ICCJ. Decizia nr. 596/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 596/2008
Dosar nr. 19396/3/2007
Şedinţa publică din 18 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.R.E. SRL s-a adresat Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să o oblige pe pârâta SC S. SA Bucureşti să-i permită trecerea pe terenul său către calea publică stabilind o servitute de trecere, cu cheltuieli de judecată.
Analizând obiectul cererii, Judecătoria s-a oprit asupra excepţiei de comercialitate şi stabilind că scopul instituirii servituţii este de a exploata eficient imobilul afectat activităţii de comerţ, a considerat că se află în faţa unui litigiu de natură comercială care atrage competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Primind dosarul, Secţia comercială a Tribunalului Bucureşti a apreciat că dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care este definit de art. 576 C. civ. şi că în aceste condiţii nu prezintă nicio importanţă faptul că fondul dominant face parte din fondul comerţ, întrucât prezumţia de comercialitate a fost înlăturată de natura civilă a actului. În consecinţă Tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti. Totodată a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă iar în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti pentru emiterea regulatorului de competenţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 155 din 8 august 2007 după ce admite că servitutea este un drept real imobiliar, reţine că Tribunalul a avut în vedere la stabilirea competenţei Judecătoriei o abordare tradiţională a aplicării legii şi nu o dispoziţie legală expresă care să excepteze de la jurisdicţia comercială litigiile cu caracter real, în privinţa cărora se aplică dispoziţiile art. 56 C. com. A mai reţinut Curtea că societatea comercială îşi desfăşoară activitatea în domeniul imobiliar astfel că în raport de art. 4 C. com. şi art. 4 din actul constitutiv, competenţa a fost stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC S. SA prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. pentru a susţine nelegalitatea regulatorului de competenţă dat de Curtea de Apel.
În argumentarea aplicării greşite a legii recurenta a susţinut că litigiul dedus judecăţii are ca obiect stabilirea unui drept de servitute aşa cum este definit de art. 576 C. civ. Acesta fiind un drept real imobiliar de natură civilă, litigiului îi sunt aplicabile din punctul de vedere al competenţei materiale prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. şi nu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. la a căror aplicare s-a ajuns datorită înţelegerii greşite a prezumţiei de comercialitate. În concret a susţinut că art. 4 C. com. potrivit căruia se socotesc fapte de comerţ şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă, nu se aplică obiectului cauzei, prezumţia de comercialitate fiind răsturnată. În fine, amploarea domeniului imobiliar, potrivit recurentei nu reprezintă un argument juridic apt să conducă la eliminarea caracterului civil al unei acţiuni în constituirea unui drept de servitute, indiferent de categoria din care face parte titularul ei.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „ când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii„.
Din conţinutul textului redat mai sus care se referă la două ipoteze, (a) „lipsa temeiului legal" şi (b) încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta a argumentat ultima ipoteză cu referire directă la aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., privind competenţa de atribuţiune.
Pentru a răspunde criticii adusă soluţiei din apel trebuie mai întâi să se facă distincţia între criteriul obiectiv şi cel subiectiv, care trebuie luate în discuţie cu referire la dispoziţiile legale criticate ca fiind greşit aplicate.
Primordial în stabilirea competenţei în materie comercială este criteriul obiectiv ceea ce înseamnă că trebuie să se stabilească mai întâi natura litigiului. Cu alte cuvinte criteriul comun în stabilirea competenţei este natura comercială a litigiului iar termenii de referinţă în verificarea naturii comerciale a litigiului se găsesc în prevederile art. 3 - art. 4 C. com. şi în legile comerciale.
Revenind la motivul invocat în raport de cele arătate anterior trebuie mai întâi să se analizeze obiectul acţiunii. Din acest punct de vedere se observă că acţiunea are ca obiect stabilirea unui drept de servitute, instrument juridic prin intermediul căruia se exercită dreptul de proprietate asupra unor imobile în raporturile de vecinătate, drept supus legii civile. Deci, prima observaţie care se impune este aceea că părţile nu au dedus judecăţii un litigiu care îşi are izvorul într-o afacere comercială de natură să atragă competenţa instanţei comerciale, supusă reglementărilor comerciale, care sunt rezervate actelor şi faptelor de comerţ.
A doua observaţie este legată de comercialitatea raportului juridic, care se urmăreşte în funcţie de criteriul obiectiv şi nu de cel subiectiv astfel că prezenţa în litigiu a două societăţi comerciale nu este suficientă pentru a atrage competenţa instanţei comerciale întrucât nu calitatea părţilor determină natura raportului juridic.
Urmărind criteriul obiectiv se mai constată că în cauză stabilirea dreptului de servitute s-a solicitat în raportul de vecinătate şi nu ca afacere imobiliară izvorâtă din obiectul de activitate al societăţilor comerciale. De aceea includerea activităţii imobiliare în obiectul de activitate al societăţilor implicate în acest proces nu prezintă nicio relevanţă pentru determinarea naturii „actelor şi faptelor" deduse judecăţii. Aprecierea că fondul dominant face parte din fondul de comerţ, faţă de sublinierile de mai sus, nu are relevanţă în determinarea comercialităţii raportului juridic dedus judecăţii. Nici criteriul subiectiv nu va fi avut în vedere în această speţă pentru determinarea competenţei instanţei comerciale întrucât litigiul nu se referă la acte şi fapte de comerţ care ar putea să dobândească un caracter comercial datorită calităţii persoanelor care le săvârşesc. În consecinţă, faţă de argumentele de mai sus critica adusă sentinţei pronunţată în dezlegarea conflictului negativ de competenţă care a avut în vedere dispoziţiile art. 4 C. com. şi obiectul de activitate înserat în actul constitutiv, este întemeiată.
Revenind la prevederile art. 4 C. com. se constată că în adevăr acesta instituie o prezumţie de comercialitate şi pentru alte fapte de comerţ, contracte şi obligaţii ale unui comerciant „dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul". În speţă însă, natura civilă a raportului juridic dedus judecăţii înlătură prezumţia astfel instituită întrucât raportul juridic ce se urmăreşte a fi determinat se reduce la exercitarea dreptului de proprietate privată în raporturile de vecinătate şi nicidecum la acte şi fapte de comerţ în legătură cu fondurile în discuţie. În aceste condiţii natura necomercială a raportului juridic este evidentă.
În concluzie, faţă de cele ce preced, se va reţine incidenţa în cauză a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. în ce priveşte competenţa materială, dispoziţii în raport de care dezlegarea dată conflictului negativ de competenţă, este greşită întrucât s-a dat o interpretare extensivă dispoziţiilor art. 4 C. com.
Aşa fiind, conform art. 312 şi art. 304 alin. (9) C. proc. civ. recursul se va admite iar sentinţa va fi modificată în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 155 din 8 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, modifică sentinţa recurată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 594/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 706/2008. Comercial → |
|---|
