nr. 79 din 2 februarie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului ce a fost schimbată în sensul că s-a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată; s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2" compus din depozit centralizat la subsol, P + 3 R înscris în CF nr. top7092 1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/II din CF nr. 12.14.87 Timişoara conform contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanta şi pârâta SC D.T., la data de 23 octombrie 1998, hotărârea va ţine loc de acest act autentic de vânzare cumpărare asupra imobilului.
S-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între pârâtele SC D. SA şi SC C.P. SRL şi s-a dispus radierea dreptului de proprietate al acesteia din urmă din CF nr. 12553 Timişoara, CF col 96985; pârâtele au fost obligate la cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin încheierea nr. 79/ A din 16 februarie 2000 a aceleaşi instanţe ce face parte integrantă din decizie s-a admis cererea de îndreptate a erorii materiale formulată de reclamantă strecurată în dispozitivul deciziei şi s-a dispus îndreptarea acestei erori în sensul că la alini. (5) rândul 3 din dispozitivul hotărârii se va scrie în loc de 412553 Timişoara, CF col 96985 cum greşit a fost scris „125531 Timişoara nr. top 7092/1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/1/I CF col 96985", cum este corect.
S-a reţinut în considerentele deciziei că instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei şi s-a pronunţat asupra valabilităţii contractului provizoriu de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă şi pârâtă, nu şi asupra celui de al doilea contract de vânzare cumpărare încheiat între cele două pârâte, când pârâta SC D. SA a înstrăinat a doua oară acelaşi imobil.
S-a stabilit că prima convenţie de vânzare încheiată la 23 octombrie 1998 între reclamantă şi pârâta SC D. SA s-a efectuat conform art. 1296 C. civ., sub condiţia prevăzută la capitolul 4 prin care pârâta s-a obligat ca în termen de 15 zile să facă dezmembrarea la Cartea Funciară.
Aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia, mai mult a vândut bunul a doua oară pârâtei II, aşa încât cea de-a doua vânzare este nulă de drept.
Împotriva acestei decizii pârâtele SC D. SA şi SC C.P. SRL, ambele cu sediul în Timişoara au declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 5, 7, 9, 10, 11 C. proc. civ. şi au solicitat în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la judecătoria Timişoara, competentă să judece cauza în primă instanţă.
În subsidiar, au solicitat admiterea recursurilor casarea deciziei instanţei de apel şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
În recursul său pârâta SC D. SA a susţinut în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., că în raport de temeiul de drept al acţiunii, art. 22 – art. 24 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi art. 1 C. proc. civ., competentă material în soluţionarea cauzei în primă instanţă este Judecătoria Timişoara şi nu Tribunalul Timiş.
Faţă de obiectul celor două convenţii, respectiv imobilul, obiectivul nr. 2 din Strada Pestalozzi, şi de dispoziţiile art. 3 şi 4 C. com., competenţa în soluţionarea litigiului revine instanţei civile şi nu comerciale aşa cum s-a reţinut.
S-a precizat în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a motivat hotărârea şi nu a arătat care sunt capetele de cerere admise şi considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei.
În legătură cu acest motiv recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea hotărârii, instanţa s-a limitat să arate numai că s-a admis acţiunea reclamantei şi a schimbat în tot hotărârea atacată.
A arătat recurenta invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1294 şi 1296 C. civ., în loc să facă aplicarea art. 22 – art. 24 C. civ., art. 948 C. civ., dispoziţiile art. 3 – art. 4 C. com. şi art. 158 C. proc. civ.
Instanţa de apel avea obligaţia să verifice acţiunea precizată prin prisma dispoziţiilor art. 22 – art. 24 din Decretul nr. 115/1938, art. 948 C. civ. şi art. 1176 – art. 1186 C. civ. şi principiul bunei credinţe la încheierea convenţiilor, dar aceasta a constatat valabilitatea primei convenţii fără să verifice însă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ.
S-a reţinut că a doua vânzare este nulă de drept pentru că pârâta SC D. SA nu putea vinde în mod legal a doua oară acelaşi imobil, fără însă a se preciza legea care a fost încălcată.
Motivul al cincilea de recurs se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, respectiv oferta de cumpărare comunicată de intimata-reclamantă după încheierea contractului sub semnătură privată care dacă ar fi fost analizată ar fi determinat pronunţarea unei alte soluţii.
În ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit probele administrate şi a reţinut că pârâta SC D. SA nu şi-a îndeplinit obligaţia de vânzare în formă autentică pentru că nu a procedat la dezmembrarea imobilului şi l-a vândut ulterior celeilalte pârâte fără însă să ţină seama de ofertele de cumpărare depuse de recurentă şi care ar fi înlăturat prezumţia că imobilul a fost cumpărat anterior de către reclamantă.
S-a apreciat că SC D. SA prin reprezentantul său legal putea vinde fără aprobarea A.G.A. ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
Pârâta SC C.P. SRL cu sediul în Timişoara a formulat motive de recurs identice cu cele ale pârâtei SC D. SA aşa încât vor fi analizate împreună, având acelaşi conţinut.
La data de 19 ianuarie 2004, SC A.S.G. SRL a formulat cerere de intervenţie în interesul intimatei - reclamante şi a solicitat respingerea recursului cu precizarea că în urma unei licitaţii publice a adjudecat prin actul încheiat la 19 iunie 2003 imobilul din litigiu proprietatea debitoarei SC P.G. SRL TIMIŞOARA.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate de cele două pârâte, constată că acestea nu sunt fondate.
Susţinerea recurentelor întemeiată pe dispoziţiile 304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetenţa instanţei comerciale în soluţionarea litigiului va fi înlăturată pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat prin acţiune să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2" compus din depozit centralizat la subsol, P + 3R în CF, prin contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998.
Ulterior, şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA şi SC C.P. SRL şi pe cale de consecinţă rectificarea Cărţii Funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al SC C.P. SRL.
Având în vedere că obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiat între societăţi comerciale l-a constituit activul denumit „obiectivul nr. 2" aşa cum a fost identificat în convenţiile părţilor şi faţă de dispoziţiile art. 4 şi 56 C. com., competenţa materială în soluţionarea litigiului în primă instanţă aparţine potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., tribunalului.
De altfel, recurentele nu au mai susţinut acest motiv invocat pentru prima dată la instanţa de recurs.
Susţinerea recurentelor întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa prin hotărârea pronunţată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi reţinută cât timp, din cuprinsul deciziei rezultă că acţiunea reclamantei a fost admisă astfel cum a fost precizată şi considerentele avute în vedere atunci când a reţinut că a doua vânzare a imobilului încheiată între cele două pârâte este nulă de drept.
Critica recurentelor invocată potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că Decizia instanţei de apel nu cuprinde potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi că aceasta s-a limitat numai să schimbe soluţia instanţei de fond şi să admită acţiunea, nu este fondat.
Astfel, din considerentele deciziei rezultă că aceasta a fost motivată atât în fapt cât şi în drept şi instanţa de apel a argumentat în raport de probele existente la dosar punctul său de vedere privind schimbarea soluţiei şi admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.
Instanţa urmează a examina motivul invocat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împreună cu celelalte două motive prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 304 pct. 11 C. proc. civ., care erau în vigoare la data promovării recursului 4 februarie 2000.
Susţinerea recurentei invocată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1294 şi 1296 C. civ., în loc de art. 22 – art. 24 din Decretul nr. 115/1938, art. 948 şi art. 1176 – art. 1186 C. civ., nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:
Reclamanta SC P.G. SRL a solicitat iniţial prin acţiune ca în contradictoriu cu SC D. SA să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2" astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998, iar sentinţa să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea şi a chemat în judecată în calitate de pârât şi pe SC C.P. SRL şi a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA şi SC C.P. SRL.
Faţă de obiectul litigiului în mod corect instanţa de apel a examinat condiţiile cerute de dispoziţiile legale privind vânzarea prevăzute de art. 1294 şi 1296 C. civ.
Astfel, în mod corect s-a reţinut că recurenta-pârâtă SC D. SA nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin clauza stipulată la pct. IV din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 23 octombrie 1998, în sensul de a efectua „dezmembrarea la Cartea Funciară".
Mai mult, aceasta a revândut imobilul a doua oară prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 8 martie 1999 recurentei-pârâte SC C.P. SRL Lugoj aşa încât această convenţie este nulă în condiţiile art. 1296 C. civ.
Deşi recurenta-pârâtă SC D. SA a invocat în întâmpinarea depusă la instanţa de fond că prima convenţie încheiată prin act sub semnătură privată ar fi nulă pentru preţ fictiv, neserios şi care nu a fost achitat şi a susţinut că astfel nu există consimţământul părţilor la încheierea convenţiei prevăzut de art. 948 C. civ., această apărare nu poate fi reţinută deoarece este infirmată de probele existente la dosar.
Astfel, preţul stabilit prin convenţia încheiată la 23 octombrie 1998 între reclamantă şi pârâta SC D. SA de 260.000.000 lei pentru imobilul vândut a fost încasat de aceasta din urmă prin administratorul său R.P. Timiş, aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 996 din 10 aprilie 2003 a Judecătoriei Timişoara rămasă irevocabilă prin care acesta a fost şi condamnat pentru mai multe infracţiuni comise în legătură cu calitatea sa de administrator unic la această societate.
Apărarea recurentei-pârâte că acesta a folosit suma încasată în interes personal este fără relevanţă, cât timp prin hotărârea penală administratorul a fost obligat la plata acestei sume către SC D. SA care s-a constituit parte civilă în acel proces.
De precizat că împotriva recurentei-pârâte SC D. SA, Timişoara s-a declarat procedura falimentului prevăzut de Legea nr. 64/1995, ce formează obiectul dosarului nr. 14/S/2001 al Tribunalului Timiş în curs de soluţionare.
De altfel, la termenul de azi recurenta-pârâtă prin lichidatorul judiciar SC C.L. SPRL cu sediul în Timişoara a depus la dosar acte din care rezultă că a formulat cerere de antrenare a răspunderii fostului administrator în temeiul dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, ce se află în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiş.
Susţinerea recurentelor întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, respectiv oferta de cumpărare a reclamantei care era ulterioară încheierii primei convenţii de vânzare-cumpărare, sau că s-au apreciat în mod eronat probele administrate fără a se observa că nu a existat o hotărâre A.G.A. conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, este fără relevanţă cât timp după pronunţarea deciziei de instanţa de apel, imobilul obiectul vânzării anterioare a fost adjudecat prin actul încheiat la 19 iunie 2003 de intervenienta în interesul reclamantei SC A.S.G. SRL, act care nu a fost contestat potrivit dispoziţiilor legale.
Pentru considerentele reţinute urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondate, recursurile declarate de pârâte.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de SC A.S.G. SRL în interesul intimatei-reclamante SC P.G. SRL Timişoara, aceasta a fost admisă în principiu în temeiul art. 51 C. proc. civ., dar faţă de soluţia ce se va pronunţa de respingere a recursurilor formulate de pârâte, nu se mai impune examinarea pe fond a acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC C.P. SRL TIMIŞOARA şi SC D. SA TIMIŞOARA prin lichidator judiciar SC C.L. SRL împotriva deciziei civile nr. 79/ A din 2 februarie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 441/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 444/2008. Comercial → |
|---|
