ICCJ. Decizia nr. 51/2008. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 51/2008

Dosar nou nr. 17438/1/2005

Dosar vechi nr. 4344/2005

Şedinţa publică din 17 ianuarie 2008

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 714 din 10 februarie 2005 pronunţată în dosar nr. 17070/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C.I.T.C., prin administrator judiciar SC C.SRL Bucureşti şi SC C. SA Bucureşti împotriva pârâtei SC B. SA Bucureşti cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 1.402.369.984 lei pretenţii către SC C. SA şi 179.311.300 lei cheltuieli de judecată, fiind respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta C.I.T.C. SA, prin administrator judiciar SC C. SRL Bucureşti se află începând cu data de 19 martie 2002 în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995 republicată, fiind numit în calitate de administrator judiciar SC C. SRL. Pe parcursul soluţionării cauzei, respectiv la data de 18 aprilie 2005 s-a încheiat un contract de cesiune de drepturi litigioase prin care reclamanta a cesionat toate drepturile pe care le avea împotriva pârâtei rezultate din executarea contractului nr. 2158 şi 2159/1999 şi a sumelor reprezentând profitul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului nr. 2159/1999.

Astfel, arată prima instanţă, în temeiul contractelor anterior menţionate, modificarea prin actele adiţionale, reclamanta s-a obligat să execute lucrări de construcţii montaj la obiectivul B., sucursala Militari şi Centrul de calcul Bucureşti şi să efectueze expertiza tehnică a imobilului, lucrări care nu au fost finalizate deoarece la data de 27 noiembrie 2000, pârâta a reziliat unilateral contractele.

În consecinţă, pe baza expertizei efectuate şi a recunoaşterilor pârâtei, s-a apreciat ca fiind întemeiate parţial pretenţiile reclamantei, admiţându-le în această măsură.

Pentru a proceda de această manieră s-a avut în vedere faptul că valoarea lucrărilor pentru organizarea şantierului putea fi realizată din avansul de 15 % achitat antreprenorului general la începutul lunii iunie 1999, motiv pentru care penalităţile solicitate de reclamantă sub forma diferenţei de curs valutar, nu sunt justificate. De asemenea, nu sunt datorate nici diferenţele dintre dobânda medie la termen pentru depozite şi dobânda la vedere de 7 % pe an, deoarece nivelul dobânzii acordate de B. pentru acest depozit a fost acceptat de reclamantă.

Prin urmare, raportat la modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de părţi, sumele achitate cu titlu de avans, valoarea garanţiei de bună execuţie, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 1.402.369.984 lei, respingând restul pretenţiilor formulate de reclamantă.

De asemenea, a fost respinsă şi cererea de compensare a creanţelor formulată de pârâtă, cu motivarea că cererea reconvenţională a fost disjunsă ca urmare a deschiderii procedurii falimentului faţă de reclamantă, iar pe de altă parte pentru că o eventuală compensare a datoriilor reciproce se va putea efectua în procedura falimentului unde de altfel pârâta a formulat o declaraţie de creanţă.

Prin Decizia nr. 687 din 24 octombrie 2005 pronunţată în dosar nr. 833/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a anulat, ca netimbrat, apelul reclamantei SC C. SA şi s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SA.

Instanţa de control judiciar a respins criticile privind greşita introducere în cauză a cesionarei SC C. SA având în vedere că, contrar susţinerilor apelantei, contractul de cesiune a fost validat prin încheierea din 2 iulie 2004 a judecătorului sindic pronunţată în temeiul art. 23 lit. j) din Legea nr. 64/1995.

De asemenea, a reţinut curtea de apel şi cuantumul sumei datorate de pârâtă a fost corect stabilit de tribunal pe baza concluziilor expertizei, dar şi a propriei recunoaşteri a pârâtei care prin înscrisul depus a arătat că suma de 1.402.369.981 lei urmează a fi plătită reclamantei.

În privinţa înlăturării compensării invocate de pârâtă soluţia este determinată de prevederile art. 42 din legea falimentului, pe de o parte, precum şi a art. 54 din aceeaşi lege, care prevede posibilitatea compensării, dar, în cadrul acestei proceduri speciale, astfel încât şi textele legale anterior menţionate au fost corect aplicate de prima instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA Bucureşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că Decizia cuprinde motive contradictorii rezultate din concluzia instanţei conform căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 42 din Legea nr. 64/1995 referitoare la suspendarea acţiunilor îndreptate împotriva debitorului din această procedură precum şi ale art. 54 din aceeaşi lege, privind posibilitatea compensării, deşi prin aplicarea celor două texte legale s-ar fi putut ajunge la soluţii opuse.

De asemenea, arată recurenta, concluzia instanţelor în sensul că a fost recunoscut debitul la plata căruia a şi fost obligată, nu constituie decât o interpretare tendenţioasă şi contrară a poziţiei formulate pe parcursul litigiului, în condiţiile în care, deşi este real că a recunoscut o parte din lucrările executate, în limita sumei de 1.402.369.984 lei a solicitat ca aceste pretenţii să fie compensate cu avansul acordat. De altfel, sub acest aspect sunt greşit interpretate şi concluziile raportului de expertiză.

Ultima critică, vizează, din nou greşita aplicare a prevederilor art. 42 şi 54 din Legea nr. 64/1995, în sensul că, contrar interpretării date de instanţe, în speţă sunt îndeplinite condiţiile compensării legale care au operat la data de 31 octombrie 2001, adică anterior deschiderii procedurii falimentului, faţă de reclamantă, în luna martie 2002.

În această ordine de idei, precizează recurenta, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 din aceeaşi lege, cu consecinţa suspendării cauzei pentru că nu se solicită obligarea debitorului la restituirea sumelor acordate în avans ci numai recunoaşterea că această sumă s-a plătit, sens în care trebuie interpretate şi prevederile art. 54 care prevăd posibilitatea unui creditor să invoce compensarea legală faţă de creanţa unui debitor supus procedurii speciale. Din acest motiv compensarea nu putea fi respinsă având în vedere şi faptul că drepturile litigioase au fost preluate de SC C. SA căreia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 42 din Legea nr. 64/1995.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ., curtea constată că acesta este nefondat.

Cu precizarea că, vor fi examinate doar criticile de nelegalitate nu şi acelea referitoare la analiza probelor, în speţă a expertizei efectuate în cauză, deoarece acesta este în exclusivitate atributul instanţei de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac.

Din această perspectivă primul motiv de recurs este nefondat, în condiţiile în care ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 42 şi 54 din Legea nr. 64/1995 (în prezent Legea nr. 85/2006).

Raportat la împrejurarea deschiderii procedurii falimentului faţă de reclamanta SC C. SA, în mod justificat s-a dat eficienţă prevederilor legale anterior menţionate cu consecinţa că în această procedură, de drept comun s-a respins cererea de compensare a creanţelor.

Cu alte cuvinte, conform art. 42 din Legea nr. 64/1995, deschiderea procedurii falimentului are drept efect suspendarea acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, situaţie în care în mod evident cererea reconvenţională formulată de pârâtă nu a mai putut fi analizată, fiind justificat disjunsă prin încheierea tribunalului din 19 decembrie 2002.

Aplicarea acestui text legal, nu este contrară cu prevederile art. 54 din aceeaşi lege, ci dimpotrivă, deoarece motivul pentru care instanţele au înlăturat compensarea a fost tocmai acela că faţă de un debitor aflat în procedura falimentului această modalitate de stingere a obligaţiilor poate opera doar în condiţiile legii speciale, fiind atributul judecătorului sindic.

De altfel, pentru creanţa ce a făcut obiectul cererii reconvenţionale, pârâta a depus şi declaraţie de creanţă în dosarul de faliment ceea ce constituie un argument în plus pentru respingerea cererii de compensare în prezentul litigiu desfăşurat după regulile dreptului comun, nefiind admisibilă valorificarea aceleiaşi pretenţii în două proceduri distincte.

Din aceleaşi motive, este nefondată şi critica referitoare la greşita aplicare a acestor texte legale şi faţă de reclamanta SC C. SA care nu se află sub incidenţa procedurii reglementate de legea falimentului, deoarece cererea reconvenţională a fost formulată în contradictoriu cu reclamanta SC C.I.T.C., iar existenţa sau nu a condiţiilor compensării urmează a fi analizate în dosarul de faliment.

De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la cuantumul sumei la plata căreia recurenta a fost obligată, în considerarea faptului că acţiunea a fost admisă în limita propriei recunoaşteri a pârâtei.

În consecinţă, reţinând că recurenta, interpretând eronat textele legale anterior menţionate, formulează critici nefondate, recursul va fi respins ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 687 din 24 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2008.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 51/2008. Comercial