ICCJ. Decizia nr. 496/2008. Comercial

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 496/2008

Dosar nr. 35558/3/2005

Şedinţa publică din 12 februarie 2008

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 13 octombrie 2005, reclamanta SC T. SA solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună ca pârâta SC A.H. SA, în calitate de proprietar a acţiunilor deţinute la SC A.P.G. SA, să-i vândă pachetul de 773 acţiuni (50 % din acţiunile deţinute), reprezentând 26,203 % din capitalul social al societăţii, precum şi obligarea pârâtului G.C., în calitate de garant al SC A.H. SA să determine societatea pârâtă să încheie contractul de vânzare – cumpărare a pachetului de 773 acţiuni, sub sancţiunea acordării de daune cominatorii de 10.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere, de la momentul pe care îl va stabili instanţa, precum şi obligaţia părţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 2 decembrie 2005, reclamanta şi-a precizat cererea în sensul că petitul acţiunii constă în obligarea pârâtei SC A.H. SA, în calitate de proprietară a acţiunilor deţinute la SC A.P.G. SA, să vândă către reclamantă pachetul de 773 acţiuni (50 % din acţiunile deţinute), reprezentând 26,203 % din capitalul social al SC A.P.G. SA precum şi obligarea pârâtului G.C., în calitate de garant al SC A.H. SA, să determine societatea pârâtă să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare a pachetului de 773 acţiuni, reprezentând 26,203 % din capitalul social al SC A.P.G. SA, contra unui preţ, reprezentând jumătate din preţul la care au fost dobândite acţiunile şi jumătate din toate cheltuielile aferente achiziţiei, sub sancţiunea acordării de daune cominatorii de 10.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere, de la momentul pe care îl va stabili instanţa.

Prin sentinţa nr. 5786 din 28 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, acţiunea reclamantei aşa cum, a fost precizată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa fondului a reţinut că, la data de 20 decembrie 2004, între SC A.H. SA, SC A.I. SA şi SC T. SA a fost încheiat contractul nr. 4541 din 20 decembrie 2004 având ca obiect asocierea părţilor (ca parteneri) în vederea participării la negocierea organizată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – D.G.S.A.A. deţinute de această instituţie la SC A.P. SA Bucureşti.

Că, la aceeaşi dată s-a încheiat actul adiţional nr. 1 la contract prin care s-a completat obiectul şi scopul contractului de asociere în sensul că obligaţiile contractuale constau în conlucrarea şi cooperarea părţilor ca parteneri, în vederea achiziţionării de către asociaţi sau de către persoane juridice deţinute sau controlate de aceştia, în cote legale, a tuturor acţiunilor SC A.P. SA Bucureşti şi SC A.P.G. SA (A.P.G.H.).

Acest act adiţional a fost semnat şi de pârâtul G.C., în calitate de garant al asociatului SC A.I. SA, precum şi de O.I.T. şi H.I.C., în calitate de garanţi ai reclamantei, iar părţile au stabilit ca etapă achiziţionarea în întregime de către asociaţi a acţiunilor emise de A.P.G.H. şi deţinute de acţionarii francezi, convenind ca principiile ce vor sta la baza convenţiei să fie: reciprocitatea, egalitatea, unanimitatea acordului de voinţă al asociaţilor, transparenţa şi confidenţialitatea.

S-a mai reţinut că părţile au convenit partajarea în cote egale de 50 % a rezultatului final în sensul că achiziţionarea/transmiterea, participarea la majorarea capitalului social să fie supuse regulii partajării egale între cele două părţi a rezultatului achiziţiei şi că orice acţiune deţinută sau care va fi deţinută la societăţile A.T.P.A. şi/sau A.P.G.H. achiziţionată de către asociere şi/sau parte semnatară a contractului şi/sau o persoană fizică ori judiciară afiliată/controlată direct sau indirect de părţile semnatare ale contractului de asociere să fie, în final, supusă desocotirii dintre asociaţi astfel încât, participarea în cota de 50 % a rezultatului final al obiectului şi scopului contractului să fie respectată.

Executarea fiecăreia dintre aceste etape urma să se facă în baza unui act adiţional care să cuprindă drepturile şi obligaţiile părţilor în raport de situaţia concretă cu respectarea principiilor arătate.

Părţile au încheiat actul adiţional nr. 2 din 20 aprilie 2005 prin care au stabilit ca actul de vânzare – cumpărare a pachetului de acţiuni de 52,54 % din capitalul social şi drepturile de vot ale SC A.P.G. SA Bucureşti să fie semnat de SC A.H. SA care urma să cumpere 1448 acţiuni SC T. SA şi SC A.H. SRL pentru câte o acţiune.

La data de 29 aprilie 2005 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni între SC A.H. SA, SC A.H. SRL, în calitate de cumpărătoare pe de o parte şi A.N.J.O.U.S. SRL, A.I. SA şi SC M. SA, în calitate de vânzătoare, pe de altă parte.

Instanţa de fond a mai reţinut că pentru a se putea încheia acest contract de vânzare – cumpărare a fost nevoie ca B.E.R.D. să emită garanţii asupra unora dintre acele acţiuni alocate de către vânzători băncii, pentru a asigura sumele datorate sub contractul de împrumut şi să exonereze vânzătorii de anumite obligaţii astfel că, societăţile cumpărătoare au încheiat cu B.E.R.D. contract de garanţie reală mobiliară asupra acţiunilor A.P.G. prin care s-au angajat să nu vândă, transfere sau să dispună de nici una din acţiunile garanţiei.

Părţile au încheiat şi al treilea act adiţional la contract prin care SC A.H. SA s-a obligat ca, cel mai târziu în 60 de zile de la data la care s-a înregistrat în registrul comerţului hotărârea A.G.E.A. a SC A.P.G. SA prin care se consfinţeşte calitatea de acţionar a SC A.H. SA, să vândă sub termen şi condiţii pachetul de 723 acţiuni emise de A.P.G. către SC T. SA.

S-a reţinut că acest act adiţional a fost semnat de administratorul SC A.H. SA şi SC A.I. SA, de garanţii O.I.T., D.G. şi H.I.C, acţionari ai SC T. SA, fără a cuprinde însă, şi semnătura administratorului reclamantei.

În baza acestei situaţii de fapt, tribunalul a considerat că acţiunea promovată de reclamantă, aşa cum a fost precizată, este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- SC A.H. şi reclamanta au dobândit calitatea de acţionari ai SC A.P.G. SRL, calitate în care le incumbă obligaţia de a respecta prevederile actului constitutiv, chiar dacă nu au participat la formarea societăţii, situaţie în care trebuie respectat dreptul de preempţiune al celorlalţi acţionari în momentul în care unul dintre asociaţi intenţionează să transfere toate sau o parte din acţiunile deţinute.

Or, în speţă nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii statutare reglementată de art. 9.B.2 - 9.B.8, astfel încât pârâta nu poate fi obligată să vândă pachetul de acţiuni fără ca prin aceasta să nu se încalce dreptul de preemţiune al celorlalţi acţionari.

- Acţiunile dobândite de SC A.H. SA prin contractul de vânzare – cumpărare au făcu obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară, în virtutea căruia pârâta şi-a asumat obligaţia de a nu vinde astfel că, nu se poate reţine culpa societăţii pârâte cu privire la respectarea obligaţiilor asumate.

-Lipsa unui acord de voinţă asupra clauzelor contractuale, în cuprinsul proiectului de contract, face imposibilă suplinirea consimţământului pârâtei pentru că s-ar aduce atingere principiului libertăţii.

- Între părţi nu a avut loc operaţiunea de desocotire între asociaţi la care face referire art. 2.9 din actul adiţional nr. 1, măsură necesară în determinarea preţului ca element esenţial conform art. 1294 şi 1361 C. civ.

- Semnarea actelor adiţionale de către pârâtul G.C. în calitate de garant nu a născut în sarcina sa vreo obligaţie referitoare la executarea obligaţiilor asumate de societatea pârâtă, acesta având calitatea de acţionar al SC A.H. SA or, organul deliberativ şi de decizie al societăţii este adunarea generală a acţionarilor.

Apelul formulat de reclamanta SC T. SA împotriva sentinţei a fost admis ca fondat prin Decizia nr. 188 din 3 aprilie 2007 dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată a reclamantei şi a obligat pârâta la vânzarea unui număr de 723 acţiuni din totalul de 1548 acţiuni deţinute la SC A.P.G. SA, a preţul de achiziţie (preţul plătit plus cheltuielile aferente achiziţiei) prevăzut în contractul de vânzare – cumpărare acţiuni încheiat în Paris la data de 29 aprilie 2005. În caz de refuz, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei despăgubiri de întârziere de 0,1 % din valoarea de achiziţie a celor 723 acţiuni, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunţării hotărârii fără ca suma totală a daunelor interese moratorii să poată depăşi 50 % din valoarea de achiziţie a celor 723 de acţiuni.

Prin aceeaşi decizie a fost menţinută soluţia de respingere a capătului de cerere privitor la intimatul pârât G.C., iar pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de 5,3 lei.

În considerentele deciziei, analizându-se criticile apelantei, s-au reţinut următoarele:

- Obiectul judecăţii asupra căruia s-a pronunţat instanţa de fond a constat în obligarea pârâţilor la încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni, deţinute de pârâtă la SC A.P.G. SA, respectiv în executarea obligaţiilor asumate de pârâtă privitor la transmiterea acţiunilor, iar cauza juridică a acţiunii a stat în contractul părţilor.

- În raport cu obiectul judecăţii, a rezultat cu certitudine că pârâta şi-a asumat obligaţiile de a transmite („a da") un număr de 723 acţiuni din cele 1548 deţinute la SC A.P.G. SA la preţul de achiziţie plus cheltuieli aferente achiziţiei, aşa cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni încheiat în Paris la 29 aprilie 2005, în termen de 60 zile de la înregistrarea în Registrul Comerţului a dreptului de proprietate asupra acţiunilor.

Toate elementele esenţiale pentru valabilitatea convenţiei de vânzare – cumpărare a acţiunilor prevăzute de art. 1294 şi urm. cu referire la art. 948 C. civ., au fost convenite de părţi în sensul că obiectul vânzării îl constituie cele 723 acţiuni deţinute de pârâtă la A.P.G., iar preţul vânzării este cel stabilit prin art. 2 din Actul adiţional nr. 2 din 20 aprilie 2005, clauză la care se face trimitere prin art. 1 din Actul Adiţional nr. 3 din 7 iunie 2005, acte ce fac parte integrantă din contractul principal de asociere, acte a căror valabilitate nu a fost contestată de pârâtă.

- Din verificarea conţinutului obligaţiilor asumate de părţi şi a împrejurărilor invocate ca impedimente legale şi obiective pentru executarea contractului s-a constatat că refuzul pârâtei de a-şi executa obligaţiile asumate este total nejustificat, neputându-se reţine intervenită forţa majoră prevăzută în art. 12 din contractul principal ca impediment legal pentru executarea obligaţiilor.

- Părţile au cunoscut chiar de la încheierea contractului principal conţinutul actului constitutiv al A.P.G., iar prevederile ce vizează respectarea dreptului la preemţiune nu sunt aplicabile atunci când acţiunile sunt vândute între acţionari, ci doar când s-ar dori înstrăinarea lor către terţe persoane din afara societăţii.

- Existenţa unei garanţii reale mobiliare în favoarea B.E.R.D. nu constituie un impediment legal pentru executarea obligaţiei întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 99/1999 şi a principiilor de drept, apelanta reclamantă urmează să preia acţiunile cu această sarcină.

- Existenţa obligaţiei alternative şi a dreptului de a alege executarea uneia dintre ele de către pârâtă (art. 1 din actul adiţional nr. 3/2005) este numai în aparenţă alternativă pentru că, în realitate, neexecutarea în termenul de 60 zile a vânzării celor 1447 acţiuni deţinute la A.P.G. către SC A.H. SRL devine executorie obligaţia prevăzută la lit. b) de la acelaşi articol, respectiv de a vinde 723 acţiuni deţinute de pârâtă la A.P.G., către reclamanta SC T. SA.

- Susţinerea pârâtei întemeiată pe art. 4 din actul adiţional nr. 3/2005 a modificat art. 2.11 din actul adiţional nr. 1/2004 în sensul că ar exista şi posibilitatea de a nu fi executată în natură obligaţia asumată, nu a fost primită considerându-se că ar contraveni voinţei părţilor şi dispoziţiilor legale ce reglementează daunele interese compensatorii şi moratorii.

- S-a considerat că petitul accesoriu privind acordarea de daune, moratorii este admisibil în parte, în raport de art. 2 din actul adiţional nr. 2/2004 mai ales că instanţa a considerat neeexecutarea culpabilă a obligaţiei de către pârâtă.

- Instanţa de fond a reţinut corect că pârâtul G.C. nu poate fi obligat să determine vânzarea de către pârâtă a acţiunilor pentru că actul adiţional nr. 3/2005 nu a fost semnat de acesta, iar pe de altă parte, fidejusiunea nu este expresă şi precis determinată aşa cum prevede art. 1656 C. civ.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta SC A.H. SA Bucureşti şi reclamanta SC T. SA, considerând-o nelegală.

II. Recurenta – pârâtă SC A.H. SA a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 6, 7, 9, 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată următoarele:

 - Instanţa de apel a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului şi nu a stabilit, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 alin (1) C. proc. civ., greşelile săvârşite în stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii, soluţia fiind întemeiată pe argumente neinvocate în apel ori pe cercetarea altei acţiuni, cu alte capete de cerere decât cele deduse judecăţii, în situaţia în care pârâta a fost obligată să vândă 723 acţiuni „la preţul de achiziţie (preţul stabilit plus cheltuielile aferente achiziţiei), prevăzute în contractul de vânzare – cumpărare acţiuni încheiat în Paris la data de 29 aprilie 2005", încălcându-se grav principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Recurenta consideră că, şi în cazul cererii accesorii s-a soluţionat de fapt, o altă cerere decât cea cu care a fost sesizată instanţa care, a acordat reclamantei daune moratorii deşi a fost învestită cu soluţionarea unei cereri prin care s-au solicitat daune cominatorii de 10.000 Euro/zi de întârziere.

- Instanţa apelului a acordat ceea ce nu s-a cerut, nepronunţându-se în limitele impuse de art. 129 C. proc. civ., acordând daune moratorii deşi s-au solicitat daune cominatorii, neluând în considerare că între cele două categorii de despăgubiri există deosebiri esenţiale (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

- Decizia atacată nu răspunde criticilor formulate în apel, neputându-se identifica motivarea pentru care argumentele de fapt şi de drept invocate de prima instanţă au fost înlăturate, motivarea bazându-se în exclusivitate pe clauzele cuprinse în Actul adiţional nr. 3 din 7 iunie 2005 (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

De asemenea, recurenta consideră că motivarea deciziei pronunţate în apel este contradictorie cu privire la identificarea obiectului judecăţii, cuprinzând dezlegări generice străine de natura pricinii ceea ce echivalează cu nemotivarea.

- Instanţa de apel a reţinut cauza juridică a acţiunii ca fiind contractul părţilor, iar în dezlegarea pricinii a avut în vedere prevederi disparate din convenţiile succesiv încheiate (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Consideră că, contractul principal autentificat sub nr. 4541 din 20 decembrie 2004 nu conţine prevederi aplicabile cererii de chemare în judecată, iar interpretarea corectă a acestuia presupunea observarea unor împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei şi anume: prin contract părţile au convenit asocierea, în vederea participării la negocierea organizată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru achiziţionarea acţiunilor deţinute de această instituţie la A.P.G.; părţile nu au convenit prin contract vânzarea – cumpărarea acţiunilor, în cazul în care acestea ar fi fost achiziţionate; clauza cuprinsă în art. 4 din contract se referă la suportarea cheltuielilor de 50 % de către părţi din toate cheltuielile de legate de procesul de privatizare.

Consideră că art. 977 – art. 985 C. civ., instituie reguli legale de interpretare a convenţiei pentru stabilirea corectă a situaţiilor de fapt, iar dezlegările date în apel cu privire la conţinutul, scopul contractul, obligaţiile şi răspunderea părţilor contravin intenţiei comune a părţilor.

De asemenea, se susţine că instanţa apelului a invocat peste voinţa părţilor, dispoziţiile art. 969 – art. 970 C. proc. civ., interpretând dispoziţiile contractuale alese discreţionar, luând în considerare urmări pe care părţile nu le-au prevăzut la încheierea contractului şi ignorând total faptul că părţile au consimţit cu privire la partajarea rezultatului final al asocierii, în urma desocotirii şi parcurgerii etapelor prevăzute prin actele adiţionale.

Recurenta mai susţine şi faptul că instanţa de apel a ignorat că, părţile au convenit asupra unei răspunderi exclusiv patrimoniale în caz de neexecutare, că a fost interpretată greşit relevanţa procesuală a contractului de garanţie mobiliară şi că nu s-a avut în vedere faptul că finalitatea cumpărării acţiunilor a fost asigurată în întregime de către SC A.H. SA.

- Decizia a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 şi 970 alin. (2), art. 1073, 1077 C. civ., art. 1020 – art. 1021 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Se consideră că instanţa de apel nu a identificat o obligaţie de vânzare configurată prin elemente precise, neechivoce or, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este totdeauna o obligaţie concretă, stabilită de părţi printr-un contract preexistent în timp ce în realitate, între părţi a intervenit un acord de principiu care nu naşte obligaţii juridice pentru încheierea unui anumit contract care să poată fi impus de o parte celeilalte prin forţa de constrângere a statului.

Contractul nu cuprinde clauze din care să se fi născut obligaţia pârâtei de a vinde exclusiv către reclamantă la un preţ determinat sau determinabil, iar în lipsa consimţământului expres şi neechivoc de a încheia contractul, nu există temei al cererii de constrângere judiciară indirectă, neputându-se suplini consimţământul la vânzare nici direct şi nici indirect.

Consideră că o societatea îşi poate exprima consimţământul valabil pentru acte de dispoziţie de o asemenea valoare numai sub forma unei A.G.E.A. sau prin decizii ale consiliului de administraţie.

De asemenea, recurenta invocă prevederile art. 1 C. com., raportat la art. 1020 C. civ., conform cu care, o parte nu poate pretinde executarea obligaţiilor de către cealaltă parte sau daune, interese, dacă nu şi-a executat sau nu îşi execută obligaţiile proprii motiv pentru care, opune excepţia neexecutării convenţiei înainte de orice desocotire şi partajare conform scopului convenţiei, culpa aparţinând reclamantei.

Mai mult, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin art. 3 din actul adiţiona nr. 3 din 7 iunie 2005 şi nici calendarul de negocieri care nu se reducea la încheierea contractului de vânzare – cumpărare acţiuni, pârâta considerând că este îndreptăţită să opună excepţia de neexecutare a oricărei obligaţii legate de transmiterea acţiunilor.

În fine, se susţine şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează materia daunelor interese şi materia efectelor condiţiei suspensive ca modalitate a actului civil.

II. Recurenta SC T. SA a solicitat ca, în limitele şi pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte să se pronunţe cu privire la nelegala respingere a capătului de cerere privitor la obligaţiile pârâtului G.C., în calitate de garant al SC A.H. SA, să o determine pe pârâta SC A.H. SA să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare a pachetului de 773 acţiuni, reprezentând 26,30 % din capitalul social al SC A.P.G. SA, contra unui preţ de 9.471.136,47 Euro, precum şi privitor la pronunţarea deciziei recurate ultra petita, cu încălcarea principiului disponibilităţii, în cea ce priveşte capătul accesoriu referitor la obligarea intimaţilor pârâţi la plata de daune cominatorii, în caz de neexecutare a obligaţiilor principale.

În dezvoltarea motivului de recurs se aduc următoarele critici:

- Contractul de asociere prevede expres care este obligaţia asumată de garant, aceea de a garanta executarea obligaţiilor asumate de către persoanele care le controlează, iar pârâtul nu numai că nu şi-a îndeplinit această obligaţie dar a acţionat în detrimentul acestora şi a împiedicat societatea pârâtă să-şi respecte propriile obligaţii.

- Pârâtul are calitatea de acţionar şi de persoană care controlează societatea pârâtă, fiind evident că are posibilitatea de a determina încheierea contractului de vânzare – cumpărare acţiuni.

- Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, acordând daune interese moratorii, în condiţiile în care s-a solicitat acordarea de daune cominatorii. Acest motiv de recurs este dezvoltat atât prin prisma prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cât şi a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie.

Se consideră că între cele două instituţii juridice există diferenţe esenţiale atât în privinţa conţinutului juridic cât şi a regimului juridic aplicabil, iar acordarea de daune interese moratorii într-un cuantum şi pentru un alt scop decât cel care s-a solicitat atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta susţine că s-a făcut aplicarea greşită a prevederilor ce reglementau daunele cominatorii, nefiind soluţionat petitul prin care s-a solicitat acordarea acestora, ci cu totul altceva.

Prin completarea la motivele de recurs depusă la data de 4 iulie 2007 care cuprinde şi recursul formulat împotriva deciziei nr. 307 din 12 iunie 2007 prin care s-a soluţionat cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurată în Decizia nr. 188 din 3 aprilie 2002 se invocă prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs se arată următoarele:

- În condiţiile în care voinţa părţilor a fost ca membrii asociaţi să dobândească în cote egale cele 1548 de acţiuni, reprezentând 52,4 % din capitalul social al SC A.P.G. SA, soluţia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 188/2007 este nelegală, aducând atingere principiului „pacta sunt servanda".

- Scopul prevăzut de art. 281 C. proc. civ., este acela de a permite instanţei să interpreteze hotărârea judecătorească în ceea ce priveşte înţelesul, întinderea sau aplicare dispozitivului acesteia, fiind o măsură ce se impunea a fi adoptată pentru buna administrare a justiţiei astfel că, în mod nelegal s-a respins cererea de lămurire a dispoziţiilor deciziei comerciale nr. 188/2007.

Recurenta consideră că se impunea admiterea acestei cereri cât timp, potrivit contractului de asociere, preţul era unul determinabil, iar din înscrisurile depuse la dosar rezulta cert faptul că pârâta a dobândit pachetul de 1548 de acţiuni din capitalul social al A.P.G. contra sumei de 18.942.270,94 Euro.

La data de 26 noiembrie 2007, SC A.H. SA şi G.C. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamanta SC T. SA prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, argumentând pe larg considerentele pentru care solicită aceasta.

De asemenea, la data de 28 noiembrie 2007, a depus întâmpinare şi reclamanta SC T. SA, solicitând respingerea recursului promovat de pârâtă.

Toate părţile au depus şi concluzii scrise prin care şi-au menţinut criticile invocate prin cererile de recurs.

Analizând Decizia atacată, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Instanţele anterioare au statuat că la baza raporturilor juridice dintre părţi se află contractul de asociere (aşa cum a fost denumit de părţi) autentificat sub nr. 4541 din 20 decembrie 2004 precum şi actele adiţionale la acest contract, respectiv nr. 1 din 20 decembrie 2004, nr. 2 din 20 decembrie 2005 şi nr. 3 din 7 iunie 2005, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunţate de acestea.

Potrivit prevederilor contractului principal părţile contractului sunt SC A.H. SA, SC A.I. SA pe de o parte şi SC T. SA, părţi ce au hotărât să se asocieze în vederea participării la negocierea organizată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru vânzarea pachetului de acţiuni deţinut la SC A.P. SA Bucureşti, convenind la pct. 1 din contract că obiectul acestuia constă în asocierea (ca parteneri) în sensul arătat, pentru achiziţionarea acţiunilor deţinute de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului la SC A.P. SA Bucureşti.

Părţile au mai convenit prin acest contract asupra conducerii şi gestiunii asociaţiei (pct. 3 din contract), modalitatea de semnare a contractului de vânzare-cumpărare cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi cotele părţi din pachetul de acţiuni scos la vânzare, precum şi modul în care urmează să se împartă profitul net rezultat din activităţile desfăşurate de asociere, stabilind ca hotărârile ce angajează patrimonial cele trei părţi să fie confirmate prin hotărâri luate în Consiliul de Administraţie de fiecare societate participantă.

De asemenea, la pct. 4 din Contract s-au prevăzut obligaţiile părţilor precum şi faptul că toate cheltuielile legate de procedura de privatizare (onorariile, taxele şi alte costuri, inclusiv preţul acţiunilor) să fie suportate 50 % de către SC A.H. SA şi SC A.I. SA şi 50 % de SC T. SA.

S-a mai convenit că actele adiţionale la contract, semnate şi ştampilate, constituie părţi integrante din contract.

Prin actul adiţional nr. 1 încheiat la aceiaşi dată ca şi contractul principal s-a completat obiectul şi scopul contractului stabilindu-se şi principiile acordului de asociere pe durata contractului.

Ulterior, părţile au încheiat încă două acte adiţionale, respectiv nr. 2 din 20 aprilie 2005 şi nr. 3 din 7 iunie 2005 părţi integrante ale contractului principal nr. 4541 din 20 decembrie 2004.

În ce priveşte calificarea contractului părţilor, având în vedere clauzele aşa cum ele au fost convenite de părţi atât în contractul principal cât şi în actele adiţionale ce fac parte integrantă din acesta, Înalta Curte constată că părţile s-au învoit asupra unui parteneriat căruia îi sunt aplicabil în cea mai mare parte regulile contractului de asociere aşa cum acestea sunt reglementate prin prevederile art. 251 – art. 256 C. com., art. 1491 şi următoarele C. civ., dar şi reguli specifice contractului de vânzare - cumpărare.

Este vorba deci, de un contract nenumit, complex dat de obiectul şi scopul său aşa cum acestea au fost completate prin actele adiţionale ce fac corp comun cu contractul, ele neputând fi interpretate separat, fiind supuse aceluiaşi regim juridic ca şi contractul principal.

Ca element esenţial al contractului, părţile au prevăzut la pct. 2 durata acestuia, respectiv faptul că efectele contractului se vor produce până la încetarea obligaţiilor ce vor fi asumate prin contractul de privatizare, convenind totodată asupra încetării de plin drept, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei, la încetarea obligaţiilor asumate de asociaţi prin contractul de privatizare (pct. 8).

Nici instanţa de fond şi nici instanţa apelului nu s-au preocupat, deşi era esenţial în stabilirea exactă a raporturilor juridice dintre părţi de a lămuri dacă, faţă de prevederile menţionate anterior, care nu au fost nici modificate şi nici completate prin actele adiţionale, contractul mai este în fiinţă, dacă a operat sau nu încetarea de drept a acestuia.

Se impune a fi lămurită această situaţie mai ales că, aşa cum au arătat părţile, privatizarea SC A.P. SA Bucureşti nu a mai avut loc.

Or, în condiţiile în care actele adiţionale încheiate ulterior fac parte integrantă din contract, reflectând voinţa comună a partenerilor, ele neputând fi privite ca acte juridice separate de contractul principal şi nici interpretate independent de dispoziţiile acestuia, producându-şi efectele în limitele stabilite de părţi la momentul încheierii lor, prin raportare la obiectul iniţial al contractului, era imperios necesar a fi analizată şi stabilită situaţia contractului principal, respectiv existenţa acestuia.

Chiar dacă părţile nu au invocat această situaţie, instanţele anterioare aveau obligaţia să analizeze convenţia părţilor sub toate aspectele şi mai întâi să stabilească cu privire la existenţa acesteia în raport de prevederile de la punctul 8 din aceasta şi numai după aceea, dacă se impunea, să purceadă la cercetarea fondului cauzei.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu poate realiza controlul judiciar prin prisma motivelor de recurs invocate de recurente cât timp, acestea vizează dezlegările date de instanţe asupra fondului cauzei, impunându-se admiterea recursurilor şi casarea atât a deciziei cât şi a sentinţei instanţei de fond cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În rejudecare, instanţa de fond va da eficienţă prevederilor art. 137 C. proc. civ. şi va supune discuţiei părţilor existenţa contractului în raport de prevederile de la pct. 8 cu privire la încetarea contractului.

Cum clauza contractuală cuprinsă la pct. 8 şi care vizează momentul la care contractul încetează de drept nu a fost modificată, iar părţile au declarat că procesul de privatizare al SC A.P.G. SA nu a mai avut loc se impune ca pe baza de probe să se stabilească dacă privatizarea acestei societăţi s-a încheiat sau dacă mai este de actualitate, caz în care se va pune în discuţia părţilor şi excepţia liceităţii cauzei contractului raportat la prevederile legale imperative, în materie de privatizare.

De asemenea, punându-se în discuţie o clauză din contractul principal se va pune în discuţia părţilor oportunitatea introducerii în cauză şi a SC A.I. SA care figurează ca şi contractant alături de celelalte părţi, cu atât mai mult cu cât, dreptul şi obligaţiile sale au la bază aceeaşi cauză ca şi cele ale părţilor din proces.

În ce priveşte recursul promovat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei nr. 307 din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti ce face parte integrantă din Decizia nr. 188 din 3 aprilie 2007 asupra căreia instanţa de recurs a statuat asupra casării cu trimitere spre rejudecare se constată că nu se mai impune a fi analizat faţă de situaţia dată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamanta SC T. SA Cluj Napoca şi de pârâta SC A.H. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 188 din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează Decizia recurată şi sentinţa nr. 5786 din 28 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 483/2008. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 52/2008. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

ICCJ. Decizia nr. 384/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 478/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 481/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 483/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 52/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 55/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 58/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 593/2008. Comercial