ICCJ. Decizia nr. 54/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 54/2008
Dosar nr. 25973/3/2004
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4340 din 24 octombrie 2005 pronunţată în dosar nr. 10754/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtului H.F. şi în consecinţă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 986/1997 modificat a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei un număr de 925 acţiuni nominative la SC A.D. SA, s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită să reţină sumele achitate de pârât în executarea contractului. Totodată pârâtul a mai fost obligat la plata sumei de 91.539.301 lei compusă din 6.637.030 lei dobândă şi 84.902.271 lei penalităţi calculate până la data de 15 noiembrie 2004 şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul, în rejudecare după casare, a reţinut în esenţă că raportat la clauzele contractuale şi dispoziţiile art. 21 din OG nr. 25/2002 este justificată solicitarea reclamantei de rezoluţiune a contractului de vânzare cumpărare acţiuni dat fiind faptul că pârâtul deşi a dobândit dreptul de proprietate asupra acţiunilor nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de plată a preţului achitând doar o rată cu titlu de avans, nu şi pe celelalte 5 rate care aveau scadenţa în perioada 1 iulie 1998 – 1 iulie 2002.
În aceste condiţii, arată tribunalul, este întemeiată şi cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzilor şi penalităţilor al căror cuantum a fost stabilit pe baza expertizei efectuate în cauză, reclamantul având totodată dreptul să reţină suma plătită cu titlu de avans în temeiul art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002, dispoziţie cu caracter derogator de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Totodată, prima instanţă a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor-interese constând în dividende deoarece nu s-a dovedit că pârâtul ar fi încasat aceste beneficii, iar cererea de reactualizare a sumei a fost respinsă în temeiul art. 3712 alin. (3) teza II C. proc. civ., cu motivarea că această operaţiune urmează a fi efectuată de executorul judecătoresc.
Apelurile declarate de ambele părţi au fost respinse prin Decizia comercială nr. 298 din 18 mai 2006 pronunţată în dosar nr. 25973/3/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În privinţa apelului declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile referitoare la respingerea capătului de cerere privind reactualizarea sumei deoarece prin ultima precizare de acţiune au fost solicitate sumele acordate, de altfel de către tribunal cu titlu de dobândă şi penalităţi. Cererea formulată de reclamantă, ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluziile scrise nu constituie o sesizare legală a instanţei, motiv pentru care aceasta în mod corect nu a luat-o în considerare.
De asemenea, critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert a fost respinsă întrucât din expertiză a rezultat că nu se poate reţine în sarcina pârâtului vreo culpă în producerea altor daune reclamantei, situaţie în care, nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (4) care trebuie interpretate în sensul că, cheltuielile aferente expertizei prevăzute de alin. (3) vor fi recuperate de la cumpărător, doar în ipoteza în care acesta ar fi căzut în pretenţii.
Apelul pârâtului a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, cu motivarea că, contrar celor susţinute, contractul în litigiu nu a fost desfiinţat în 1999, cererea de reziliere formulată de pârât nefiind admisă, astfel încât convenţia părţilor fiind în derulare la data intrării în vigoare a OG nr. 25/2002 este supusă în privinţa efectelor rezoluţiunii acestui act normativ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta A.V.A.S. critică hotărârea ca fiind nelegală în privinţa modului de soluţionare a cererii de actualizare a daunelor-interese constând în dobânzi şi penalităţi, în condiţiile în care ambele instanţe au reţinut că în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 3712 alin. (3) teza II C. proc. civ., deşi prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 2005 a solicitat obligarea pârâtului şi la plata acestor sume reactualizate.
A doua critică vizează modul de interpretare a prevederilor art. 21 alin. (3) şi (4) din OG nr. 25/2002 conform cărora cheltuielile aferente efectuării expertizei sunt în sarcina cumpărătorului, respectiv a pârâtului, motiv pentru care Decizia este nelegală şi în privinţa respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pârâtul H.F. critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivelor că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 25/2002, deoarece contractul nu era în vigoare la data apariţiei acestui act normativ în condiţiile în care a solicitat rezilierea în februarie 1999.
Ulterior, prin înscrisul depus la dosar pârâtul a înţeles să invoce şi alte motive apreciate ca fiind de ordine publică, constând în nelegala citare a intimatei SC A.D. SA, prin lichidator judiciar, conform art. 87 alin. (5) C. proc. civ., precum şi faptul că au fost încălcate dispoziţiile exprese ale art. 23 din OG 25/2002 care interzice desfiinţarea contractelor dacă societatea se află în procedura falimentului, şi cele ale art. 1 şi 4 din Legea nr. 469/2002 în privinţa penalităţilor de întârziere care nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
De asemenea, arată recurentul, ca urmare a rezoluţiunii contractului părţile vor fi repuse în situaţia anterioară restituindu-şi prestaţiile executate în temeiul contractului desfiinţat, dar chiar şi în ipoteza în care ar fi aplicabile prevederile art. 21 din OG nr. 25/2002 reclamanta ar putea reţine doar sumele achitate ca avans sau penalităţi, orice alte solicitări depăşind cadrul legii speciale.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 21, 24 din OG nr. 25/2002 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, referitor la recursul reclamantei se va reţine că în mod corect instanţa de apel verificând legalitatea investirii tribunalului cu cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor-interese reactualizate a constatat că această cerere a fost formulată la data de 21 octombrie 2005, adică după închiderea dezbaterilor din data de 17 octombrie 2005 şi după amânarea pronunţării, situaţie în care deşi nu a mai fost în măsură să o analizeze, a indicat totuşi posibilitatea actualizării conform art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, este neîntemeiat şi cel de al doilea motiv de recurs în condiţiile în care obligarea părţii la plata cheltuielilor de judecată este condiţionată de culpa procesuală.
Din această perspectivă, este corect argumentul instanţei de apel în sensul că dispoziţiile art. 21 alin. (4) din OG nr. 25/2002 trebuie interpretate în sensul că doar în ipoteza în care expertiza efectuată conform alin. (3) al aceluiaşi articol, ar fi reţinut că pârâtul a căzut în pretenţii în raport cu scopurile pentru care s-a administrat proba respectivă, cheltuielile aferente pot fi recuperate de la acesta, nu şi în situaţia în care concluziile expertizei infirmă susţinerile reclamantei.
Referitor la recursul declarat de pârât se va reţine că şi aceste critici sunt nefondate, iar Decizia recurată este legală şi sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 21 şi 24 din OG nr. 25/2002 în sensul că efectele rezoluţiunii prevăzute de legea specială sunt diferite în raport cu cele ale dreptului comun în materie, cu consecinţa că repunerea în situaţia anterioară nu operează integral ci potrivit acestui act normativ şi dispoziţiilor contractului din litigiu. Acest contract, era în derulare la data apariţiei ordonanţei, deoarece contrar susţinerilor recurentului cererea sa de reziliere din februarie 1999 nu a produs nici un efect nefiind urmată de o acceptare din partea reclamantei, astfel încât în mod corect au fost aplicate dispoziţiile OG nr. 25/2002.
Cu privire la motivele formulate, la data de 15 martie 2007, Curtea reţine că acestea nu pot fi încadrate astfel cum susţine pârâtul în categoria celor avute în vedere de prevederile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nefiind motive de ordine publică, ci critici noi formulate direct în recurs şi după depăşirea termenului de 15 zile pentru motivare, astfel încât fiind tardiv depuse nu vor fi examinate.
Prin urmare, ambele recursuri fiind nefondate vor fi respinse conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., iar recurenţii fiind în culpă procesuală vor fi obligaţi în temeiul art. 274 C. proc. civ. şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5,6 lei către lichidatorul SC C. SA Satu Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti şi de pârâtul H.F. împotriva deciziei nr. 298 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Obligă recurenţii la plata sumei de 5,6 lei cheltuieli de judecată către lichidatorul SC C. SA Satu Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 518/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 56/2008. Comercial → |
|---|
